OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Succesul lui Bernard-Lévy este asigurat de abordarea unor teme majore (de exemplu marile momente ale secolului XX, marile sale cumpene si marii sai creatori) intr-un limbaj accesibil. Ceea ce face din Lévy un epigon al „intelectualului“ este tendinta permanenta de emfatizare, coniventa cu gustul comun si un nationalism de pe urma caruia a avut de suferit din partea coreligionarilor sai. Kitsch-ul se naste si din aplicarea unui cub de marmura pe o suprafata de plastic. Este ceea ce face uneori eseistul francez nostalgic dupa vremea cind de Gaulle il compara pe Sartre cu Voltaire.
Absolvent al Scolii Normale Superioare si profesor titular de filozofie, coordoneaza la Editura Grasset, Colectia „Figures“, pe care a creat-o in 1973, si conduce revista La Règle du jeu, pe care a fondat-o in 1990. A obtinut premiul Médicis in 1984 pentru Le Diable en tête, primul sau roman. Eseuri ca La Barbarie à visage humain, 1977, Le testament de Dieu, 1979, L’Idéologie française, 1981 sau Les Aventures de la liberté, 1991, permit situarea reflexiei a lui Bernard-Henri Lévy in domeniul filozofiei morale si politice. Raul, puterea sint tematizate pornind de la o analiza istorica a ideologiilor moderne care au favorizat aparitia si inradacinarea totalitarismelor. Este, desigur, o abordare proprie gindirii crestin-iudaice moderne care si-a avut in Hannah Arendt sau Emmanuel Lévinas reprezentanti de prima marime.

Intr-un secol care „a dat nastere mortii absolute si lagarelor de concentrare“, venerabilele intrebari kantiene „Ce trebuie sa fac?“, „Ce pot sa sper?“ capata o alta dimensiune. Trebuie sa pornim de la constatarea ca raul in fiinta umana este radical, crede eseistul, ca el nu este consecinta vreunei perversiuni istorice atribuibile societatii (asa cum acrediteaza Rousseau) si ca Istoria este o constructie aleatorie (impotriva lui Hegel). Care pot fi, atunci, caile unei morale si ale unei politici rationale si viabile?
Principalele lucrari filozofice ale sale sint Testamentul lui Dumnezeu si Ideologia franceza. Aici gasim schita unei etici ecumenice, construita pe o prealabila definire a notiunii de subiect uman. Trebuie reamintit ca gindirea crestin-iudaica – de multe ori atipic reprezentata de Bernard-Henri Lévy – porneste de la si se intoarce mereu la om, ca locuitor al unei lumi care trebuie acceptata si ameliorata, mentinuta la statutul sau de transcendenta ospitaliera. Lumea nu este o totalitate integratoare ale carei mistere trebuie cucerite, ci un spatiu care trebuie facut propice acomodarii.

De aici insistenta pe morala, politica, socialitate si mai putin pe filozofie sistemica, epistemologie, respingerea dialecticii istorice integratoare, a disparitiei sacrului sau a „mortii subiectului“. Aceasta este partea moderna a scrierilor lui Bernard-Henri Lévy.
Subiectul uman este conceput dupa modelul freudian, ca o fiinta a dorintei, dorinta generata de lipsa, o lipsa ontologica, desigur. Este tocmai problema discutata de un alt mare ginditor evreu, Emmanuel Lévinas, care vorbeste de o alta dorinta, aceea sinonima cu placerea (fr. jouissance). Concluzia care decurge din postularea acestei naturi umane este inutilitatea unei metafizici a fundamentului (sau ontologie, cum o numeste Lévinas) care sa gireze problematica eticii. Dimpotriva, in loc de a atrage atentia asupra „uitarii fiintei“, asa cum procedeaza Heidegger, ar trebuie amendata abandonarea proiectului etic in favoarea unuia ontologic.

