OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Il éprouva une détresse, et des larmes lui vinrent dans les yeux. Je suis malade, pensa-t-il encore, et il dut faire un effort pour injecter un peu de sens à ce qui l’entourait, au monde. C’est passé, pensa-t-il, ça va passer.

Jean Echenoz, Le Méridien de Greenwich


Sociolog de formatie, ajuns la Paris pentru a scrie o teza de etno-psihiatrie, Echenoz este astazi, la douazeci de ani de la debut, la saptesprezece de la primul premiu obtinut si la un an de la cistigarea premiului „Goncourt“, produsul-fanion al Editurii Minuit, unul dintre putinii scriitori francezi cu stil. Consonant cu spiritul timpului, cu poetica si etica numite azi, pentru ca trebuiau sa poarte un nume, postmoderne, Echenoz isi trage treningul pe cap si incepe maratonul scriptural detasat, pe distanta si perioada nedeterminate. „Nu vreau sa scriu o chestie atemporala, vreau sa descriu lucruri cit mai legate de lume. Imi place sa mizez pe raportul dintre fictiunea totala si marcajul cu locuri si obiecte precise“, spunea scriitorul, intr-un interviu luat dupa cistigarea premiului „Medicis“, in 1983, cu romanul Cherokee. Etichetat minimalist, raspunde cu sinceritatea si siguranta celui pentru care a fi scriitor reprezinta o valoare in sine: „Notiunea de minimalism, in literatura, imi pare a avea aproape aceeasi pertinenta precum cea de postmodernitate: adica apropiata de zero“ (interviu in revista Lire, august 1992). Inzestrat cu o cultura tehnica – procedee narative ale diferitelor genuri fictionale (spion al retortelor romanului politist, negru, de aventuri sau… de spionaj), muzica (jazz-ul care i-a influentat scrisul), geologie, acustica, vestimentatie, astronomie etc. – exhibata cu parcimonie dar foarte precis, cum ii sta bine unui dandy, caci asa l-a numit presa franceza –, cvincvagenarul Echenoz isi convinge cititorul sa-l urmeze, facindu-i discret vint intr-o naratiune ale carei conventii le denunta ocazional, fara s-o deconstruiasca, fara s-o ameninte. Iata de pilda debutul abrupt al romanului Cherokee: „Un jour, un homme sortit d’un hangar. C’était un hangar vide, dans la banlieue est. C’était un homme grand, large, fort, avec une grosse tête inexpressive. C’était la fin du jour“.

Prea lucid pentru a fi un grantécrivain, Jean Echenoz si-a facut din indiferenta un stil. Frazele romanelor sale se succed ca niste alice trase la tinta de un profesionist, asemenea unui personaj din prima sa carte, Le Méridien de Greenwich (1979). Prea comode pentru a fi tragice, personajele sale au intotdeauna o scama pe sacou de inlaturat, un pahar de vin de terminat, un televizor de aprins sau un avion de luat pentru a nu cadea prada derelictiunii care le da tircoale. Viata de zi cu zi inseamna, pentru personajul echenozian, o permanenta evadare din raza de actiune a non-sensului, tentativa sisifica de a nu deveni un Mersault, un condamnat din pornire. „Ceea ce ma intereseaza nu este atit comportamentul sau [al personajului, n.n.], ci protocoalele pe care si le impune pentru a evita bascularea in non-sens sau in vid. [...] Am fost frapat intotdeauna de caracterul poetic al lucrurilor obisnuite, derizorii. Ele sint cele care cheama la ordine“, declara creatorul unui nou Mersault, a carei propensiune spre vacuitate este echilibrata de psihologia vetusta dar sanatoasa a eroului de roman politist. Un Mersault pe care-l salveaza lucrurile, ocazional femeile, niciodata definitiv, ci pe perioade scurte, pe momente: prezenta unui obiect, o calatorie cu avionul sau o femeie frumoasa pe treptele Palatului de Justitie, zarita de pe podeaua cu care tocmai ai facut cunostinta in urma unui preinfarct, sint distractii efemere a caror frecventa regulata asigura suficiente bucurii si dezamagiri, intr-o succesiune de fulgurante, pentru ca din sirul lor sa se poata trai fara umbra suicidului, fara ca dimensiunea umana a vietii sa poata fi prea mult – suparator sau poate tragic – comparata de protagonist cu aceea transcendenta, asa cum se intimpla cu romanul existentialist. Primul personaj din galeria imperturbabililor macho echenozieni intra repede in pielea lui Mersault, ucigind in doua reprize trei oficiali americani aflati pe drum intre Quito si Bogota, ale caror mutre il intrigau. Pentru ca apoi, plictisit, sa se intoarca la Paris.

