OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O data cu globalizarea, o lume antebabeliana pare ca reinvie si, intocmai precum coalescenta picaturilor animate de metal lichid din filmul Terminator II, constructia isi reface profilul. Literatura isi pierde treptat caracterul national, investiturile epopeic-identitare. Vernacularul nu mai este decit o culoare, intre altele, de care fictiunea literara se pigmenteaza in doze controlate estetic pentru a exprima un subconstient supraincarcat sau, dimpotriva, pentru a difuza un parfum evanescent. Traditiile nu se pierd, desigur, dar se combina, alter(n)indu-se intr-un joc al permutarilor surprinzatoare. Distanta pe care cititorul trebuie s-o parcurga pentru identificarea ethosului textelor de acest fel este dubla: alteritatea temporala (fiecare text are timpul sau, diferit de cel pe care-l traieste cititorul) dublata, in interior, de cea spatiala (spatii mentale, culturale, etnice, necunoscute, in care timpul se fixeaza altfel). Ceea ce are loc este metisajul cultural: cultura occidentala sufera din plin procesul de impurificare prin asimilarea unor elemente straine ei, acelea carora le lipseste in primul rind caracterul istoric, in sensul termenului german das Geschick – destin, determinare originara, inradacinare metafizica purtatoare a demnitatii culturale. Prin aceste infuzii bastarde, humusul culturii occidentale se improspateaza, pierzind ceva din sine prin imprumuturi de alteritate. Este greu de spus daca acest proces poate fi determinat in limitele unei dialectici hegeliene sau daca nu cumva, pur si simplu, „principiul unei clasificari nu poate fi niciodata postulat“ (Claude Lévy-Strauss). Cititorului i se transmite astfel mai putin o idee, un mesaj de ordin moral/ideologic/estetic, cit mai ales urme ale unei realitati subiective pe care el, prin propriile experiente, sa o poata confirma ca universal-umana.

Yasmina Reza este autoarea unei astfel de literaturi, una dintre scriitoarele „dezradacinate“ – tip din ce in ce mai prezent intr-o lume tot mai cosmopolita. Nascuta intr-o familie de evrei – mama, unguroiaca, tatal, pe jumatate rus, pe jumatate iranian –, tinara Yasmina acuza, probabil, socul depeizarii si dezvolta o sensibilitate neobisnuit de puternica, o constiinta excesiva, inclinata spre probleme existentiale majore. Scrie la virsta de opt ani un poem cu titlul Viata si moartea si doarme cu portretul lui Beethoven deasupra capului – modelul sau, nu atit uman, cit masculin.
Studiile ei confirma o personalitate eterogena: dupa o licenta in Sociologie face studii teatrale la Nanterre. Isi incearca apoi norocul la Conservator, dar este respinsa si urmeaza cursurile scolii „Jacques Lecoq“. In 1994, o data cu comedia Art, devine repede o scriitoare de renume mondial. America o primeste cu bratele deschise. Si totusi, succesul „o plictiseste“, cu toate ca-si recunoaste foamea de afirmare, de confirmare.

In Art, prietenia dintre trei barbati in floarea virstei, obisnuiti si originali doar prin idiosincrazii comportamentale, este destabilizata de un tablou, Art, pictat in alb cu diagonale albe (sic!). Numele celor trei prieteni nu sint lipsite de ecouri culturale: Serge (un dermatolog instarit, pasionat de arta), Marc (angajat la firma Pratt&hitney, adept al homeopatiei) si Yvan (angajat la o papetarie). Serge, cel care consimte ca pinza imaculata merita 57000 de dolari, va avea de infruntat furiile lui Marc. Yvan incearca zadarnic sa-i impace, intreaga situatie aducind, cel putin la o prima lectura (sau vizionare), cu comic-urile americane. Din comedie fara miza, piesa vireaza intr-o profunda analiza psihologica si sondeaza o realitate general-umana: tabloul achizitionat este doar un pretext generator al conflictului care mocneste de multa vreme. Autoarea intreprinde subtile excursuri in psihologia resentimentului, in fenomenologia violentei. Deasupra tuturor, pricina disputei – arta – o pinza alba. Piesa se joaca la „Comédie des Champs-Elysée“ cu casa inchisa din octombrie 1994. Yasmina Reza a cistigat in acel an premiul „Molière“ pentru cel mai bun autor de teatru, iar Art, acelasi premiu pentru cea mai buna piesa a anului, obtinind apoi in Statele Unite premiul „Tony Award“. Art se joaca si in Canada, la teatrul „Le Rideau Vert“ din Montreal, in regia lui Claude Poissant.

