Autor: 
Categoria: 
Scriitoarea franceză Gwenaëlle Aubry – deținătoare a Premiului Fémina (2009) pentru romanulPersonne (roman despre tatăl său – care a suferit de sindromul maniaco-depresiv –, scris după moartea lui) și profesoară de filozofie la Paris IV – Sorbonne, a fost una dintre invitatele Institutului Francez la Tîrgul de Carte Gaudeamus 2011. Sîmbătă, 26 noiembrie, Gwenaëlle Aubry a participat, la standul Franței, la o dezbatere pe tema „Există o literatură feminină?“ (alături de scriitoarea română Svetlana Cîrstean și de scriitoarea canadiană Kim Thúy; moderatoare: Bertille Détrie, responsabil de carte la Institutul Francez din București). După dezbatere, scriitoarea a avut amabilitatea de a-mi răspunde la cîteva întrebări.
Prima întrebare e legată chiar de cuvîntul „personne“ („nimeni“) – titlul cărții dvs. care a obținut Premiul Fémina în 2009. Ați afirmat la dezbatere: „Il n’y a personne qui écrit“, „On écrit pour personne“, un întreg joc de cuvinte în jurul acestui cuvînt. Ați găsit acest manuscris – de la care ați pornit – printre hîrtiile tatălui, după moartea lui; pe el era marcat: „à romancer“. Cum vă plasați, dvs. ca autor, în raport cu acest text pe care l-ați scris și publicat? E o datorie față de tatăl dvs.?
Într-adevăr,
indicația aceea a contat mult pentru mine, poate că-mi era chiar adresată, ori,
poate, că tatăl meu se adresa lui însuși sau poate oricui. Îmi vorbise totuși
despre acest manuscris, despre dorința de a fi publicat. Era un text destinat
publicării, scris cu grijă, parțial romanțat – existau deja unele linii ale
ficțiunii, eu n-am făcut decît să le prelungesc.
Indicația „à
romancer“ era destul de enigmatică, de altfel. Ce
putea însemna: să faci un roman, să romanțezi? Era o injoncțiune în același
timp imperioasă și obscură. Într-o primă fază, nu am făcut decît să citesc și
să recitesc acest manuscris, să selectez extrase, nu pentru valoarea lor informativă,
factuală – că erau mai degrabă supuse inconștientului, partea de realitate, cea
de dorință, cea de ficțiune erau indiscernabile. Selectam fragmente pentru
valoarea lor literară, pentru limbaj, pentru urma („la trace“) lingvistică. La
început, mi-am conceput propriul text ca pe un ecou la acesta, din dorința de
a-l face să rezoneze, să ducă mai departe și mai puternic această voce
dispărută. Mi-am interzis folosirea persoanei I, era vorba, pur și simplu, de a
construi o cameră de ecouri.
În același
timp, scriind despre acest text și pornind de la el, am avut impresia că scriu
de fapt chiar despre sursa, din interiorul meu, a scriiturii. Michaux, pe
care-l iubesc foarte mult, spune că a scrie înseamnă a rămîne în contact cu
propria tulburare („son trouble“). Plecînd de la acest manuscris, eram mai
aproape de propria mea tulburare, de sursa din mine a scriiturii.
Textul nu
putea fi publicat ca atare?
Nu, de unde
și acea injoncțiune; ar fi avut doar o valoare documentară, probabil, nu se
înscria în cîmpul literaturii, ținea de domeniul intimității – de aceea mi-am
interzis să-l utilizez sau să-l citez.
Vă preocupă
foarte mult corpul, ați spus, în textele dvs. Sînteți cercetător în filozofie.
Discursul teoretic și filozofic influențează literatura pe care o scrieți?
Nu, încerc
să păstrez cele două zone diferite. Detest ideea de a scrie romane filozofice,
de pildă, sau romane care să ilustreze o teză anume. Nu e aceeași utilizare a
limbajului, și pentru mine asta corespunde unor practici complet diferite, deși
obsesiile sînt comune, în cazul meu, pentru cele două practici (dar nu e vorba
de o supunere a uneia la cealaltă).
