OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ion Buzera este conferentiar la Facultatea de Litere (catedra de literatura romana, universala si comparata) din cadrul Universitatii din Craiova. A publicat Lecturi postmoderne (Editura Noul Scris Romanesc, 2001), Virgil Mazilescu (Editura Aula, 2000), Reinventarea lecturii (Editura Aius, 2000) si Literatura romana fata cu postmodernismul (Editura Spirit Romanesc, 1996). Pentru doua dintre aceste carti – Reinventarea lecturii si Literatura romana fata cu postmodernismul –, a obtinut premii din partea Uniunii Scriitorilor (filiala Craiova). Teza sa de doctorat, sustinuta in 1994, a avut drept subiect Scoala de la Tirgoviste. Acesta a fost si punctul de plecare al discutiei noastre.


„All combinatorial possibilities“

Una dintre preocuparile dumneavoastra cele mai importante este legata de Scoala de la Tirgoviste. Ati descoperit mai intii un anumit autor din cadrul Scolii si mai apoi fenomenul in sine sau lucrurile s-au derulat altfel?

Primele mele lecturi din tirgovisteni – ca si inceputurile unei lent acumulate empatii – se pierd in ceata studiilor liceale si apoi universitare. Nu imi mai amintesc pe care l-am citit primul, dar stiu ca imi placeau, la ei: livrescul firesc, daca pot spune asa, dezinvoltura cu care „se jucau“, mai serios unii, mai „ludic“ altii, cu/de-a literatura, apetenta pentru enigmele narative „de grad secund“, revarsarea „la nesfirsit“, fara probleme, a story-urilor unele in altele, intr-un cuvint, faptul ca – in ciuda unor aparente – nu erau deloc sclifositi. Fara indoiala ca si in acest caz virstele lecturii au rolul lor, rol care m-ar determina sa recomand unui adolescent mai degraba Dragoste cu vorbe si copaci a lui Costache Olareanu decit Ce se vede a lui Radu Petrescu, fara sa omit ca pentru o minte frageda parcurgerea jurnalelor acestuia din urma este aproape violent-formativa (pentru mine, in orice caz, asa a fost!). Imi dau seama acum ca in corpus-ul tirgovistean se pot gasi elemente de studiu al literaturii apte sa „acopere“ o scala care merge de la scoala gimnaziala pina la studiile postdoctorale… Oricum, imi place sa cred ca am fost intrucitva favorizat accesind „baza de date“ comuna (poetica de grup) din mai multe directii – avind deja lecturi din autorii „nucleici“, dar si din ex-centrici precum Alexandru George – atunci cind s-a ivit prilejul de a-i comenta sistematic, respectiv cind mi-am redactat teza de doctorat sub coordonarea profesorului Eugen Negrici si am fost nevoit sa pun cap la cap si sa reformulez diverse intuitii, „scheme“ nebulos-conceptuale, ipoteze interpretative proliferate in timp. De fapt, as spune ca e bine ca aceasta grupare scriitoriceasca sa fie abordata, daca se poate, prin „all combinatorial possibilities“, ca sa-l citez pe John Barth, caci numai prin ciocniri ale premiselor, prin intertextuari ale metodelor poti re-produce complexitatea generativa a fiecarui text in parte si a tuturor la un loc.

In anii ’90, dupa liberalizarea temelor de studiu, Scoala de la Tirgoviste si Radu Petrescu, in mod special, au devenit doua dintre subiectele la moda. Credeti ca studiile ulterioare au avut amploarea anuntata de moda in discutie?

In orice caz, unul dintre rezultatele benefice ale modei a fost acela ca tirgovistenii sint astazi mult mai cunoscuti decit inainte de 1989, ca au intrat in programele de studiu ale mai multor universitati, ca li s-au dedicat articole, studii foarte serioase, numere tematice, monografii si asa mai departe. Au fost si voci care au sustinut ca au fost mai favorizati, in aceasta privinta, decit alte momente ale literaturii romane postbelice, insa este vorba despre o „favorizare“ (termen care pentru mine e sinonim cu „normalizare“) venind dupa o perioada de mari dificultati si ocultari si, pina la urma, nimeni nu impiedica relectura la fel de densa si a altor autori, grupari literare etc.

In ce masura textele scriitorilor reprezentativi pentru aceasta grupare sint dificile si pot subtia rindurile celor care se incumeta sa le comenteze?

