OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Propunem cititorului roman, celui francofon in primul rind, incepind cu acest numar, un serial in care protagonistii sint poate mai putin cunoscuti, si nu fara motive: tineri sau abia in floarea virstei, ei sint prozatori francezi care au ghinionul sa traiasca o vreme in care puterea de iradiere a limbii si a dispozitiilor culturale franceze a scazut mult, pina aproape de propriile frontiere lingvistice. Ne propunem sa respectam un criteriu de selectie: toti cei prezenti in acest serial scriu – pe linga eseuri, lucrari teoretice, critice etc. – fictiune.

In plina voga a postmodernismului, in plina postmodernitate de fapt, caci vorbim de un spatiu vest-european, raporturile dintre literatura franceza si Zeitgeist, pe de o parte, si dintre texte si institutia literara, pe de alta, sufera, mai mult decit din cauza unor inadecvari, de o lipsa cronica de imagine, fara ca aceasta realitate sa antreneze in mod obligatoriu judecati de valoare negative. Cauzele sint multe si intentia noastra nu este (cum se spune) sa le evaluam aici: tezismul ar putea fi una dintre ele, intretinut de autoritatea de care oamenii de litere francezi beneficiaza (mai degraba beneficiau) in calitatea lor de intelectuali, cu alte cuvinte de constiinte-far ale natiei. Vreme de un secol, scriitorul francez n-a fost numai scriitor, ci – asa cum demonstreaza, printre altele, biografiile unor Zola, Maurice Barrès, Breton, Aragon, Sartre si altii (vezi relatia generalului de Gaulle cu Sartre) – in primul rind director de constiinta.

Este de inteles de ce statutul scriitorului francez este total diferit de acela al scriitorului britanic, de exemplu, caruia postura omologului sau de pe malul estic al Canalului Minecii i se pare ridicola (asa cum constata un articol consacrat institutiei literare britanice si membrilor sai, intr-un numar recent al revistei Lire; pentru scriitorul britanic, un „intelectual“ tip Bernard Henri-Lévy ar fi supus imediat batjocurii publice in Marea Britanie). Romancierul francez a fost, cu exceptiile de rigoare, fara indoiala, interesat de a vehicula prin intermediul textelor sale o ideologie. Dovada – o parte a suprarealismului, existentialismul, dovada Noul Roman – toate forme ale literaturii angajate, mijloace eficiente de propaganda, manifestari, camuflate sau nu, ale Revolutiei.
Pe de alta parte, judecati facute la cald nu au autoritatea de a-si pune pecetea pe texte inca proaspete. Vom incerca, dincolo de portrete literare, sa-i oferim cititorului o imagine caleidoscopica – nu si completa, desigur, caci ne este imposibil – a unei literaturi pe care atomizarea societatii a pulverizat-o in mii de particule greu de aglutinat sau de circumscris, aflate in miscare browniana si impenitenta fata de o traditie careia i se inchina ocazional.

Ca mai totdeauna in istorie cind cineva incearca un audit al literaturii vii („nascinde“, pentru a-l cita pe Lyotard), scriitorii francezi de astazi pot fi considerati in functie de pozitia lor fata de prezent: cei „conservatori“ si cei „postmodernisti“, atribute ce denumesc mai degraba dominante si pe care ei insisi le-ar respinge ca inadecvate. Sigur, alaturi de acestia ar trebui evidentiati cei citiva alesi, scriitorii mari. Insa, asa cum cu citiva ani in urma scria Dominique Noguez, unul dintre protagonistii serialului care incepe azi, les grands écrivains au decazut pina la statutul peiorativ de grantécrivains, hugolianismul, de pilda, nemaifiind astazi o calitate, ci mai degraba o cantitate. Multi scriitori valorosi exista insa si aprecierile axiologice asupra acestora, care in majoritate nu au implinit inca cincizeci de ani, sint premature.