Prea comode, de asta-data si plictisite, pentru a fi semnificative, sfirsiturile romanelor sale sint banale si irita cititorul („Sfirsitul unei carti nu este cu-adevarat sfirsitul ei. Nu esti obligat sa explici totul“, sint cuvintele lui Echenoz rostite intr-un interviu luat de Le Figaro in 1997) care, daca ar putea comunica cu autorul imediat dupa ce ultima pagina a fost citita, l-ar sfatui sa se lase de scris daca tot nu are nimic important de spus. Adevarul este ca, gratios, supertehnic, cu talent si cu o stiinta filozofica a proportiilor, Echenoz nu are nimic irepresibil de transmis, daca nu faptul ca n-a mai ramas nimic capital de spus pentru ca totul e posibil in cea mai buna dintre lumi. Iar daca totul e posibil, de la existenta unui pitic invizibil care salveaza viata cuiva in picaj spre asfalt, pina la un pahar de vin baut cu subalternul care ti-a furat milioane dupa ce in prealabil ai aflat ca murise, nimeni nu poate sa mai spuna nimic capital. Pentru ca un adevar ar exclude toate celelalte posibilitati, pentru ca enuntarea unui adevar e inceputul unei dictaturi si nici macar adevarul individual nu sta in picioare in fata intimplarii. Echenoz este, daca putem spune, un fatalist pentru care tot raul e spre bine, un aristocrat care-si priveste din sezlong personajele simpatice iubind, suferind, murind, inviind, calatorind din India la Polul Nord, in timp ce-si face cafeaua si asculta buletinul meteo. Adresarile catre cititor sint elocvente in acest sens. Iata ce ni se aminteste, spre finalul celui mai recent roman, recompensat cu premiul „Goncourt“ (Je m’en vais, Minuit, 1999), despre personajul principal: „Nous n’avons pas pris le temps, depuis presque un an pourtant que nous le fréquentons, de décrire Ferrer physiquement. Comme cette scène un peu vive seste vorba despre o cearta dintre Ferrer si subalternul sau, care se derula inaintea acestei fraze, n.n.t ne se prête pas à une longue digression, ne nous y éternisons pas:[urmeaza portretul fizic al lui Ferrer, n.n.]“.

Ceea ce se poate spune despr
e Echenoz, voce inconfundabila a literaturii franceze contemporane, este ca el da impresia ca scrie ca si cum s-ar juca pe computer. Je m’en vais este un asemenea joc pe computer. Intocmai cum se intimpla cu jocurile virtuale, exista mai multe nivele dintre care ultimele sint foarte greu de atins. Inainte de a incerca sa o faca, Echenoz se plictiseste, se ridica de pe scaunul cu rotile si pleaca. Nici un adevar major nu s-a spus pina aici, si, iar, nici nu se poate spune, pentru ca orice adevar, pe linga exclusivismul sau inerent de care aminteam, fixeaza in enuntul sau un loc si un timp. Or, la Echenoz, ca si pe computer, totul se petrece oriunde si oricind. Adevarul, la Echenoz, sare din schema.

Ferrer este personajul echenozian paradigmatic, un „om fara insusiri“, exponent al ontologiei slabe. In permanent contact cu realitatea, un contact nu tocmai conventional, Ferrer, proprietarul unei galerii de arta, nu gindeste, nu spune si nu face nimic care sa nu aiba legatura cu situatia/realitatea concreta in care este angrenat. In acelasi timp, din punct de vedere social, Ferrer rezuma statutul social al personajului echenozian: clasa de mijloc, celibatar, implicat in afaceri dubioase, cerc restrins de prieteni, legaturi amoroase van der Waals, parizian, globe-trotter. Si psihologia care se deduce de aici: personajul echenozian are ceva dintr-un extraterestru, dezradacinat si mai aproape de lucruri decit de oameni, mai aproape de oameni insa decit de idei, dar si din caracterul practic al celui care ia lucrurile asa cum sint. O sensibilitate de o superficialitate care-i confera anduranta: Hercule Poirot sau Sherlock Holmes in viata de zi cu zi. Ferrer afla de la asistentul sau, Delahaye, despre un tezaur de o valoare imensa aflat intr-un vas esuat in apropiere de Cercul Polar si se decide sa plece in cautarea lui. In vreo treizeci de pagini il gaseste si il imbarca, nu inainte de a fi cunoscut in oraselul Port Radium, la minus treizeci de grade, o familie ospitaliera cu o fata frumoasa care, se sugereaza, nu se poate sustrage farmecului sau irezistibil. Intors la Paris, stupoare: Delahaye murise. Prezent la inmormintare, la slujba oficiata in biserica, rezervat dar nu introvertit, Ferrer, ne spune autorul, nu se asaza in ultimul rind in spatele unei coloane, ci in penultimul, nu departe de o coloana. Toate personajele echenoziene au aceasta calitate unica de a nu avea un loc al lor, de a oscila mereu, de a nu reusi fara sa esueze, de a divorta (este ceea ce i se intimpla lui Ferrer) fara a se desparti de nevasta, de a deceda fara a fi murit, ceea ce se intimpla cu Delahaye. Care, sub numele de Baumgartner (care are capriciul de a nu se numi Baumgarten), ii fura sefului sau tezaurul proaspat adus de la Polul Nord.

