OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Antonio Tabucchi, născut la 23 septembrie 1943, este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori italieni contemporani. Născut la Pisa, în Toscana, a început să publice în anii ’70, fiind cunoscut deopotrivă prin prisma unei bogate activităţi scriitoriceşti, cît şi datorită activităţii de traducător din literatura portugheză. La sfîrşitul lui aprilie, Antonio Tabucchi a fost prezent în România, pentru a primi titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti, pentru ca apoi să întreprindă, alături de Norman Manea, o călătorie prin România (Bucovina, Maramureş, Sibiu). Este un apărător constant al valorilor democratice şi un oponent la puseurile autoritariste şi totalitare vizibile în politica italiană şi europeană. O parte din opera sa a apărut şi în traducere românească, începînd cu Piaţa Italiei, publicată în italiană în 1975 şi tradusă în româneşte de Grigore Arbore în 1981, şi continuînd cu Nocturna indiană şi Susţine Pereira (Univers, 1999, prima în traducerea Adinei Teodorescu, cea de-a doua în traducerea Margheritei Dorissa). Cele mai recente publicaţii în româneşte au apărut la Polirom, în 2002 şi 2003, în traducerea lui Mihai Minculescu (Capul pierdut al lui Damasceno Monteiro şi Se face tot mai tîrziu). Pentru Nocturna indiană a obţinut premiul Médicis étranger (Franţa), iar pentru Susţine Pereira premiul Campiello (Italia). În 1998 a primit premiul Nossack al Academiei Leibniz, iar în 2002 Se face tot mai tîrziu a fost recompensată în Franţa cu premiul France Culture pentru literatură străină. Este profesor de limbă şi literatură portugheză la Universitatea din Siena.

Întîi de toate, aş vrea să vă întreb ce v-ar fi plăcut să deveniţi dacă nu aţi fi devenit scriitor?

Astronom. Cînd eram copil, bunicul meu, care era un om simplu, de la ţară, m-a învăţat foarte multe lucruri despre stele şi mi se părea că ar fi frumos să observi stelele. Apoi, devenind scriitor, privirea s-a coborît la înălţimea omului. Dar, aşa cum spune Oscar Wilde, „trăim cu toţii în noroi, dar unii se uită la stele“. Sau măcar încearcă să se uite la stele.

Şi ce v-a făcut să deveniţi totuşi scriitor, cum aţi început să scrieţi?

Asta s-a întîmplat în anii ’70, dacă nu mă înşel. Piazza Italia, debutul dvs. editorial în 1975, a reprezentat şi prima scriere propriu-zisă sau mai existau şi altele anterioare?

Îl prefer pe Kant şaizecioptiştilor

Din cîte ştiu, Silvio Guarnieri a avut o atitudine politică mai degrabă de stînga...

Nu „mai degrabă“: Silvio Guarnieri a fost, cu multă ingenuitate şi bună credinţă, un comunist.

Această poziţionare politică a lui Guarnieri a avut o influenţă asupra dezvoltării dvs. personale, politice?

Nu, Guarnieri m-a învăţat literatură. Dar, vedeţi dvs., atitudinea lui Guarnieri nu era una politică, ci, mai presus de toate, una morală. Guarnieri era un om pur, un gramscian, un om căruia îi port o amintire extrem de frumoasă.

În anii ’60, aţi studiat o perioadă filozofia la Paris. Evenimentele din acea perioadă, din Franţa, din Italia, Mai ’68, v-au influenţat în vreun fel?

Foarte puţin. Au avut, dacă vreţi, o influenţă intelectuală asupra mea. În 1968, lumea s-a eliberat de foarte multe lucruri la nivel mental. Aş spune că a fost o revoluţie spirituală, antropologică, eliberatoare în raport cu o lume care era foarte anchilozată, mumificată. A fost o eliberare, întrucît a ajutat multe persoane să se elibereze, persoane, desigur, mai în vîrstă decît noi. Noi, atunci, eram tineri, iar cînd eşti tînăr eşti, în mod normal, liber.

Atunci cînd am citit scrisoarea deschisă semnată de dvs. şi adresată Consiliului Europei (http://www.ilcantiere.org/ blogs/), mi s-a părut că zăresc o poziţionare de stînga, în descendenţă şaizecioptistă. Am dreptate?

Limba poate să intre în vise

Să vorbim puţin de literatură şi de limbă. De obicei, scrieţi în italiană, dar aţi scris o carte în portugheză, Requiem. Cum de s-a întîmplat asta?