Prozatorii care publica la editura Minuit, dar nu numai ei (Dominique Noguez, de pilda) sint numiti „nouveaux nouveaux romanciers“ de catre o critica atenta la afinitatile ca si la distantele pe care tinerii – inca – autori le intretin cu Noul Roman francez (majoritatea, Echenoz, Chevillard, Christian Oster si, recent, Tanguy Viel, sint mai detasati de acest model, altii – Volodine sau Marie Ndyaie –, in primele carti, fiind mai atasati de el). Afinitatile rezida in tehnicile literare si conceptia despre mimesis preluate partial de la Noii Romancieri ai anilor ’50-’60: fragmentarism, cronologizare intervertita, dar nu si cultivarea „mortii personajului“ solidara cu „moartea subiectului“ din filozofie (aceste sintagme nu sint in cele din urma decit tot niste „idei primite“, cel putin in ceea ce o priveste pe cea de-a doua). Distantele se masoara in revalorificarea diegesis-ului si revivificarea personajului, in infuzia de vitalitate, de „sensibilitate“, am putea spune, atenta la detalii si, mai ales, critica la adresa decupajelor ierarhizante efectuate de gindirea occidentala in privinta dubletelor imaginar/real, imposibil/posibil. De aceea putem vorbi despre „realism magic“ sau „roman poetic“ in cazul acestor scriitori, despre adoptarea „logicii tertului exclus“, dar si de (cind vizam mai ales aspectul implicit critic sau, mai simplist spus, ideologic al acestor scrieri) „minimalism“. Minimalizarea nu inseamna altceva decit compatibilizarea metafizicului cu imanentul sau, pentru a schimba vocabularul, al conotatiei cu denotatia. Proza de acest gen parafeaza simbioza realului cu imaginarul prin reajustari permanente al caror vehicul este ironia.

Scoala de la Minuit este poate cea mai importanta pepiniera literara franceza a ultimelor doua decenii. Jean Echenoz, cel mai prizat minuit-ist, a obtinut anul trecut premiul „Goncourt“, fapt care a scos la suprafata un cimp literar underground, institutionalizindu-l. Un lucru este sigur: cei care au ales sa scrie „postmodern“, adica ludic, ironic, biografist, aparent fara miza, rascolind cotidianul pentru a-l scutura de nebanuite comori, disimulat, optimist, detasat, chiar daca abordeaza teme tragice – dintre care cel mai frecvent moartea (o fenomenologie a mortii in romanul francez contemporan ar putea constitui tema unui studiu critic interesant), acesti scriitori integrati – un Jean Echenoz si o Amélie Nothomb (pentru a fi corecti politic) – nu degaja energia stilistica si imagistica cu care colegi ai lor americani si sud-americani il injecteaza pe cititorul contemporan dornic de calitate exprimata prin forta de soc. Textele lor fac joc, nu soc, prea indragostite de o limba turnata in volute interminabile. Aici sta secretul – revitalizant sau letal, nu putem sti acum – literaturii franceze, in modul de exploatare a unei limbi care l-a chinuit si provocat toata viata pe Cioran si care indeparteaza astazi cu grimase o intreaga generatie de teenageri care se dau in vint sa „te faca pe tine“. Ea este gazda retoricii care i-a consacrat pe Derrida si pe Foucault pe piedestalul filozofiei pentru un deceniu, cind ei nu sint in primul rind decit niste mari stilisti, scinteietori, experti in a lua ochii.
„Conservatorii“ dau lovitura atacind teme-surpriza, ca de exemplu pe aceea a eugenismului genetic, in cazul celui mai celebru roman al anului 1998, Particulele elementare al lui Michel Houellebecq (despre care s-a scris si la noi). Texte post-saizecisioptiste totusi, romanele franceze contemporane nu fac rabat de la etalarea unei sexualitati debordante, un instrument de soc aticizat insa (asa cum se intimpla cu romanul mai-sus mentionat, dar si cu un altul, care a luat premiul „Femina“ pe anul 1997, Dragoste neagra a lui Dominique Noguez, tradus la noi de catre Diana Coreciuc si aparut anul trecut la Editura Image).

Nu intimplator prestigioasa Editura Univers (cea mai prestigioasa in materie de literatura universala) a tradus de curind un romancier francez cinstit (ocolindu-i pe cei promovati de Minuit) cu o eruditie lingvistica bogata, axata mai ales pe argou – Daniel Pennac, cu romanul sau din 1997 Domnilor copii – autor mai degraba popular, care-si extrage intrigile din lumea cel mai bine cunoscuta de el, aceea a scolii, scriitorul fiind totodata profesor de franceza. Restul traducerilor in limba romana ale noii literaturi franceze sint destul de sporadice: la inceputul deceniului, lui Jean Rouaud, cistigator al premiului „Goncourt“ pe anul 1990, i s-au tradus la Editura Dacia, in conditii tipografice proaste (alaturi de o difuzare defectuoasa), doua romane (Cimpurile de onoare si Oameni ilustri); grupul editorial All a inceput traducerea romanelor lui Erik Orsenna, un alt cistigator recent al „Goncourt“-ului.

