OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Să citeşti De veghe în lanul de secară e ca şi cum ţi-ar veni ciclul sau ai avea o ejaculare nocturnă: pur şi simplu se întîmplă. Am citit-o în liceu, iar la vîrsta aia e inevitabil să te identifici cu povestea. Felul în care el (Holden Caulfield) se opune lucrurilor pe care le crede idioate e foarte tentant pentru oameni pe cale să-şi formeze personalitatea – asta are de-a face cu trasarea limitelor, cu momentul în care decizi ce eşti şi ce nu vrei să devii.

Are o importanţă culturală enormă – practic, nu poţi scrie despre cineva avînd între cinci şi 35 de ani fără să trimiţi accidental la Salinger. E cumva interesant să-l compari cu omniprezentul Updike; nu puteai să deschizi o revistă fără să dai peste ceva scris de el, şi de aceea Updike n-a putut fi mitizat în timpul vieţii. Iar pe de altă parte, iată-l pe tipul ăsta, care a devenit o legendă, mult mai faimos decît cartea lui. O să fie interesant de văzut cum o să-şi amintească istoria de ei doi.

„N-aveţi de unde şti cine sînt, dacă n-aţi citit cartea Aventurile lui Tom Sawyer; dar n-are a face.“ Fraza de deschidere din Aventurile lui Huckleberry Finn a lui Mark Twain vădeşte ureche fină, voce autentică, înaltă încredere auctorială. Romancierii americani au fost întotdeauna mai buni decît britanicii cînd vine vorba despre asemenea pacturi, pe loc, lejere, familiare, cu cititorul. Fraza (mult mai citată şi mult mai lungă) de deschidere din De veghe în lanul de secară ş…ţ e la fel de cuceritoare ca aceea a lui Twain, iar promisiunea pe care o poartă – în egală măsură ţinută pînă la capăt. Moartea lui Salinger agită obişnuita zgură biografică a dietelor macrobiotice şi a iubitelor nemulţumite, dar şi parantezele semiserioase despre evoluţia carierei, „dezvoltarea“ artistică (sau lipsa ei) şi misterul manuscriselor nepublicate.

Tot ceea ce contează, în acest moment al morţii lui Salinger, e că el a scris o unică, perfectă capodoperă care va supravieţui atîta vreme cît zbuciumata condiţie numită adolescenţă va dăinui în civilizaţia noastră.

Eu şi prietenii mei din facultate sorbeam poveştile familiei Glass, iar cînd apărea una în New Yorker, ne repezeam s-o citim. Soţii Glass şi copiii lor – Franny, Zooey, Seymour, Buddy şi ceilalţi – erau din West Side, întregul Upper West Side din Manhatan făcea parte din viaţa lor. Totul despre ei – faptul că proveneau dintr-o familie de actori de vodevil şi jucau ei înşişi, ca mici genii isteţe, într-o emisiune-concurs la radio – era absolut OK; sigur că erau prea perfecţi, cu toate sensibilităţile lor, cu buddhismul lor, cu disperarea lor filozofică şi legăturile lor de familie, dar tocmai de aceea reacţionam noi aşa. Erau anii Războiului Rece, iar aceşti fraţi autoreflexivi erau modele de alienare romantică.

Nici un scriitor nu s-a transformat vreodată atît de misterios în mit, cu mult înainte de propria moarte, ca J.D. Salinger, al cărui ultim text publicat a fost un fragment de proză intitulat Hapworth 16, 1924, apărut în New Yorker (pe 19 iunie 1965).

Uriaşa faimă a lui Salinger ar putea părea invers proporţională cu creaţia lui propriu-zisă: un unic, foarte contestat, foarte îndrăgit şi acum clasic roman, De veghe în lanul de secară (1951), un volum de povestiri formidabile – Nouă povestiri (1953), şi episoadele din saga familiei Glass, Franny şi Zooey (1961), Dulgheri, înălţaţi grinda acoperişului şi Seymour: o prezentare (1963) – unele valoroase, altele, mai puţin.

Marea, obsesiva temă a lui Salinger era dezrădăcinarea morală a materialismului american contemporan şi efectul ei coroziv asupra copiilor şi adolescenţilor precoce, foarte sensibili, ale căror aspiraţii religioase erau în acelaşi timp ezoterice (orientale, mistice) şi sentimentale (narcisiste, naiv egocentrice).

În ciuda succesului scrierilor lui publicate şi a aşteptărilor entuziaste cu care erau urmărite în New Yorker pînă şi cele mai insignifiante bucăţi ale sale, Salinger a hotărît să nu mai publice începînd de la jumătatea anilor ’60, la 46 de ani, alegînd o viaţă retrasă în sătucul Cornish din New Hampshire. Au circulat zvonuri cum că Salinger nu putea sau nu voia să suporte cronicile adeseori veninoase pe care cărţile lui începuseră să le primească şi că, dacă va continua să scrie, va scrie „pentru sertar“, nu pentru publicare. De fapt, izolarea lui Salinger faţă de contemporanii lui începuse mai devreme, atunci cînd refuzase să-şi dea acordul pentru ca povestirile lui să apară în antologii. Salinger a devenit atît de puţin cunoscut, o prezenţă literară americană atît de postumă încă din timpul vieţii, încît nu există un capitol J.D. Salinger în Salon.com Reader’s Guide to Contemporary Authors.

Acum, lumea aşteaptă cu nerăbdare opera originală postumă a lui Salinger – care există cu siguranţă şi cu siguranţă va fi o moştenire extraordinară.

Traducere de Iulia POPOVICI