Limbile sînt un lucru misterios. O limbă nu e doar o formă de comunicare, ci face parte din viaţă (psiholingviştii ştiu asta, o afirmă, o scriu), întrucît poartă cu sine emoţii, amintiri – într-o limbă se află totul, e ca un pîntece matern. Dacă o bună parte din viaţă ţi-o petreci avînd sentimente, emoţii şi experienţe într-o anumită limbă, cu persoane care vorbesc acea limbă, e evident că memoria le va păstra în limba aceea, chiar dacă este o limbă diferită de cea maternă. Să dau un exemplu concret: dacă visez un prieten portughez, care mi-a fost drag şi care acum nu mai este, sau mai mulţi prieteni sau mai multe persoane şi, aşa cum se întîmplă în vise, vorbesc cu ei, în mod evident vorbesc în portugheză, nu în franceză, engleză ori italiană. Limba poate să intre în vise.

Şi care este locul pe care îl are, pentru dvs., această carte scrisă în portugheză?

Dar rîul limbii italiene nu e mai sigur decît cel al portughezei?

E o apă diferită. E ceva purificator, ca un nou botez, nu contează că acest nou botez este într-o altă religie. Important este caracterul lustral, care te învigorează. E o experienţă de viaţă. Ca atunci cînd faci dragoste cu o femeie care îţi place mult: desigur, avem fidelităţile noastre, apartenenţele noastre, dar putem spune că a fost vorba de o frumoasă îmbrăţişare.

Dacă tot aţi făcut această comparaţie cu dragostea cu o femeie, nu aţi simţit că trădaţi italiana atunci cînd aţi scris în portugheză?

 O carte e o făptură cu o personalitate complexă

Atunci cînd scrieţi un roman, o poveste, ştiţi de la început cum se vor dezvolta personajele, ce se va întîmpla cu ele?

Depinde de carte. Uneori, există deja, mai mult sau mai puţin, o poveste: spre exemplu, Susţine Pereira. Dacă pot spune aşa, Pereira mi-o „povestise“ deja: personajul meu, cu care vorbeam în timpul nopţilor, îmi „povestise“ deja istoria sa. Există în schimb alte cărţi care sînt mai aventuroase. O carte e o făptură cu o personalitate complexă: uneori, există deja geometria, planul cărţii, dar după ce începi să scrii, observi că drumul pe care o ia cartea este diferit, cartea o ia pe calea dorită de ea.

Prin urmare, scriitorul face cartea sau cartea îl face pe scriitor?

În ce măsură sînt personajele dvs. un alter ego al scriitorului şi în ce măsură e vorba de imaginaţie pură?

În sens direct, nu e nimic din mine în cărţile mele, nimic autobiografic, vreau să spun. Nu am scris niciodată despre mine însumi, dar mi se pare de la sine înţeles că un scriitor pune mereu ceva din el însuşi în personajele sale, chiar şi fără să vrea asta. Gusturile, maniile, idiosincraziile sale – cîte puţin din toate acestea – se regăsesc în propriile-i personaje. Ţine de a fi romancier. Cervantes spunea că el este în acelaşi timp Sancho Panza şi Don Quijote.

În Autobiografie altrui, există o bucată care se cheamă Autopsia, unde practic scriitorul Tabucchi se pune în postura unui individ care scrie despre scriitorul Tabucchi. În Nocturna indiană, la sfîrşit, personajul principal povesteşte femeii întîlnite la hotel povestea din cartea propriu-zisă. Care este rolul acestor jocuri narative?

Ţineţi un jurnal?

Nu. Jurnalul te obligă să te vezi în oglindă, aşa cum tu crezi că eşti. Îmi place mai mult să mă gîndesc la cum mă văd ceilalţi. Cred că mă înţeleg mai bine dacă aud ceea ce spun ceilalţi despre mine. Dacă te priveşti în oglindă, oglinda redă mereu aceeaşi imagine.

Atunci cînd am citit Susţine Pereira, am avut impresia că Monteiro Rossi, personaj pe jumătate italian, pe jumătate portughez, are ceva mai mult din dvs. decît alte personaje.

