OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

America nu exista. Intilnire cu opt prozatori elvetieni contemporani de expresie germana, Editura Cogito, Oradea, 1998, 182 p., f.p.

Werner LUTZ
Gräserstille Einfachheit/Doar linistea ierbii
Übersetzung von Radu Tuculescu Auswahl und Grafik von Werner Lutz / Traducere de Radu Tuculescu
Selectie si grafica de Werner Lutz
Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 1999, 93 p., f.p.


Despre Elvetia, tara cantoanelor, misterioasa destinatie a poetului Tudor Arghezi, ce a lucrat aici ca ceasornicar, noi, romanii, stim prea putin. O tara care arata ca un prospect turistic, cu sute de lacuri si zeci de statiuni alpine, care isi continua apropierea culturala de Romania, prin eforturile unei fundatii tinere si energice: Pro Helvetia. Cu ajutorul acesteia, traducatorul Radu Tuculescu a publicat in ultimii doi ani trei poeti elvetieni, complet necunoscuti cititorului roman. Anterior, in 1998, sub titlul America nu exista, aparea la editura Cogito din Oradea, cu sprijinul aceleiasi fundatii, prima antologie de proza scurta a unor autori elvetieni contemporani de expresie germana (mai putin cunoscuti fata de celebrii Dürenmatt sau Max Frisch. Iata lista acestora: Peter Bicsel (cel mai interesant), Adolf Muschg, Hugo Loetscher, Urs Widmer, Franz Hohler, Adelheld Duvanel, Birgit Kemper si Alex Capus. Marturisesc ca la lectura volumului am avut o senzatie de ciudata instrainare, datorata poate si faptului ca proza foarte scurta nu are o traditie in literatura romana – sau poate un rezultat pervers, secundar al transferului semantic, al traducerii propriu-zise. Grupul acesta de scriitori pare sa se fi constituit in jurul povestirilor „bicseliene“ scurte, mici naratiuni uneori alegorice, alteori poematice, cum sint America nu exista sau Barbatul care n-a mai vrut sa stie nimic.

Citam un scurt fragment din prima, spre edificarea cititorilor nostri: „Cunosc povestirea de la un barbat care depana povestiri. I-am spus de mult ca nu cred in povestirea sa. «Mintiti», i-am spus, «pacaliti, fantazati, inselati.» Nu-l impresiona. Povestea linistit mai departe, iar cind am strigat: «Mincinos, sarlatan, fantezist, escroc!», m-a privit lung, a clatinat din cap, a zimbit trist si-a spus atit de incet incit aproape mi-a fost rusine: «America nu exista»“. Inceputul povestirii si al antologiei are, la rindul lui, o valoare simbolica: cel ce aduce povestirea de acest tip in literatura elvetiana (inrudita oarecum cu Alephul borgesian, dar pastrindu-si specificul germanic) e un povestas, capabil prin puterile sale sa aboleasca chiar realitatea Americii. Adevaratul descoperitor al Americii e Columbin, un nating sau un nebun, care trimite pe Amerigo Vespucci in cautarea ei, iar acesta ii confirma spusele. O alta povestire ciudata ii apartine lui Hugo Loetscher si nareaza aventurile unei muste de bucatarie intr-o… farfurie de supa! Alte povestiri se ocupa de soarta kafkiana a unui oarecare domn Weisshaupt sau de un cuplu de indragostiti, furat parca din „nursery rhimes“-urile englezesti, Mike si Jane (autoarea este, de data aceasta, Birgit Kemper).

O foarte frumoasa poveste a mortii universale e cea intitulata chiar Moarte si pasiune: „Groparul sapa groapa dupa groapa. El se afla in relatii directe cu moartea. El sta in fata mormintului tinerei fete. Scrisneste din dinti. Norii negri intuneca cimpia. Preotul se gindeste la el insusi, cind il vede pe gropar. La inceput nu observa micul abces, nu-l observa deloc, iar acum zace sub multe flori. Moartea e un munte inalt si negru, trebuie sa avem grija sa urcam pe cel alb.“ O delicata reluare a motivului „desertaciunea desertaciunilor“, dar fara violenta baroca si intr-un fel o justificata asociere a mortii cu muntele. Tot intr-o povestire „bicseliana“ unul dintre povestasi recunoaste ca nu poate deosebi povestirile vesele de cele triste. Majoritatea acestor proze scurte sint melancolice, triste, de o tristete rafinata si stranie si poate ca proiectul initial al traducatorului, de a publica o selectie mai ampla de prozatori elvetieni de expresie germana, ar merita dus la bun sfirsit. Mai ales ca acesta recunoaste in prefata ca selectia, influentata de doamna Pulver, o autoare de antologii in virsta de 70 de ani, pe care a cunoscut-o in timpul unei burse la o universitate din Basel, a fost mai curind arbitrara. Si poate ca ar fi trebuit sa fie insotita si de o scurta prezentare istorica a literaturii elvetiene de expresie germana, complet necunoscuta cititorilor romani.
Seria poetilor cuprinde si ea trei aparitii: Rainer Brambach, liderul grupului cu Cap sau pajura, Werner Lutz cu Doar linistea ierbii si Tadeus Pfeifer cu Poetul ride. Cartile au aparut in Biblioteca Revistei Familia. Ei apartin cu totii unei virste apuse, cea a poeziei moderniste punctata, pe ici, pe colo, de citeva pasaje ludice. Poetul roman pe care l-am asociat imediat acestor poeme e Blaga, din epoca sa de seninatate si de maturitate, dar cred ca Blaga e un poet cu mult mai valoros.

