OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cei care detesta atelierele de scriere si principiul lor suveran care este democratia participativa („oricine poate fi scriitor, chiar si eu“) refuza, implicit, si utilitatea acestora. La intrebarea „La ce ar putea servi un atelier de scriere?“, raspunsul vine adesea sub forma unei butade: „La a nu face scriitori!“. Caci dragostea pentru cuvinte, pentru literatura, pentru James Joyce ori Marcel Proust, ca si pasiunea lecturii nu sint de ajuns.

Scrierea creatoare nu poate fi, de fapt, predata, caci ea nu este reductibila la citeva procedee. Iar pericolul, pina la urma, este sa dai citorva candidati la editare iluzia ca aceasta i-ar putea transforma in scriitori. Daca sinteti un geniu, saloanele, atelierele ori cenaclurile pe care le frecventati nu au nici o vina. Si nici un merit.
intr-o tara ca Franta, existenta atelierelor de scriere nu este noua; ea apare aici dupa 1968, in medii sociale din cele mai diferite: de la inchisori, cartierele zise „dificile“, aziluri de batrini, asociatii culturale rurale si, desigur, spatiul scolar. Proliferari care indica o nevoie sociala autentica: practica scrisului ca (re)constructie a individului, mijloc de recunoastere sociala. in acest context, scrierea se reduce la ingineria propriu-zisa, in cadrul unui atelier de scriere, dupa cum sint atelierele de croitorie sau cele de mecanica auto, si la manipularea cuvintelor asemeni celei a masinii de cusut ori a surubelnitei. Sintem departe, prin urmare, de „scrisul sau viata“, de cei pentru care, precum la Semprun, actul propriu-zis al scrierii nu apartine exclusiv ordinii expresiei, ci celei a creatiei, cu tot ceea ce presupune ea ca necesitate, ruptura, suferinta, asadar semn catre Celalalt. Un passage obligé, cum spun francezii, nu doar un exercitiu, nici simpla pirueta ori croiala verbala.

Nimic mai consternant pentru cel ce traieste astfel scrierea decit coperta a patra a cartii lui Gilbert Gallerne (Je suis un écrivain, Éditions Encrage, 1998, 163 p.): „Avind in spate zece carti publicate, zeci de nuvele si peste o suta de articole, am dobindit o oarecare experienta de scriitor. Experienta aceasta as vrea s-o impartasesc cititorului, pentru a-i permite sa fie mai eficace, mai rapid. A scrie este o meserie, iar aceasta se invata precum orice alta meserie. Nu va voi invata sa aveti talent sau imaginatie – acestea depind doar de voi. Dar pot sa va arat cum trebuie canalizate acest talent si aceasta imaginatie pentru a scoate ceva publicabil... si care sa se vinda“.
Daca scrierea nu este divertisment, nici passe-temps, forma ludica sau negustoreasca de a-ti omori timpul, atunci ea nu poate fi predata, caci ea tine de o cu totul alta cautare si are o alta intensitate. Expresia „scrierea creatoare“ este transpunerea a ceea ce lumea anglo-americana numeste creative writing. in spatiul francez, ea corespunde lui créative in loc de créatrice – preferind, prin urmare, si aici un anglicism. Dar „scrierea creatoare“ este, in fond, un pleonasm. Orice scriere raspunde unei astfel de constringeri – mai cu seama cea literara. in absenta acestei constringeri, ne aflam in fata unei redactari. Altfel spus, a invata sa scrii (admitind ca o astfel de lectie este posibila) nu este a invata sa redactezi, dupa cum a sti sa redactezi nu inseamna a sti sa scrii.
Cum sa inveti, totusi, lectia despre scris? Poti oare pretinde ca ai putea deveni un excelent alpinist numai pentru ca ai privit indelung Carpatii? Ori ca esti un inotator rapid numai pentru ca stii pe dinafara gesturile pe care le fac ceilalti in apa?

in anii ’60, la initiativa lui Raymond Queneau si a lui François Le Lionnais, grupul OULIPO (Ouvroir de littérature potentielle) cauta forme noi de creativitate. Le va fi aflat in anumite constringeri alfabetice, lexicale, semantice sau chiar matematice, precum formula in baza 10 care va sta la originea scrierii din La vie mode d’emploi, de Georges Pérec. Pentru acesti scriitori, constringerea elibera, de fapt, imaginatia.
Dupa Queneau si experienta grupului OULIPO, formele de constringere redactionala se multiplica si ies din cercul restrins al profesionistilor: atunci apar ateliere de scriere pentru delincventi, someri, femei insarcinate, pentru copiii cu dificultati scolare, pentru analfabeti (sic!). Este valorizata expresia sinelui, o forma de autenticitate vecina cu particularitatea (sau cu diferenta specifica). De fiecare data insa este vorba despre un proces de insertie (sau reinsertie), din cauze si cu efecte sociale ori psihologice. Astfel, asociatia ATD-Quart-Monde (unde ADT inseamna „Aide à toute Détresse“) creeaza Editura Quart-Monde si revista omonima, in care publica, de regula, cei iesiti dintr-o suferinta – sociala, indeobste. Cu asociatia Peuple et Culture, accentul este pus pe comunicarea in exterior: lecturi publice, afise in locuri insolite, poeme imprimate pe hirtia de ambalaj din magazine, in statiile de autobuz etc. Atelierele se multiplica si in intreprinderi, in cartiere marginase: indoctrinare sau eliberare, metoda este eficace, iar efectele ei imediate: numarul de scriitori (cu patalama in regula de la Uniunile de tot soiul) creste vertiginos.