Mai degrabă decît un personaj, Monteiro Rossi reprezintă o funcţie narativă, dacă pot spune aşa. În fond, Pereira este opusul unui Bildungsroman. În Bildungsroman-ul clasic, bătrînul e cel care îl formează pe tînăr. Tînărul învaţă să trăiască de la persoanele mai în vîrstă din jurul lui. Am învăţat să fac contrariul: Pereira înţelege cîte ceva din viaţă, pentru că îl învaţă cei tineri. Iar Monteiro Rossi are o funcţie foarte importantă în acest caz, pentru că e un fel de fiu adoptiv şi îl face pe Pereira să vadă lumea cu alţi ochi, cu ochii unui tînăr.

Există personaje pe care le iubiţi mai mult şi personaje de care vă ataşaţi mai puţin?

Important este să nu fii intelectual de profesie

Aţi afirmat la un moment dat că este mai uşor să fim angajaţi în raport cu societatea decît în raport cu noi înşine. Scrieţi pentru că simţiţi că aveţi un angajament mai degrabă faţă de societate sau mai degrabă faţă de dvs.?

Afirmînd acest lucru, am citat-o pe Emily Dickinson. După mine, scriitura reprezintă mereu o încercare de a cunoaşte: de a-i cunoaşte pe ceilalţi şi, prin ceilalţi, de a te cunoaşte pe tine. Aş spune că, pentru a ne cunoaşte pe noi înşine, trebuie să-i cunoaştem pe ceilalţi. Poate că ne regăsim, mai presus de toate, în ceilalţi. Singura formă care ne permite să ne cunoaştem pe noi înşine e aceea de a încerca să-i cunoaştem pe ceilalţi. Persoanele care vorbesc doar despre sine şi care sînt interesate doar de sine sfîrşesc prin a deveni macroscopice şi a nu şti de fapt nimic. Devin enorme, devin „dumnezei“. Cred că e mai uşor să ne cunoaştem pe noi înşine încercînd să ne punem în pielea celorlalţi, încercînd să vedem lumea cu ochii celorlalţi.

În calitate de scriitor, simţiţi că aveţi şi un rol social, politic? V-ar plăcea ca vocea dvs. să aibă un impact mai mare?

Şi o influenţă?

Asta chiar că nu ştiu. Istoria va decide. Nu ştiu dacă am o influenţă, dar o funcţie socială am, ca scriitor. Faptul de a publica înseamnă să te expui, să faci parte dintr-o societate amplă, să ai o voce care atinge un număr de persoane. Medicul împăratului Habsburg nu avea un rol social însemnat, pentru că trebuia să se ocupe exclusiv de corpul împăratului. Medicul care lucrează pentru asigurările sociale sau pentru unităţile sanitare locale se ocupă de mulţi pacienţi, prin urmare e forţat să aibă un rol social. Dacă acest rol este mai mult sau mai puţin important decît rolul împăratului Habsburg, asta nu ştiu, trebuie s-o decidă ceilalţi. Dar este evident că are un rol extins, vast, în cadrul societăţii.

Dintre cele trei roluri pe care le îndepliniţi, vrînd-nevrînd, de scriitor, intelectual şi profesor universitar, care este cel mai important pentru dvs.?

Cum l-aţi descoperit pe Norman Manea? Sau Norman Manea l-a descoperit pe Antonio Tabucchi?

L-am descoperit ca scriitor. Scriitorii se citesc, se descoperă. L-am citit în italiană cu mulţi ani în urmă. Apoi, ne-am cunoscut personal. Aveam un mare respect pentru scriitorul Norman Manea. Dar nu e de la sine înţeles ca, dacă respecţi un scriitor, să-ţi placă şi persoana din spatele scriitorului. Dar în cazul lui Norman Manea, ne-am cunoscut şi am dezvoltat o mare prietenie, avem multe în comun.

În afară de Norman Manea, ce alţi scriitori români mai cunoaşteţi?

O ultimă întrebare, cu privire la romanul Capul pierdut al lui Damasceno Monteiro. Dată fiind legătura sa strînsă cu nişte fapte reale, consideraţi că este un roman care prevede sau care deduce realitatea?

Cînd scrii literatură, faci puţin o treabă de detectiv, de Sherlock Holmes. Sherlock Holmes se ducea la locul crimei, vedea o urmă de pantof, apoi vedea un individ încălţat cu pantofii care puteau lăsa acea urmă, punea lucrurile cap la cap. Declanşa un scurtcircuit. Se poate spune că am avut o intuiţie, dar apoi a fost vorba de o deducţie, pentru că am luat un element, l-am pus alături de alte elemente şi am declanşat scînteia.