Daca progresul este o utopie intelectuala a identificarii transcendentei cu imanenta (ca la Sartre), nu trebuie sa cadem totusi prada fatalismului moral si politic. Pentru ca aceasta ar insemna sa nu renuntam la atitudinea stoica conform careia omul nu este altceva decit o farima cosmica (lipsita deci de individualitate voluntara). Este o conceptie impotriva careia se ridica eseistul francez, neobosit cautator al principiului etic prin care individului sa nu-i poata fi suspendate de catre vreo instanta normativa abuziva drepturile fundamentale. Provocarii „Dumnezeu e mort“ i se replica, lacanian, prin „Dumnezeu e inconstient“. Dumnezeu ne-a lasat totusi un testament, o morala a rezistentei care trebuie inteleasa si insusita ca singurul precept etic eficace impotriva tentatiei supunerii la ordinea mundana care sacralizeaza „regruparile de singularitati“ sau, ceea ce Guy

Scarpetta numeste, mai sugestiv, „dispozitive de inradacinare“.
Considerind legea ebraica in consecinta ei etica, aceasta ar putea transmite subiectului uman ca existenta sa este determinata de ea, legea, care „ordona fara sa comande, marturiseste fara a se intruchipa, numara fara a cifra“. Legea este, cu termenii lui Lévinas, infinitul dinlauntrul finitudinii umane, ceea ce o deosebeste de natura si ceea ce o indeamna sa-si traiasca viata altfel decit ca pe o cursa instinctuala, in orizontul revelatoriu al transcendentei. Mai aplicata la real decit cea levinasiana, mai politizata (dovada activitatea publicistica, prezenta publica asidua a eseistului, chiar si micile dispute „intelectuale“ pe care le isca uneori atitudinea lui), gindirea lui Bernard-Henri Lévy impartaseste presupozitii teoretice foarte asemanatoare acesteia. Exista totusi, in etica lui Henri Lévy, consistente laxe: acelea determinate de lipsa unei instante transcendente directoare, daca nu cumva aceasta nu este reprezentata de intelectual.

Nostalgic al intelectocratiei franceze recent incheiate, mustind de „maestri ai gindirii“, autorul masoara valoarea unui sciitor in termeni de forta ilocutionara. Ultima sa carte il are in centru pe Sartre, asociat secolului XX (Le Siècle de Sartre, 2000). Pe de o parte Sartre cel dandy din perioada antebelica, sfidator la adresa multimilor, care urca impreuna cu Nizan esplanada de la Sacré-Coeur pentru „a face pe supraoamenii“, pe de alta, Sartre cel supus erorii, asa cum il percepem noi astazi. Lévy alege hotarit calea cautionarii unui mare spirit francez, pe care-l socoteste, in ciuda lipsei de luciditate, unul din marii filozofi ai secolului. Aceasta ultima carte a lui Bernard-Henri Lévy il readuce pe autor in prim-planul dezbaterilor culturale franceze. Elogiata si de Maurice Nadeau, comentata in toate revistele culturale sau social-politice franceze, Secolul lui Sartre marcheaza fara indoiala un moment de cotitura in receptarea operei unuia dintre subiectele mitologiei contemporane franceze. Cred insa ca elogiile ce-i sint adresate au o motivatie exprimabila in termeni de psihologie colectiva, un fel de travail de deuil al francezilor raportata la statutul mondial al propriei lor culturi. Sartre este in continuare un mit, intr-o cultura ce se resimte si acum de pe urma absentei unor mari filozofi cu care s-au laudat mereu vecinii lor din est, germanii. Biografia unei personalitati flamboaiante ca Sartre poate fi o lectura pasionanta, dar despre filozofia lui Sartre, ca si despre optiunile sale care au generat-o in mare masura s-a vorbit mult (Raymond Aron a facut-o foarte bine, de exemplu, in Critica si dialectica violentei).
Nu se poate omite remarcabilul stil publicistic al autorului, vadit de pilda in Elogiul Intelectualilor: vivace, dinamic, exaltat. Probabil ca aceasta este atipicitatea cea mai ostentativa a lui Lévy ca filozof: extrovertirea. Ea ne pune pe ginduri si in legatura cu calitatea de filozof a lui Bernard-Henri Lévy.