OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Aderent la „falanga“ critico-teoretica a optzecismului

Provincia este in general mai reticenta la schimbari. Cum supravietuieste un pasionat de hermeneutica si de cele mai noi teorii literare intr-un mediu conservator?

Cu suficienta relaxare. Pentru ca intuiesc o doza de ingrijorare in intrebarea dumneavoastra, ma grabesc sa precizez ca nu ma consider in nici un fel „marginalizat“, „atipic“ etc. Cred, mai degraba, ca ma plasez, din punctul de vedere strict al raporturilor cu lumea exterioara, ca atitia altii, undeva pe la mijlocul liniei care uneste comunicativitatea debordant-boema, excesiva, opulenta a scriitorului roman de retragerea lui in cochilie. Pe de alta parte, Craiova fiind un spatiu care predispune, intr-adevar, la tot soiul de exercitii de detasare, sint destule lucruri pe care nu le agreez, avind, intre altele, o foarte mica priza la riturile scriitoricesti aborigene, la „manifestatiunile“ locale, la acele „intilniri“ unde se spun cu multa convingere aberatii dintre cele mai simpatice. In schimb, sint prieten cu multi scriitori tineri, unii dintre ei foarte talentati, care contureaza adevarata fata creativa a orasului.

Cum pozitionati propria dumneavoastra activitate in cadrul acestei realitati culturale?

Imi place sa cred ca in mai multe feluri, intr-o posibila exemplificare a spumoasei „identitati plurale“ practico-teoretizata de Sorin Alexandrescu. Una dintre intentiile mele a fost aceea ca, in publicatiile culturale din Craiova pe care le-am coordonat sau la care am colaborat, sa dinamizez tocmai perceptia noutatilor, a „reformelor“ conceptuale, sa surprindem cit mai multe dintre temele „fierbinti“ ale actualitatii. Proiectele de acum imi lasa mai putin timp pentru implicarea directa in activitati jurnalistice, insa sint de parere ca ceea ce trebuia demonstrat in aceasta privinta a fost demonstrat, adica faptul ca este posibila si intr-un oras precum Craiova (in contextul mai larg al „descentralizarii“ puterii culturale, ceea ce nu pare sa se intimple si in contextul „celeilalte“ puteri!), aparitia unor publicatii alerte, „neopasoptiste“, liberale etc. (si ma gindesc, in primul rind, la Mozaic, o revista la a carei aparitie am contribuit citiva ani buni). Continuitatea poate fi asigurata aici inclusiv de fosti si actuali studenti ai mei, unii foarte bine pregatiti pentru „bataliile“ ideatice, canonice care se anunta. O alta directie pe care am incercat sa o promovez cit mai bine, de natura didactica, a urmarit si urmareste sa includa toate achizitiile, informatiile, lecturile in ansambluri ideatice cu miza (ceva) mai mare, in carti, studii, cursuri; unul dintre ele este chiar de literatura romana contemporana. Este de la sine inteles ca in contributiile de acest fel este privilegiata „durata lunga“ a literaturii, iar filtrele sint mai dese.

In sfirsit, cu o coloratura mai degraba deziderativa, ma preocupa ideea de a inscrie contributii majore ale literaturii romane in istoria ideilor (literare) occidentale. Una dintre temele care ma intereseaza, constituind materia prima a unui curs, se refera la locatia postmodernismului romanesc pe harta literaturii europene. Ma simt, in aceasta ordine de idei, foarte apropiat de consideratiile lui Adrian Marino (in care vad si o subtila „autorevizuire“), dintr-un interviu recent, privitoare la „precizia ideilor, insa fara a ajunge la un sistem hipercentralizat si hiperteoretizat“; am o admiratie constanta pentru lucrarile lui Sorin Antohi si ma simt aderent, in genere, la intreaga „falanga“ critico-teoretica a optzecismului si postoptzecismului.


Despre „gardianul“ sistemului literar

Cum s-a redesenat portretul criticului literar in literatura romaneasca a ultimilor ani?

Institutia criticii literare a fost si ea, in ultimii treisprezece ani si mai bine (ca toate celelalte, intra- si extraliterare), ravasita, sifonata de tot felul de metamorfoze, pseudomorfoze, reechilibrari, tatonari, indecizii, frustrari, defrisari de noi perspective sau repuneri in circuit ale celor cunoscute. Avind, dintr-o data, mai multe „azimuturi“ decit inainte (confruntindu-se cu o pluralitate de discursuri, ea insasi greu de acceptat pentru multi, pentru a nu mai vorbi despre ce se afla in interiorul tipurilor!), a fost amenintata serios cu pierderea identitatii. Din fericire, dupa mai multe valuri de convulsie/confuzie, lucrurile par sa se fi stabilizat si, daca lasam la o parte vestitele cronici „de casa“, pe care reviste obscure le mai cultiva (pentru ca altceva nu stiu sa faca!), observam o reala profesionalizare a discursului critic pe mai multe etaje, nu neaparat valorice, cit diferite functional, adresativ, in materie de public-tinta etc.