Nu putem omite editura Babel (nici nu sintem siguri ca mai traieste), unde activeaza si universitari de la Facultatea de Limbi si Literaturi Straine. Aici se traduce, de aproape un deceniu, multa literatura franceza contemporana – numele lui Pascal Bruckner fiind, si datorita unei actiuni concertate de traducere a scrierilor sale, literatura dar si eseu, binecunoscut publicului roman. Este insa evident faptul ca, in materie de proza, Franta inseamna pentru amatorul roman de literatura (si pentru cel tinar mai ales) acelasi ubicuu Balzac, acelasi (din fericire) Proust, aceiasi Malraux si Gide, aceiasi Camus si Sartre (de care s-a lipit iremediabil eticheta de initiatori ai existentialismului, ignorindu-se o intreaga traditie filozofica), Céline, plus diada romanesca Cioran-Ionesco, dupa care blanc (e-adevarat, se traduce, tot la Univers, opera lui Boris Vian). Iar in scoli si licee, asta o stiu din experienta, limba franceza a devenit un moft. Nu-mi face placere sa vorbesc despre imaginea prafuita, desueta, a unei literaturi care traieste, imi amintesc insa de marturisirea teribilista – tipica – a lui Cioran, care spunea ca a inceput sa iubeasca franceza datorita izolarii ei tot mai accentuate.
Interesant este si procesul de canonizare a literaturii contemporane de catre institutia literara franceza.

Juriile de premiere se dovedesc prudente, ele incearca, asa cum este poate normal intr-un prezent greu decantabil, sa tina istoria in friu. Premiul „Goncourt“ al anului trecut i-a revenit lui Jean Echenoz (Je m’en vais, Minuit, 1999) si este pentru prima oara cind cel mai draconic juriu premiaza un roman atipic pentru literatura franceza canonica. „Goncourt“-ul anului 1997 se acorda insa unui roman istoric, in cea mai buna traditie realista, care-l plaseaza insa ingenios pe Henri Beyle – viitorul Stendhal – printre personaje si focalizeaza cu o logistica documentara perfecta, mentionata la finalul cartii, batalia, condusa de Napoleon, de la Essling, din 1809, circumscriind o istorie careia ii apartine, de-acum din interior, fictiunea realista Manastirea din Parma (il vedem aici pe Henri Beyle, alaturi de Anna Krauss, de care se indragostise recent, scrutind, cu o luneta inchiriata, luptele desfasurate la citeva zeci de kilometri distanta). Tot cu o rescriere, biografista de asta data, avem de-a face si in cazul unuia dintre multele romane ale Ameliei Nothomb – Attentat – o Catedrala Nôtre-Dame „remixata“. Asa cum intertextualitatile din sit-com-urile americane isi raspund in spatiu ermetic, intr-un joc de familie, institutia literara franceza este si ea sensibila atunci cind aspirantii la onorurile sale ramin acasa. Franta, odinioara spatiul literar cosmopolit prin excelenta, devine un teritoriu literar vernacular. De aici decurge probabil inchiderea spatiilor referentiale, de aici, desigur, un biografism intens practicat care nu este apanaj francofon, de aici tema mortii exploatata en diable, o anume nostalgie eleganta care va disparea o data ce scriitorii care o nutresc se vor fi obisnuit cu altceva. Este insa vorba de o nostalgie modalizata, care-si aminteste de Sartre doar ca dansator de be-bop.

Nu vom intilni nici un scriitor francez celebru la scara mondiala, pentru ca nu exista, acum, asa ceva. Cel mai citit autor de literatura in Franta, pentru segmentul de virsta tinar (adolescentii) este Stephen King. Apoi, aproape ca nu exista scriitor francez, poate nu numai, care sa nu-si dea toata silinta sa fie in primul rind amuzant. Literatura franceza de astazi se va dezvalui ca o sclava a timpului mai degraba decit in calitate de innoitoare a prezentului. Mais, c’est la vie. Ne vom putea edifica, cred, daca n-am facut-o deja prin simplul fapt ca sintem contemporani cu el, asupra felului in care se scrie astazi proza. Daca e bine, rau sau excelent ramine, bineinteles, sa cititi dumneavoastra.