Imposibil sa nu te duca gindul, cind vezi o asemenea fervoare si dorinta obscura, patologica uneori, de a scapa de anonimat, de a iesi in piata publica si a cuceri masele, la anii ’50 din Romania si la „solutiile-program“, de coloratura jdanovista, care cereau, de la tribunele cele mai prestigioase, „contactul scriitorului cu masele largi populare“, „implicarea tuturor fortelor muncitoare in actul scrierii“. Un singur caz – citusi de putin particular in epoca, dar revelator pentru evolutia ulterioara a autorului, dezbarat, intre timp, de imperativul (categoric) al construirii socialismului pe calea scrierii (creatoare, desigur):
„Rezolvarea celor mai importante si complicate probleme ale esteticii marxiste pe baza generalizarii trasaturilor vietii socialiste, aceasta este concluzia cea mai de seama ce se desprinde din cuvintarea lui A.A. Jdanov. Aplicind aceasta indicatie la problemele literaturii noastre actuale, ni se pare evident ca exista o legatura organica intre succesele construirii socialismului in tara noastra si succesele literaturii noastre in general, succesele poeziei actuale in special, intarirea si dezvoltarea vietii noi socialiste in lupta cu formele vechii orinduiri in descompunere au exercitat o presiune uriasa si asupra poetilor nostri, constituind factorii obiectivi care au impins poezia noastra pe drumul succeselor insemnate pe care le-a inregistrat de-a lungul anului 1949, primul an al economiei planificate in tara noastra.“ / „Ar fi cu totul nejust a presupune ca in general succesele construirii socialismului, faptul ca viata devine mereu mai complexa si interesanta, faptul ca insasi constiinta omului nou se dezvolta si evolueaza catre forme superioare, duc in mod automat la progresul poeziei, ca posibilitatile pe care le deschide poeziei si literaturii in general construirea socialismului se transforma spontan, mecanic, in realitati de fapt. Ar fi o atitudine fatalista aceea de a afirma ca daca exista posibilitatea, apoi ea insasi in mod mecanic, indiferent de activitatea constienta a oamenilor, se transforma in realitate.

Este neindoios ca posibilitatea succeselor poeziei noastre nu a ramas in stare latenta, ca ea a devenit realitate. Exemplul cel mai stralucit al succeselor poeziei noastre il constituie insasi poezia publicata in Scinteia si faptul ca fruntasii poeziei noastre, A. Toma, Maria Banus, Dan Desliu, Veronica Porumbacu s.a., ne-au daruit cele mai bune creatii ale lor, in paginile Scinteii, nu este intimplator. in mod concret in ceea ce priveste poezia, transformarea posibilitatii succeselor ei intr-o realitate de fapt se infaptuieste printr-o continua crestere a orizontului ideologic al poetilor, cresterea ideologica fiind conditia necesara pentru a putea pricepe si oglindi viata noua socialista. Este limpede ca un poet cu o conceptie falsa a modului cum se desfasoara lupta de clasa la tara nu va putea oglindi lupta pentru colectivizare, este limpede ca fara o interventie a factorului ideologic poezia nu tine automat, spontan, pasul cu ritmul construirii socialismului, posibilitatea succeselor ei nu se transforma in realitate“ (N. Tertulian, Preludiu la o discutie asupra problemelor poeziei noastre actuale, in Contemporanul, nr. 176/ Partea I, si nr. 178/Partea a doua, 1950).

Militantismul si efervescenta publica a scriitorului (sau a celui care isi spune astfel) au, desigur, ceva conjunctural: ele pot explica abjectia oratorica, limba de lemn, negustoria cu litera scrisa ori injunghierea (mioritica, de pilda). Pot, la limita, sa aiba drept compensatie acea dereglare a spiritului critic care te ajuta sa supravietuiesti dupa ce-ti recitesti propriile texte. insa nu justifica pina la capat apostolatul: puterea (halucinatorie) a actului scrierii, dezastrul, in ordinea valorilor, pe care il presupune publicarea unor productii, ca si reflexul lor exterminatoriu, in ordinea lingvistica, au atins un punct de la care drumul invers nu mai este posibil. Literatura a fost prinsa din urma tocmai de ceea ce se ferea mai mult: saracia (ontologica) a Cuvintului. Este deriva – previzibila – a unei practici sociale (atelierele de scriere) care se voia, initial, democratica si salvatoare. Consecinta unei erori de judecata, in acelasi timp: pentru a avea mai multi cititori, nu este neaparat nevoie sa fabricam mai multi scriitori.

P.S.: Dragi scriitori, membri ai tuturor Uniunilor si Neuniunilor, fie-va mila de copaci: publicati pe Internet.

Nota autorului: Pentru cei care cred (din disperare sau naivitate) ca pot invata sa scrie, ca si pentru cei care sint interesati de experienta altora prin ateliere de scriere, citeva trimiteri din spatiul francofon (extrem de prolific in domeniu):

GALLERNE, Gilbert: Je suis un écrivain, Éditions Encrage, 1998, 163 p.
GOLDBERG, Natalie: L’écriture: du premier jet au chef-d’œuvre, Éditions Souffle d’Or, 2001, 281 p.
GUILLON, Marie-Christine: L’envie d’écrire. Oser l’aventure des mots, Éditions Aubanel, 2005, 177 p.
MACCIO, Charles: Savoir écrire un livre, un rapport, un mémoire…: de la pensée à l’écriture, Éditions Chronique Sociale, 2003 (editia a patra), 179 p.
PERRAT, Pascal: Libérer son écriture et enrichir son style, Éditions Victoires, 2000, 253 p.
STACHAK, Faly: Écrire, un plaisir à la portée de tous: 350 techniques d’écriture créative, Éditions d’Organisation, 2004, 468 p.