Cum spuneam, se pot gasi in operele tirgovistenilor secvente, „parcele“ care sint extrem de accesibile. Pe ansamblu, insa, as spune ca e nevoie de o policalificare in analiza narativitatii, de o foarte buna pregatire in materie de istorie a literaturii romane (pe care, in buna masura, tirgovistenii o rescriu) si de notiuni solide relative la marile literaturi occidentale, in special la cea franceza si la cea italiana. Cu cit contextuarile „macrotextului“ tirgovistean se rafineaza, cu atit risca sa se rareasca – fatalmente – competentele apte sa faca fata „jocului“, care devine din ce in ce mai serios, mai palimpsestic, mai greu de dus la bun sfirsit. Ceea ce este insa in avantajul literaturii tirgovistene este faptul ca un acelasi text suporta cu relativa usurinta grile de lectura foarte diferite, de la cele naive pina la cele hiperspecializate. Cu cartile pe iarba, de pilda, este un roman care poate fi citit – mutatis mutandis, ca si Numele trandandafirului – de la un prim nivel care contine o simpla naratiune de aventuri pina la, sa zicem, palierul in care putem sa vedem in el (cu argumentele de rigoare!) un extrem de sofisticat construct hipertextual, intrat in relatii de specularitate cu mari carti ale omenirii precum Don Quijote sau Gradina potecilor ce se bifurca. Pe scurt, foarte multe texte tirgovistene pot fi folosite ca materiale didactice ale prezentarii pe larg, in cele mai varii implicatii, a fictiunii postmoderne.


„Un jurnal al lui Radu Petrescu e oricind preferabil unui rateu romanesc“

In ce masura jurnalul ca gen literar ii uneste pe toti cei din Scoala de la Tirgoviste? Care sint gradele diferite de „utilizare“ a jurnalului in cazul acestor autori?

Jurnalul a fost una dintre practicile centripete ale Scolii. Dar cum paradoxul ei a fost acela de a-si afirma unitatea prin diferentieri permanente, sint de remarcat atitudini dintre cele mai „centrifuge“ ale autorilor in legatura cu un model „standard“ (pe care, in anumite privinte, il convenisera initial) al jurnalului. Altfel spus, personalitatile diaristice ale acestor autori sint cu atit mai puternice cu cit ringul pe care-l desenau ca pre-text era mai strins, mai riguros. Sau: tocmai pentru ca erau personalitati scriitoricesti extrem de puternice, s-au manifestat, in primul rind, fata de practica „fondatoare“ a jurnalului, atit asimptotic, cit si asimptomatic. Insa observatia poate fi generalizata in legatura cu oricare tip de discurs pe care l-au promovat: la inceput poetic, apoi romanesc, „antiromanesc“, eseistic etc. Tocmai pentru ca erau extrem de instruiti, pentru ca mostenisera ceva din febra calinesciana a partiturilor discursive multiple (nu si din reticenta maestrului fata de jurnal!), pentru ca au intuit latura permutationala a oricarei creatii, au stiut sa trateze cu mare degajare, uneori cu ironie, formele literare ale trecutului, ale prezentului si, implicit, ale viitorului.

In ce fel schimba Radu Petrescu istoria jurnalului intim romanesc?

Intr-un fel radical. Radu Petrescu a facut in asa fel incit jurnalul sa poata fi considerat (si) in literatura romana un gen ca oricare altul, cu regulile lui de functionare, cu autonomia lui, cu posibilitatile lui de expansiune. Radu Petrescu a facut pentru jurnal in literatura romana ce au facut fratii Goncourt, Gide si Julien Green la un loc pentru literatura franceza. Istoria jurnalului in literatura romana intra in implozie si se „rescrie“ o data cu Radu Petrescu. Incepind cu el si numai cu el, jurnalul nu mai este considerat (numai) subsol, debara, gradina din spatele casei, anexa etc., ci constructie propriu-zisa, cu pivnita, parter, etaj, mansarda. Noile volume care apar, care continua sa apara din enorma productie diaristica radupetresciana releva alte si alte fatete ale unei personalitati autoimolate in propriile caiete. In acelasi timp, tratamentul de uzura benedictina la care s-a supus, autoformativitatea aproape viscerala, transferul integral al fiintei in scris fac din jurnalul lui Radu Petrescu un instrument al perfectionarii fiintei morale, al eului mereu autorepliat, mereu autointerogativ.

Este jurnalul – acest spatiu considerat al sinceritatii maxime – la fel de ofertant ca romanul, de exemplu?

Teoretic, da. In practica s-au vazut insa mai multe cazuri in care un roman a „digerat“ un jurnal sau mai multe jurnale si aproape deloc invers, daca excludem cazurile de tip Musil, in care romanescul se „topeste“ (din neputinta, dezinteres, epuizare etc.) in diaristic, conform demonstratiei cunoscute a lui Le Rider. Adevarul este ca jurnalul are toate atributele unui gen „slab“, fiind pasibil de apropieri, din punctul de vedere al poeticii, mai degraba de poezie decit de „masculinul“ roman. Totusi, nu putem sa nu remarcam ca unele dintre cele mai atractive jurnale au fost scrise de romancieri, ceea ce presupune ca diverse gene ale prozei (nu neaparat mutante!) au migrat dintr-un loc in altul. Ca sa rezum, cred ca jurnalul este un gen „mixt“, tolerant, dar nu rapace ca romanul, usor efeminat si vag masculinizat, deci androgin, expus tuturor radiatiilor literaturii, de care se apara prin fuga de la locul faptei, adica prin fragmentarism. Oricum, cred ca veti fi de acord cu mine ca un jurnal precum cel al lui Radu Petrescu e oricind preferabil unui rateu romanesc, oricit de impunator ar fi acesta din urma.


