OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De la un timp, in dezbaterea politica de la noi s-a instapinit interdictia de a mai invoca „mostenirea comunista“. Obstea formatorilor de opinie considera ca aceasta chestiune „nu mai intereseaza pe nimeni“, ca este momentul sa fim „constructivi“ si sa ne orientam spre „adevaratele probleme“ ale acelei entitati colective denumite, in mod variabil, in functie de starea de spirit a oratorului, cind „oamenii“, cind „oamenii de pe strada“.

Este extrem de rezonabil sa presupunem ca o analiza a comunismului romanesc nu prea trezeste curiozitatea intelectuala a pensionarilor care isi debranseaza caloriferele de la RADET (desi, probabil, unii fac asta nu pentru a se sinucide simbolic, ci pur si simplu pentru ca si-au cumparat sobe cu gaz mai economice sau, de ce nu, calorifere electrice), sau pe a muncitorului industrial obsedat de disponibilizare (desi, din nou, e bine sa realizam ca si acesta ezita intre accesele de spaima fiziologica in fata unui viitor pe care nu si-l poate reprezenta si perspectiva, mai fericita si poate chiar mai realista, a unui concediu nu tocmai rau platit din banii unor alti contribuabili care cistiga adeseori mai putin decit „ajutorul de somaj“ acordat respectivului muncitor industrial). Cu toate acestea, este extrem de greu sa apreciezi daca si in ce directie ai progresat, atita timp cit nu realizezi nici din ce punct ai plecat si nici in ce directie ar fi putut evolua lucrurile, in situatia in care schimbarea initiala (in cazul nostru, caderea comunismului) nu s-ar fi produs.
Pe linga faptul ca ar fi irelevanta si „plictisitoare“, un alt motiv invocat impotiva judecarii publice a trecutului nostru marcat de dictatura comunista este acela ca „stim prea bine ce era pe-atunci“. Cu alte cuvinte, experienta a fost mestecata, inghitita, mistuita si, inevitabil, excretata. Aceasta iluzie constituie una dintre circumstantele favorizante ale nostalgiei comuniste din Romania. Pentru a putea face o estimare rezonabila a drumului parcurs in cei 11 ani de cind ne-am luat adio de la Nicolae Ceausescu este absolut necesar sa risipim asemenea fantasme bazate pe inertii mentale si pe evaluari gresite ale situatiei istorice.

In pofida unui abundent discurs anticomunist foarte incarcat emotional si legat, adeseori, de reprezentarea mistico-religioasa a bataliei dintre intuneric si lumina, practicat de elitele intelectuale cu sistem de referinta interbelic care domina viata publica din Romania, nu am auzit prea des o explicatie simpla si convingatoare a aberatiei economice si sociale a comunismului. Cu toate acestea, oricine a trait epoca poate sa recolteze din memorie exemplele continuului declin al nivelului de trai survenit de la inceputul anilor ’70 si pina in 1989. Experienta concreta a zeci de milioane de oameni constituie dovada faptului ca economia comunista romaneasca, structural incapabila de crestere, era prinsa in mecanismul fatal de a redistribui tot mai putin la tot mai multi. Daca in economiile libere cresterea este o regula a sistemului – acesta nu poate functiona daca oamenii nu sint tot mai bogati –, in economiile redistributiv-concentrationare inventate de sovietici, legea economiei este regresia la infinit (si la absurd).

S-au auzit voci, din domeniul stiintelor sociale, care analizau ultimul deceniu nu doar ca pe o epoca a cresterii economice negative, dar si ca pe una a regresului social si tehnologic – vezi tendinta de re-ruralizare (exodul sat-oras), insotita cu trecerea de la tractor si combina la plugul cu cal. Aceste evolutii trebuie sa ne ingrijoreze profund, ele sint simptomele unei angajari pe calea subdezvoltarii cronice de tip Lumea a Treia. Dar trebuie spus, totusi, ca fenomenul isi are originea in politici economice aplicate vreme de 50 de ani. Fantasma Romaniei ca „tara in curs de dezvoltare“ ascundea esecul modernizarii comuniste, gresit orientate, risipitoare de resurse, congelate la nivelul tehnologic al anilor ’60. Dupa 1989, a devenit evident procesul de descompunere al unui sistem economic care, de fapt, fusese nascut mort.
Toate cele de mai sus ma indreapta spre concluzia ca, pentru a percepe corect sensul transformarilor epocii postcomuniste, termenul de comparatie ar trebui sa fie nu atit fantasmele noastre europene, cit spectrul unei virtuale Romanii comuniste a anului 2000. O istorie paralela, in care Ceausescu ar fi ramas la putere de-a lungul anilor ’90, nu reprezinta rodul pur al fanteziei. Analizind tendintele economiei din anii ’70 si ’80 putem sa ne facem o idee realista despre ceea ce urma sa se intimple in urmatorul deceniu. Sa nu uitam ca aveam de-a face cu un sistem economic autodistructiv care functiona la turatie maxima. Ceea ce trebuie sa ne ingrijoreze in Romania postcomunista nu este „capitalismul salbatic“, ci incapacitatea de a stopa masina infernala a subdezvoltarii declansata de economia de comanda de tip stalinist.

Cu toate acestea, este evident ca masurile economice luate dupa 1989 (si in special dupa 1996) au incercat macar sa incetineasca procesul, generat de comunisti, al instaurarii societatii socialiste multilateral subdezvoltate. Ce ne-ar fi asteptat, altfel, in ceausismul anului 2000? Eu cred ca putem spune cu precizie, privind inspre fiul lui Kim Ir Sen, care desavirseste astazi opera tatalui sau, dar si pe aceea a tovarasului de idei al acestuia, Nicolae Ceausescu: am fi fost, asemeni nord-coreenilor, in situatia de a incerca sa supravietuim consumind scoarta de copac sau rozind talpile propriilor nostri bascheti.