Pentru aceasta apeleaza la un cunoscut din lumea interlopa (cum ar spune unii, boschetar, cum ar spune cei multi, closard cum ar zice cineva), lasat sa moara de frig, pentru ca singurul martor sa dispara, in incinta unei camionete frigorifice cu care transportase piesele tezaurului. Ferrer, dar nici cititorul nu stiu ca Baumgartner este Delahaye. Ferrer ignora de altfel existenta lui Baumgartner, de care cititorul ia cunostinta din timp, incomodat insa de lipsa oricarei informatii despre presupusa legatura dintre el si Ferrer. Cei doi se intilnesc spre finalul romanului, printre cele citeva femei cu care Ferrer avea relatii sporadice si pentru care nutrea sentimente incerte sau interes conjunctural. Se impaca, tot raul spre bine. De revelion, insa, Ferrer se vede parasit de ultima iubita (qui s’en est allée, aluzia la titlu este constanta de-a lungul romanului). Se hotaraste in ultima clipa sa-l petreaca la fosta nevasta unde, pe terasa, inainte de a o intilni, cunoaste o alta femeie si aventura reincepe. Nu stau, zice Ferrer, juste un verre et je m’en vais, conchide si Echenoz, buclindu-si cartea cu acelasi je m’en vais cu care incepuse, aducindu-mi aminte de una dintre caracteristicile romanului modern, asa cum a fost el inaugurat de Liviu Rebreanu, pe care le-am avut de invatat pentru bac: ciclicitatea. Pe de alta parte, motivul plecarii este poate singurul care domina spatiile fictionale echenoziene, populate cu personaje vremelnice, marcate de instabilitate.

Se poate vorbi inca mult despre literatura propusa de Echenoz: despre genurile literare minore care-si dovedesc acum valoarea prin reutilizare, despre picaresc in plina globalizare, despre focalizarea detaliului insignifiant si, implicit, despre realitatea privita la microscop, despre gradul de densitate al unei scriituri care se desfasoara in spatiu, intr-o libertate fizica care nu are nimic comun cu conceptul filozofic sau cu sentimentul individual omonim, despre provocarea realitatii mai degraba decit reprezentarea ei. Ajunge insa cu critica impresionista. Echenoz este un excelent reciclator: polarul, romanul negru, de spionaj, comando, toata literatura de consum pentru adulti, mai putin, desigur, cea à l’eau de rose se regaseste dezarmata, alterata si, literar vorbind, up-gradata. Dar succesul sau rezida probabil si in naturaletea scriiturii (stil) – bine controlata, dar prudenta, vadind un acut simt al masurii, umor – sau in coerenta demersului sau literar. Pe de alta parte, cititorul ideal al literaturii lui Echenoz este insusi personajul echenozian, asa cum l-am cunoscut: care nu cauta nimic anume, ci intilneste din intimplare, care se amuza, gindeste, dar nu filozofeaza niciodata, care se indragosteste dar nu iubeste, care nu viseaza ci are viziuni inedite, fulgurante, nascute din si retopite in imaginarul cotidian, citadin, banal (de aceea, la Polul Nord, colinele acoperite de zapada jilava, vazute din vale, ii pareau lui Ferrer urme de spuma de bere pe marginile unei halbe). De aceea, insa, la douazeci de ani de la debut, Echenoz, scriitor in toata puterea cuvintului, nu este inca un nume in literatura mondiala.