Postmodernismul – o fantoma contemporana

Spre ce alte zone de analiza inrudite, invecinate sau colaterale, v-a condus studierea acestor autori?

Asa cum am sugerat, tirgovistenii mi-au schimbat, volens nolens, perspectiva asupra intregii literaturi romane contemporane. Sint de parere ca si alti autori pot fi abordati printr-o grila pe care o putem numi a substitutiei tacute, tacite. Personal, am interpretat in acest fel, intr-o micromonografie, opera lui Virgil Mazilescu. Dar tot tirgovistenii m-au provocat, intr-o anumita privinta, si in studierea amanuntita a unor alte perioade si a altor autori din istoria literaturii romane. Unul dintre acesti autori este Nicolae Filimon. Mecanismul teoretic pe care as vrea sa-l urmaresc in cazul sau este unul legat de „rezistenta“ operei in fata unor atitudini exegetice cu care nu este obisnuita sau, mai mult, care incearca s-o contrarize, s-o scoata din amorteala, din solemnitatea vestigiala s.a.m.d.

In ceea ce va priveste, toate drumurile duc spre hermeneutica, inclusiv atunci cind trec prin Tirgoviste. Ce schimbari a adus, la nivelul teoriilor interpretarii, traversarea experientei postmoderniste?

Foarte multe, greu de sistematizat, iar unele chiar greu de numit, din moment ce tocmai se desfasoara. Postmodernismul fiind, cum spunea Ihab Hassan, o „fantoma“ care nu vrea sa dispara cu una, cu doua, e greu sa cuantifici enorma fluiditate a conceptelor, a atitudinilor, a pozitionarilor interpretative, unele total opuse in raport cu altele, unele generate parca anume pentru a spori si asa asurzitorul vaiet babelic. In foarte multe dintre „sistemele“ critice actuale nu vezi altceva decit rafinari si ruminari la nesfirsit ale unor chestiuni care, daca sufli de pe ele praful „nobiliar“ al speculatiei excesiv de inteligente, nu sint altceva decit crase banalitati. Nu poti sa nu ramii, la rastimpuri, cu senzatia ca nu mai stii ce s-a pierdut si ce s-a cistigat din multiplicarea nu de putine ori haotica a formulelor hermeneutice in deceniile poststructuraliste. Dar iti revii si iti spui ca totul trebuie sa aiba cu siguranta un rost.


„Au dislocat un mod «arhaic» de a scrie literatura“

Ce „urme“ a lasat fenomenul Scolii de proza de la Tirgoviste in literatura romana contemporana?

Mult mai multe decit sint dispuse anumite spirite „puriste“ sa conceada. In primul rind, tirgovistenii au dislocat un mod „arhaic“ (citeste: imbatrinit-modern, realist, neorealist etc.) de a scrie literatura. Este ceva ce intra in ordinea firii estetice, si nu altfel a procedat Caragiale, de pilda, la vremea sa. E la fel de normal si ca formele dislocate – care in nici un caz nu sint, in ansamblul lor, mai putin valoroase, importante, in istoria literaturii etc., sint numai altceva – sa nu „se lase“, sa incerce sa reocupe prim-planul, conform mecanismelor descrise de formalistii rusi. Insa odata dislocarea produsa, apare si posibilitatea unei alte alegeri, deci simpla aparitie a unei noi modalitati estetice (cu atit mai mult cu cit este vorba despre una sustinuta de un intreg grup) perturba cotele apelor locale si nu numai, uneori efectul fiind de propagare seismica.

In al doilea rind, pluralitatea tipologiilor literare puse in miscare de catre tirgovisteni a actionat si constructiv, nu numai subtil-subminant. Prin numeroasele propuneri, unele de-a dreptul monumentale (Ingeniosul bine temperat), prin schimbul de experienta, nu de putine ori calm cu anterioritatea mai apropiata sau mai departata si prin seriozitatea cu care care au insotit eflorescenta procedeelor, acesti autori au dinamizat modurile conceperii faptului literar la noi. In sfirsit, tot la modul general vorbind, tirgovistenii au destins practica literara, au aratat ca se poate scrie plural, relaxat, chiar hedonist, diurn, ceea ce nu inseamna absenta a problematicilor dificile, ci numai o alta tratare a lor. Si nu e o simpla coincidenta ca, desi meduzat, „abisat“ de flaubertienele affres du style, Radu Petrescu a ramas pina la sfirsit o natura tonica, meridionala, solara, aproape rafaelica.