O alta lucrare, celebra deja, care face sali pline peste Ocean (L’Homme du hasard – Omul neasteptat), are in centru o situatie domestica revelatorie pentru umanitatea protagonistilor. Omul neasteptat este un celebru scriitor aflat intr-un compartiment de tren in compania unei admiratoare. Constrinsi de un spatiu impersonal, de trecere, in care identitatile se fluidizeaza, cei doi tovarasi de drum vorbesc diferit despre viata pe care o duc: scriitorul crede mai putin in literatura, mai mult in viata autentica – in prieteni, in sora sa, in medicamentul fara de care nu poate trai – Ex-Lax (un Monsieur Bovary), in timp ce ea, admiratoarea (o Madame Bovary), coplesita de hazardul care a adus-o nesperat de aproape de idol, nu indrazneste sa-i marturiseasca lucrul pe care il gindeste: ca ar da orice pentru a trai alaturi de el, ca el. Usor durasiana, atmosfera intim-abstrasa a unei asemenea piese, infuzata de substanta unor monologuri interioare stralucitoare, sugereaza contururile fantaste ale insulei lui Robinson, pe care fiecare o proiecteaza neputincios asupra realitatii cotidiene, ca pe un univers compensator sau, mai adesea, ca pe o cruce.
Hammerklavier este prima proza a autoarei, o colectie de scheciuri autobiografice – glose pe tema timpului, a mortii (scrutarea chipului fiului sau pina la revelatia imaginii mortii): si aici, nu tema este originala, ci transfigurarea artistica, personalitatea unui discurs dramatic dintre cele mai puternice ale ultimilor ani.

Ultima sa carte este un roman, Une désolation (O mihnire, 1999 – a treia carte a anului in opinia revistei Lire), care include fragmente din Hammerklavier. Cartea vadeste credinta autoarei in superioritatea constiintei tragice, care cunoaste si se bucura de valoarea clipei, fata de comoditatea molcoma a unei „fericiri“ pasive, oarbe, constiinta dureroasa a derizoriului finitudinii: „In fiecare zi lumea era cea care ma stringea, iar astazi lumea se stringe in mine“. Desi scrie un roman, Reza nu se desparte de tehnicile dramatice: Samuel, tatal, un om al extremelor, fragil si feroce in acelasi timp, care nu-si intelege fiul, ii cere staruitor sa-i explice „ce inseamna cuvintul fericire“. Intrebarea este retorica, singurul raspuns este acela dat de autoare in interviul luat de Catherine Argand, in revista Lire: „Sa fii fericit inseamna sa poti ride impreuna cu ceilalti chiar si de esecul vietii“. Aceasta afirmatie, ca si altele care releva o constiinta avida de autentic, chinuita si devorata de trecerea timpului („Omul propus de cultura actuala este pentru mine un om anormal de edulcorat“, „Cred ca razboiul este inerent omului“), nu constituie dovada unei originalitati debordante (sa ne amintim de Kazantsakis, de anii ’60, de elogiul „voiosiei“ la Nietzsche). Toata aceasta fronda, din care accentele aparent superficiale dispar o data cu virsta, strabate insa unul dintre discursurile cele mai viguroase si autentice ale literaturii/dramaturgiei mondiale contemporane.

Sa remarcam si panoplia personajelor masculine – tati, barbati impliniti („tinerii incarneaza confortul, neputinta“) – si universul narativ cosmopolit, burghez, desuet. Limbajul teatral este, crede autoarea, mai adaptat expresiei dionisiace, izbucnirilor de constiinta, singurele valori care dau sens artei si vietii deopotriva; mai subtil, totodata, mai incarcat de sufletul personajelor pe care le construieste; mai individualizat, in acelasi timp, mai liber de tutela auctoriala. Asta o spune un om pentru care „nu exista alta realitate decit cea individuala“, pentru care „scrisul este nostalgia unei rapiri“, afirmatii la care literatura contemporana subscrie fara rezerve.

Autosesizare: In episodul cu Jean Echenoz am spus despre autor ca este unul dintre putinii scriitori francezi cu stil. Imi cer scuze francofonilor care, la fel ca mine la (re)citirea articolului, au fost intrigati de categorica afirmatie. Este foarte greu sa existi in istoria literaturii, si cu atit mai mult in a celei franceze, fara stil. Adica fara sa transmiti codificat o viziune estetica si existentiala proprii, inconfundabile, recognoscibile ca atare. Eu ma refeream la scriitorii francezi de astazi, dintre care, in timp, istoria va pastra putini reprezentativi pentru literatura franceza. (A.M.)