Aveți, de
pildă, un roman despre urîțenie, Notre vie s’use en transfigurations (2007),
și antologiaLe (dé)goût de la laideur...
Antologia a
fost o comandă de editor, în vreme ce romanul, nu...
Ce ați
adunat acolo? Pare foarte interesant.
Am antologat
texte despre urîțenie scrise de diverși scriitori (pe care le-am citit cînd
m-am documentat pentru cartea mea), texte pe care le prețuiesc, de Michaux,
Quignard, texte ale unor pictori, de asemenea. Am asamblat o parte din
materialul care mi-a servit pentru roman.
Această temă a urîțeniei are legătură cu faimoasa „literatură feminină“ despre care s-a discutat la dezbatere, mai devreme. Urîțenia se aplică mai ales femeii?
E adevărat,
acest roman este o variație – mai degrabă decît un roman – pe tema unei femei
care se consideră urîtă, nu se știe dacă e adevărat sau nu. La început, m-am
întrebat dacă tema nu se pretează mai bine unui eseu decît unui roman. Cum se
face că aceste categorii ale frumosului și urîtului nu mai au pertinență în
cîmpul estetic? Artiștilor le e greu să le mai revendice, criticii nu le mai
utilizează. Și totuși, în același timp cum se face, ele se impun într-un mod
din ce în ce mai imperios în cîmpul corpului și în particular al corpului
feminin. În cele din urmă, a prins corp un roman în care se aude vocea unei
femei care dă seama de acest soi de puternică violență subiectivă, de o
urîțenie despre care nu știe dacă e sau nu reală. E, mai degrabă, o carte
despre raportul terifiat față de privirea celorlalți, despre felul în care
orice privire ne poate transforma în gorgonă sau e ea însăși o privire de
gorgonă; mai multe discursuri, o voce de femeie, voci de bărbați, discursul
estetic etc. Partajul privirii referitor la frumos și urît se exercită mai
violent asupra femeilor.
O întrebare
legată de această „literatură feminină“. E adevărat că, în România – așa cum
spunea și Gabriela Adameșteanu la dezbaterea de dinainte –, „literatura
feminină“ însemna ceva minor, marginal, ceva „simpatic“, cum spuneați dvs.
„Literatura feminină“ a fost/este percepută în mod similar în Franța. Cum
resimțiți acest lucru ca scriitoare?
Sub eticheta
aceasta există întotdeauna riscul și posibilitatea unei marginalizări. Însă
n-aș folosi acest termen: a fi marginal este un lucru bun; cred, precum
Deleuze, că atunci cînd scriem, o facem dintr-o poziție minoritară. Însă asta
nu înseamnă că ceea ce scrii se adresează numai unei comunități, corporații – ar
fi o tristețe infinită. Între singularul extrem și universal, scriitorul
încearcă să scurtcircuiteze limba comună. În scriitură este o tentativă de
scurtcircuitare a limbii comune prin singular, dar și prin universal.
Prin această
categorie de „literatură feminină“ se înțelege în Franța autoficțiunea, aceasta
din urmă fiind identificată ea însăși cu o literatură a intimității. Camille
Laurens – o scriitoare pe care o apreciez foarte mult – remarca acest lucru
recent, spunînd că prin autoficțiune se înțelege literatură feminină, a
intimității, „du petit moi“, o literatură narcisistă. O serie întreagă de
echivalențe care lucrează în mod implicit asupra discursului critic, social,
mediatic. Deci se revine, în cele din urmă, la ideea că femeile n-ar fi capabile
să scrie decît despre „l’extremement proche“ și doar despre ele însele, deci
n-ar putea interesa un public larg, ar fi incapabile să atingă domeniul
realului și zona unui discurs comun. Există tot felul de alunecări de sens în
aceste etichete și, ca orice femeie scriitor, sînt mefientă la adresa lor.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters