OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Grade ale vinovăţiei

Cum se poate raporta la astfel de situaţii un om ca mine, care a avut realmente norocul de a se fi născut într-o epocă favorabilă, care nu l-a obligat să facă lucruri împotriva propriei conştiinţe pentru a supravieţui? Cu ceva vreme în urmă, a fi fost colaborator al Securităţii mi se părea de neiertat. Mi-am dat seama însă că există diverse grade ale vinovăţiei. Una e să fii ofiţer şi să forţezi pe alţii să îşi vîndă sufletul, alta e să o faci din oportunism, arivism, egoism, răzbunare şi alta să nu găseşti tăria de a face faţă unor presiuni. Şi mi-am mai dat seama şi de faptul că e imoral să îl judeci pe altul, cît timp nu ai fost pus în locul lui. Cred însă în continuare într-un lucru: indiferent de cît de dureros, de neconvenabil este, adevărul trebuie scos la iveală. Cu orice preţ. Dar nu oricum. Pentru că a mai da pe piaţă un nume care a păcătuit semnînd o adeziune şi scriind nişte informaţii nenorocite, uneori benigne, şi a trece sub protectoratul tăcerii numele celor care îi strîngeau cu uşa pe aceşti „colaboratori“ nu mi se pare că reprezintă o cale de a da la iveală adevărul. E ca şi cum am considera, păstrînd proporţiile, că, în fenomenul Piteşti, vinovaţi sînt doar cei care, după ce au suferit tortura inumană, au devenit, la rîndul lor, torţionari (Alin Mureşan, un excelent istoric al fenomenului, evită termenul), în timp ce capii Securităţii, ofiţerii politici, directorii închisorii, Ţurcanu însuşi nu au nici o vină.

De aceea, mă întorc şi spun: există dozaje diferite ale vinovăţiei. Primii care ar trebui „deconspiraţi“ sînt securiştii înşişi. Pentru că nu s-au dus oamenii de capul lor să toarne la Securitate. La început, mulţi au făcut-o încă din puşcărie, sub şantaj. Mi se pare un dispreţ faţă de suferinţa lor cruntă a le reproşa gestul. Al. Paleologu, Adrian Marino, Ion Caraion (chiar dacă e un caz mai special), Al. Ivasiuc, Ştefan Aug. Doinaş şi atîţia alţii ca ei şi-au pierdut ani din viaţă în condiţii pentru noi, azi, de neimaginat. Nu au fost de partea regimului, ca mulţi alţii, nu au fost simpli oportunişti. Apoi, unii au fost pur şi simplu mai slabi de înger. Avem noi dreptul să le reproşăm un moment de slăbiciune? Mai multe? Laşitatea este omenească şi mă tem că azi ne vizitează în situaţii mult mai puţin încordate. Că nu ne lipseşte nici nouă, în condiţii normale, predilecţia către compromisul care ne ajută. Singurii care le pot cere socoteală acestor nefericiţi ar fi cei care chiar au suferit de pe urma delaţiunilor lor. Dar pînă acum nu am cunoştinţă de un astfel de proces.

Vina tăcerii

Problema este spinoasă şi nu poate fi rezolvată doar cu bunăvoinţă. E clar că tot scrisul lui Groşan este unul anticomunist. Ca şi atitudinea aristocratică a Conului Alecu. Ei au fost cumva constrînşi, dar între ei există totuşi o diferenţă grea: Paleologu a mărturisit public. Groşan, din păcate, a avut ocazia, prin 2007, dar scriitorul din el a luat locul omului simplu şi a inventat o poveste mult mai eroică decît o arată astăzi realitatea. Ba chiar în al doisprezecelea ceas a ascuns mare parte din ceea ce dosarele sale arătau că ar fi făcut. Şi totuşi, un gînd nu-mi dă pace: dacă toţi scriitorii şi-ar fi făcut publică povestea cu Securitatea, dacă şi-ar fi mărturisit compromisul, dacă ar fi detaliat contextul, cu siguranţă bunul-simţ ar fi ieşit învingător. Aşa, învingători sînt securiştii, unii dintre ei activi şi astăzi. Ei o duc bine mersi sub protecţia anonimatului, pe cînd oameni cu o operă de o valoare certă sînt nevoiţi să poarte un stigmat care se poate şterge doar prin asumarea deschisă.

Ezitarea de a mărturisi această laşitate a dus la situaţia de azi, cînd mărunţii turnători suferă o viaţă întreagă şi aşteaptă ca lucrurile să alunece în uitare (dar asta nu mai e posibil, din păcate), pe cînd tartorii unui sistem diabolesc rînjesc din umbră şi ne dau firimituri de adevăr, care nu fac decît să ascundă şi mai abitir adevărul cel mare. (Nu îmi scapă retorica gonflată a ultimei fraze!) Trăim într-o societate bolnavă de suspiciune, care freamătă onctuos cînd cineva este acoperit de ruşine. Simplul zvon capătă forţa de a mînji a unui verdict în justiţie. De aceea, din păcate, la mai bine de 20 de ani de la căderea comunismului, Securitatea a rămas învingătoare, iar cei pe care i-a strîns cu uşa trec drept singurii compromişi.

Vina lor cea mai mare este că nu şi-au transformat mărturia într-o armă împotriva adevăraţilor vinovaţi. Să facem un exerciţiu de imaginaţie: ce ar însemna ca, atunci cînd un scriitor important este arătat cu degetul pentru colaboraţionismul său, să iasă în faţă cîteva zeci de scriitori, care au oricum această piatră pe inimă, şi să povestească, cu detalii şi fără menajamente, experienţa lor similară? Sistemul care i-a obligat să colaboreze ar ieşi mult slăbit dintr-o asemenea solidaritate. Şi s-ar provoca o dezbatere sistematică despre acest fenomen al vrajbei unanime.

Ioan Es. Pop şi despărţirea de Marton

Totuşi, minunea s-a întîmplat. Şi chiar înainte de Paşti (detaliu semnificativ!), în România literară a apărut o confesiune a lui Ioan Es. Pop, intitulată „De acum încolo, te vei numi Marton“, în care autorul Ieudului fără ieşire mărturiseşte deschis cum a fost şantajat de un maior de Securitate să semneze (cu pseudonimul – sumbru – Marton) un angajament şi apoi cîteva note informative privitoare la o colegă de facultate. Ioan Es. Pop? Imposibil. Nu e doar cel mai mare poet din ultimii 20 de ani, e şi un om frumos, curat, decent, la locul lui, timid, uneori de o stîngăcie tuşantă în public. Un om care m-a impresionat mereu prin modestia lui nejucată.

Despre confesiune acum. Prima impresie, poate pripită: cam literaturizată... Sau scrisă cu acea reţinere, cu silă chiar, pe care ţi le provoacă lucrurile dureroase din propriul trecut, în care nu mai ai nici un chef să scurmi. Despre ce e vorba? Student boboc, tînărul maramureşean este şantajat de un maior de Securitate să intre într-un joc pe care nici măcar nu îl bănuia, de teama de a nu păţi ruşinea de a intra în gura satului natal. Pentru a scăpa de un rău relativ, greşeşte şi se lasă tîrît într-un rău mult mai mare. Dar ce discernămînt îi poţi cere unui tînăr abia ieşit din adolescenţă, care crede că nimic nu e mai rău pe lume decît să te vorbească oamenii din satul natal?

Un alt aspect esenţial al acestui caz este faptul că Ioan Es. Pop a ieşit din proprie iniţiativă în faţă şi a spus lucrurilor pe nume. Nimeni nu l-a obligat în nici un fel, pentru că, deşi e cel mai mare poet din ultimii 20 de ani, el nu a ocupat niciodată vreo funcţie, nici în structurile USR, nici în altă parte. Sigur, te poţi întreba de ce a aşteptat pînă acum, dar asta ar însemna să intri cu cizmele în intimitatea unui om care, iată, caz rarisim, se spovedeşte public. Şi o face atunci cînd în joc se află o imagine şi o reputaţie meritate cu asupra de măsură. Pentru gestul său de acum, Ioan Es. Pop merită reverenţe. Cine crede că îl poate acuza pe Ioan Es. Pop pentru gestul său de acum 30 de ani să ridice piatra şi să arunce. Eu unul nu-l pot decît compătimi. Pentru că a trebuit să trăiască atîta amar de vreme cu această pată pe conştiinţă. Un singur lucru ar trebui să mai facă Ioan Es. Pop pentru a-şi duce spovedania publică pînă la capăt: să dea numele „domnului maior“ care a şantajat un tînăr de 20 de ani, care lăsase o colegă gravidă... Pentru că, iată, un om curat precum Ioan Es. Pop, un poet într-adevăr mare, a trebuit să trăiască zeci de ani cu sentimentul vinovăţiei, cîtă vreme diavolul o duce bine mersi, încălzindu-se cu gîndul că şi-a făcut datoria.

Cazul Breban

Cazul Nicolae Breban a stîrnit şi el diferite articole prin presă, mai ales datorită notorietăţii autorului. Nicolae Manolescu nu a scăpat ocazia de a se folosi de ieşirea onestă a poetului Ioan Es. Pop pentru a lovi în autorul Drumului la zid. Punînd în paralel cele două atitudini, criticul de la România literară admiră gestul poetului şi bagatelizează un alt gest al romancierului căruia i-a fost, totuşi, alături în momentele grele, după cum reiese chiar din mărturisirile acestuia, făcute în volumul Trădarea criticii. Este vorba de declaraţiile lui Nicolae Breban din vara lui 1971, făcute nu oriunde, ci în cel mai cunoscut ziar francez, Le Monde, în care lua poziţie faţă de celebrele teze din 1971 ale lui Ceauşescu privind „revoluţia culturală“. Atunci scriitorul a avut puterea de a-şi da demisia din funcţia de redactor-şef al României literare şi din cea de membru (supleant) în C.C. al PCR. Întreb brutal: Nicolae Manolescu de unde şi-a dat vreodată demisia de dragul unor principii? Cum-necum, Breban a făcut-o. A părăsit sistemul nu din marginea sa, ci tocmai dintr-o poziţie de privilegiat, în care se trezise dintr-o „ingenuitate“ care nu l-a părăsit niciodată. Ce vreau să spun? Breban este un maniac, un obsedat al propriului scris. Îi admir necondiţionat această vocaţie. Că ea i-a mai jucat din cînd în cînd feste, nu neg. Dacă a pariat greşit, autorul Animalelor bolnave nu a făcut-o din calcul meschin, ci din... quijotism. S-a implicat sau, oricum, a intrat în luptă cu sistemul atunci cînd a considerat că îi este îngrădită libertatea de a scrie. A încercat diferite strategii care îi erau la îndemînă atunci. O fi cochetat şi cu necuratul, sperînd să-l păcălească. A făcut, oricum, ceva. Cu mai mult ori mai puţin tact. Şi-a asumat, oricum, nişte riscuri. Or, a-l numi, cum face Nicolae Manolescu, „un amărît de şoricel, ronţăindu-şi laşitatea la urechea generalului Pleşiţă“ mi se pare inutil maliţios. Şi cine o face? Un excelent foiletonist, cel mai bun, e drept, care nu a riscat, totuşi, mare lucru. Sau nu a făcut-o decisiv, aşa cum a făcut-o Breban, de dragul propriei opere. Manolescu îşi scria cronicile sub un clopot de sticlă asigurat de G. Ivaşcu, un om al sistemului. Acest lucru nu l-a scutit de compromisuri. Să mai amintesc o cronică dublă la un roman al lui Lăncrănjan? Sau cele cinci-şase cronici la cărţile lui Dumitru Popescu? Breban a făcut lucruri reprobabile, spune azi Manolescu. A fost un „agent de influenţă“. Mi se pare exagerat. În pofida statutului său incert de după 1971, Breban a făcut, şi în 1977, ceea ce era silit să facă pentru a-şi vedea concretizată marea sa obsesie: publicarea operei. A romanului subversiv Bunavestire, atît de lăudat de Nicolae Manolescu pe atunci. Să-l acuzăm azi, după ce el însuşi a detaliat povestea în Confesiuni violente (1994) şi în Riscul în cultură (1997), mi se pare semn de rea-voinţă.

Problema e alta: furaţi de „conflictul“ dintre un mare scriitor şi un important critic literar, uităm că tovarăşul general Pleşiţă şi-a trăit bătrîneţile liniştit, cu o pensie nesimţită, dînd lecţii de patriotism pe postul OTV şi povestind cu mîndrie cum l-a maltratat pe Paul Goma. Aşa stînd lucrurile, cred că replica lui Nicolae Breban, intitulată Ruşine, dle N. Manolescu!, a încheiat oportun discuţia. Iar retragerea din Consiliul USR este semnul unei dezamăgiri profunde ori al unei sile.

Dar cu „torţionarul“ cum rămîne?