Rainer Brambach, cel mai in virsta dintre cei trei, s-a nascut in 1917 si a murit intr-un accident de bicicleta, in 1983. Cu o biografie demna de un poet american (a fost pe rind zugrav, somer, gradinar, carbunar si poet) el e guru-ul unei boeme literare elvetiene, din moment ce azi cintecele lui de pahar se cinta prin circiumi, fara ca autorul lor sa mai fie cunoscut. Poetica lui e una simpla, fara pretentii prea mari. Ar vrea sa scrie o poezie fara rest, o „poezie fara balast“, iar aceasta ar trebui sa fie cel putin la fel de durabila ca si o scara din piatra sau o gradina. Adesea versurile sale sint asezate in pagina exact ca un poem de Blaga: „Necajiti dupa o cearta pentru nimic/Aveam dreptate tu si eu pentru nimic,/Treceam prin satul strain./Amurgul amesteca zeama de balega si lapte/In dreptul grajdurilor./Am vazut sub acoperisul sopronului servitorul/In fata butucilor crapati,/Am vazut toporul si l-am auzit cum loveste,/Am auzit mult timp in urma noastra/Linistea, toporul, linistea, toporul/Cum loveste.“ (Securea)

Un asemenea poem tipografic se construieste „fara adaugare de sens“ (vezi schema profesorului Eugen Negrici), dar poezia insasi e rarefiata, metafora revelatorie fiind abandonata in favoarea metonimiei. Constructia universului poetic orbiteaza in jurul unui obiect simbolic, un procedeu expresionist – sa ne amintim Strelita lui Georg Trakl. Alteori, anumite versuri contin scurte flash-uri cu simboluri de sorginte expresionista: singele voinicului, abatorul, caderea nucului etc. Poezia copacului crescut in pivnita e pina la urma similara cu celebrul nostru gorun, singura deosebire fiind ca, in timp ce al doilea e unul thanatic, primul e o imagine eufemizata a vietii, pe crengile caruia s-a mutat sa locuiasca eul liric. Un scurt dialog intertextual se stabileste intre acesta si un poet emblematic, Edgar Allan Poe: „L-am vazut pe Poe. / Statea sub ulmi in frunzisul ud, singur/ si plouat./ Purta mantaua/ tivita-n catifea/ si privea posomorit spre nu-stiu ce./ Fluiera-ti ceva, Brambach! Incearca/ o melodie,/ Inchipuieste-ti o pasare,/ Ia-i batrina, neagra pasare a lui Poe, / las-o sa zboare… cu adevarat,/ l-am vazut pe Poe/ cum treptat se facea/ una cu ulmii in ploaie.“ Autoadresarea tine mai curind de ironia postmoderna, e un procedeu uzual in poemele unui Nichita Danilov, spre exemplu. Corbul este imprumutat si transmisibil de la o poezie la alta, dupa cum luna joaca aceeasi comedie intertextuala: „iar noaptea luna precum Klopstock o vedea/ iar noaptea luna precum Goethe o vedea/ iar noaptea luna precum Claudius o vedea/ iar noaptea luna precum Hebel o vedea/ de contemplat.“ Iti vine sa adaugi la acest sir de poeti germani si pe Eminescu, un specialist al batrinului astru. In rest, poezia sa se construieste pe motive simple (titlul volumului Cap si pajura trimite la motivul blagian al „cumpenei apelor“), iar eul liric practica un hedonism al bucuriilor simple. O poezie delicata, putin traditionalista si usor desueta, dar care place abia la a doua lectura.

Ceilalti doi poeti nu au forta lui Brambach. Werner Lutz are un singur personaj interesant: poetul persan Rumi: „taci il aud pe Rumi/ poetul persan spunind/ taci/ iubirea se explica singura.“ Cu toate acestea, faptul ca a lucrat „cu o penita chinezeasca“, ca a fost grafician inainte de a deveni poet, incarca poezia lui de imagini cu un flux usor obositor. Dar poeziile celor trei poeti elvetieni au in comun apropierea de liniste, de clipa de tacere, spre care tinde poezia modernista. Prin lapidaritatea lor, ele tin de o estetica a hai-ku-ului, iar poeziile lui Tadeusz Pfeifer se salveaza doar prin doua sau trei hai-ku-uri superbe, ca acesta: „O data pe an iti infloreste/ hai-ku-ul nocturn/ in care te intepi.“ E o poezie cu radacini in filozofia persana, cea care credea ca tocmai cuvintele nu pot fi de ajuns pentru a ridica in slavi numele lui Allah. Pfeifer mai creeaza citeva imagini de haijin: „am visat un mincatordemasinidescris“ (el imprumuta procedeul lipirii cuvintelor, poezia „fara balast“ de la Brambach, caruia ii dedica si o fabula a mortii puiului de cerb), sau intr-un poem foarte frumos, in care poeziile moarte sint pregatite pentru ingropaciune.
Initiativa fundatiei Pro Helvetia merita sa fie laudata, iar traducatorul, Radu Tuculescu, are meritul de a fi transformat frumoasa Elvetie dintr-o abstracta destinatie turistica intr-o agreabila intilnire culturala. Si poate, pe viitor, vor recidiva impreuna, dind antologii mai ample, cu un aparat critic mult mai bine pus la punct, cu ajutorul caruia sa putem calatori cu adevarat in zona misterioasei literaturi elvetiene de expresie germana.