Avem, in prima linie, o din ce in ce mai riguroasa critica de intimpinare pe care o practica foarte bine critici tineri si foarte tineri, informati in legatura cu ceea ce se petrece in acest sector in alte parti, respectiv in marile suplimente de tip TLS, New York Review of Books sau Le Monde des livres si care au invatat sa-si „regleze“ comentariile in functie de anumite „comenzi mentale“ precum: sobrietate, eficienta, verdict direct, trasare rapida a punctelor de interes ale cartii vizate, simplitate stilistica si desen clar al demonstratiei. Exista, apoi, o critica extrem de bine articulata in reviste – hebdomadare sau mensuale – care propun dezbateri de mare interes (cum au fost cele remarcabil-ebulitive asupra canonului), care capteaza „fluxurile“ culturale ale zilei si stabilesc agende de lucru extrem de incitante. Nu lipseste, ci este din ce in ce mai activa, nici fateta academica a criticii, in lucrari de sinteza, (micro)monografii, reevaluari ale unor concepte/perioade ale literaturii romane contemporane, publicate in special de Editurile Paralela 45 si Aula. Avem chiar si o insolita (la noi, dar atit de normala in Occident!) cronica literara zilnica TV, sustinuta cu aplomb si cu destul farmec de Dan C. Mihailescu, diverse modalitati de cronica radiofonica etc., plasate direct in cotidiane si incredintate, in general, unor oameni care stiu despre ce este vorba. Mi se pare ca ne aflam, asadar, intr-o faza de limpezire, de aerisire, de surclasare a „aliteratiilor“ epistemice si a obsesiilor metodologizante si, ce e – poate – mai important, de surdinizare a vocabularelor si a instrumentarelor autiste.

Care mai este, in contextul acestei literaturi, functionalitatea teoriei si a criticii literare?

In conditiile in care exista suficiente indicii ale acelei mult asteptate normalizari, critica si teoria literara pot sa-si gaseasca locul firesc, adica unul mult imbogatit (chiar daca, simultan, si dispersat, in sensul de „literaturizat“, „mixat“ etc.) de evolutia spectaculoasa a frontierelor sale procedurale, retorice, epistemice. Acest rol este, simplu spus, cel de „ciine de paza“ al sistemului literar, al unui sistem care va deveni tot mai complex. Ca urmare, si rolul „gardianului“ va fi unul tot mai solicitant, mai „plural“, mai greu geometrizabil.


Cind Chivu si Mutu joaca in nationala noastra postmoderna...

Am putea sa ne imaginam, in vreun fel, cum va arata literatura din anii imediat urmatori si ce anume va rezista din aparitiile cele mai recente?

Mi se pare ca perioada de dupa 1989 a fost – si in optiunile strict estetice – una de asezari si de reasezari profunde, care au schimbat decisiv configuratia cimpului literar romanesc. Aproape toate incercarile, „experimentele“, provocarile mai mult sau mai putin gratuite (unele!) au avut rolul sa sublinieze tocmai necesitatea primenirilor de substanta, inclusiv ale atitudinilor scriitoricesti, ale comportamentelor si reactiilor intr-o societate deschisa. Toate acestea au fost preparative, prolegomene ale unei schimbari de paradigma in literatura romana, care nu va intirzia prea mult sa se produca, garantata fiind si de fixarea unor noi „obiective“, de identificarea unor cai cu adevarat productive, care sa impulsioneze alte si alte „colonizari“ ale imaginarului, dovedite ca fiind chiar imperioase. Numai ca aceasta schimbare este si va fi destul de mult afectata de inca numeroasele inertii, conservatorisme, frenaje. Nu e vorba, nici pe departe, de omogenizare, de o nostalgie a uniformitatii „in progres“, ci de raspunsul corect – care uneori nu vine – la anumiti stimuli care sint (ei!) in continua efervescenta, in continua miscare. Este (aproape) ca in fotbal: Chivu si Mutu functioneaza impecabil in angrenaje care merg si, inevitabil, „disfunctioneaza“ in angrenaje care nu merg (vezi cazul „paradigmatic“ al nationalei). Va las dumneavoastra placerea de a inlocui numele fotbalistilor cu numele scriitorilor, fiind de parere ca (totusi!) acestia din urma nu sint numai doi.

Mai putem vorbi despre mode actuale la nivel teoretic? Care ar fi aceste mode? Care mai este forta modei postmoderniste?

Asa cum „aluzionam“ ceva mai devreme, postmodernismul devine tot mai mult un obiect al cercetarii exercitate din afara lui si tot mai putin dinauntru, asa cum s-a intimplat in ultimele doua-trei decenii. Contributiile sale la studierea literaturii, intre altele, nu vor mai putea fi insa ocolite si, intr-o masura sau alta – chiar si la cei mai sceptici sau indiferenti, gratie plasei de ricosee pe care o tese cu infatigabila perfidie –, va alimenta demersurile critice in viitorul previzibil. Postmodernismul a intrat definitiv in patrimoniul cultural al umanitatii, in muzee, in istoriile literare etc. De aceea, o noua „moda“ de anvergura celei postmoderne este greu de intrevazut. Va dura destul de mult pina ce vor fi resorbite, cel putin in literatura romana, consecintele lansarii unor „valuri“ postmoderne tot mai vioaie, care insa nu si-au propus si nici nu au nici o sansa sa devina vreun tsunami. Mircea Martin avea dreptate in privinta „vinei“, fie si partiale, a criticii, incapabile sa se adapteze acestor modificari de peisaj literar, care – in treacat fie spus – nu sint numai de natura postmoderna.

As enumera citeva dintre trasaturile criticii care ar fi trebuit sa fie (in anumite cazuri, au si fost!), pe cit posibil, „interiorizate“ pentru a marca benefic raportarea la postmodernism: atentia plurivalenta, la cit mai multe componente „de fabricatie“, de la cele „micro“ la cele „macro“, ale operei; policronismul, abilitatea de a sesiza diversii timpi in care se inscrie opera respectiva; simultaneizarea unghiurilor de abordaj hermeneutic, deducerea instrumentarelor direct din cele mai intime tesuturi ale discursului, adaptarea la geografia lui, indiferent cit de accidentata ar fi. Fara indoiala ca, in materie de critica, nu poti formula decit in mica masura precepte, insa ceea ce vreau sa remarc este acest relativ defazaj literatura/critica. Desi destul de bine distribuita in spatiu, cum observam, critica noastra manifesta inca destule dificultati de adaptare.