Scriitorul grec Thanasis Valtinos (n.
1932) a vizitat recent România, ţinînd cu acest prilej,
la Ambasada Greciei la Bucureşti, o conferinţă despre „rolul
scriitorului în societatea contemporană“. Thanasis Valtinos
este preşedintele Societăţii Scriitorilor din Grecia şi a devenit
anul acesta membru al Academiei din Atena. În 1990 a fost
onorat cu Premiul de Stat pentru romanul Date despre generaţia ’60.
Preocupările dlui Valtinos acoperă deopotrivă şi domeniul
cinematografiei, în 1984 fiind încununat pentru scenariul
filmului Călătorie în Kythera, regizat de Theodoros
Anghelopoulos, cu Premiul pentru Cel mai bun scenariu la Festivalul
de la Cannes. Proza lui Thanasis Valtinos, foarte apreciată pentru
stilul ei polifonic şi pentru inovaţiile literare care au dat o
nouă faţă romanului grecesc, a fost tradusă în engleză
(Deep blue almost black, Hydra Books – Northwestern University
Press, 1992, Data from the Decade of the Sixties, Hydra Books –
Northwestern University Press, 2000), franceză (La marche des neuf,
Actes Sud, 1993, Plumes de becasse, Actes Sud, 1994, Vie et aventure
d’Andreas Kordopatis, Climats, 1993), precum şi în germană,
suedeză, olandeză, turcă.
Stimate domnule Valtinos, sînteţi
cunoscut întîi de toate ca scenarist şi prozator. Care
dintre aceste două ipostaze literare vă exprimă cel mai mult şi
de ce?
În primul rînd, vreau să
fac o precizare. Cinematograful şi Literatura sînt două
limbaje complet diferite. Adesea însă le confundăm. Confundăm
un film cu un roman, întrucît în fiecare dintre ele
există naraţiune. O istorie. Dar spusă cum?
Probabil că un scenariu are virtuţi
literare, acest fapt însă nu reprezintă o premisă a
desăvîrşirii sale. Nenumărate scrieri literare, de la
epopeile homerice pînă la culmile romanului clasic, au fost
făcute film, însă cu rezultate modeste, în genere. Şi
aceasta tocmai întrucît cinematograful nu poate să se
confrunte cu încorsetarea limbii – semnul cel mai
caracteristic al literaturii înalte –, în comparaţie
cu propria sa limbă, care este îndreptată spre extrovertire.
Scenariul nu este literatură. Mă îndeletnicesc cu acesta doar
din motive materiale.
Rolul scriitorului
Conferinţa prezentată la Ambasada
Greciei la Bucureşti a avut ca subiect rolul scriitorului în
societatea contemporană. Care este acest rol?
Într-unul dintre „portretele“
sale autobiografice, Papadiamantis, un mare nuvelist al secolului
trecut, scrie despre eroul său: „Îşi petrece timpul cu
lucrări de un folos mai puţin recunoscut“. Observaţia este
valabilă din multe puncte de vedere pînă astăzi. Munca
scriitorului nici măcar acum nu este uşor de circumscris. Am putea
folosi diferite clişee: o oglindă a societăţii, conştiinţa
istorică a acesteia sau altele asemănătoare. Scriu de peste 40 de
ani, dar încă nu ştiu care este rolul meu. Sau, spus altfel:
îmi asum diverse roluri, dar pune societatea vreun preţ pe
acestea? Aşadar, mă limitez la această relaţie pe de-a-ntregul
personală cu profesiunea pe care o exercit, care îmi este
absolut necesară. Uneori, acest fapt se răsfrînge şi asupra
altora într-un mod profund şi hotărîtor. Este o
împărtăşire care îmi îndulceşte singurătatea.
Din punctul dumneavoastră de vedere,
în ce măsură şi cum s-a schimbat scena literară în
ultimii cincizeci de ani (am în vedere atît literatura
elenă, cît şi pe cea străină)? Ce părere aveţi despre
literatura elenă de azi?
Ultimii cincizeci de ani încep,
în realitate, după cel de-al Doilea Război Mondial. Vorbim
despre un eveniment uriaş şi monstruos, a cărui umbră încă
ne apasă. După acesta, Europa începe să-şi piardă treptat
întîietatea sa culturală. Centrul se deplasează înspre
America. Pragmatismul american prinde rădăcini. Cartea se
transformă într-o mare industrie care urmăreşte cu
perseverenţă sporirea clientelei, adaptîndu-şi pe potrivă
produsele. Le difuzează într-un mod susţinut, le promovează
în diverse chipuri. Tirajele au luat-o razna. Împărăţia
bestsellerului pe pămînt. În ciuda celor spuse despre
dominaţia imaginii, nicicînd n-a mai existat o astfel de
efervescenţă editorială. Rezultatul acestei faze este previzibil:
el înseamnă aruncarea literaturii înseşi şi a
valorilor exprimate de ea în spaţiul subculturii. În
Grecia, situaţia aceasta este încă pitorească, uneori chiar
amuzantă. Cred, de aceea, că literatura produsă aici continuă să
aibă pretenţii. Cît o va ţine aşa? În ciuda lungii
sale istorii, limba noastră şi-a pierdut din însemnătate. Nu
este decît o limbă periferică. Este ca un fel de soartă. Nu
este exclus, desigur, să fie scrisă în această limbă o mare
literatură. Aceasta poate fi căutată astăzi doar în astfel
de limbi mici.
Ce tehnică literară cultivaţi în
proza dumneavoastră? Aruncînd o privire critică diacronică
asupra operei în proză, cum v-aţi defini propria scriitură?
Ce urmăriţi prin încercarea de a descoperi noi modalităţi
literare de exprimare?
Să încep cu sfîrşitul.
Ceea ce caut întotdeauna este dinamismul textului. Reînnoirea
formelor porneşte de la această nevoie simplă. Soarele apune la
fel de la crearea lumii; cu toate acestea, apusuri de soare am ajuns
să găsim doar pe cărţi poştale. Neamul omenesc săvîrşeşte
procreaţia în acelaşi mod ca în epoca lui Adam şi a
Evei. Acest fapt s-ar fi putut transforma într-o insuportabilă
rutină, dar nu-i aşa. Pentru că se împlineşte pe ascuns şi
în condiţii de singurătate şi de deznădejde. În
acelaşi fel în care se execută şi arta. Fapte comune, uşor
de recunoscut, pe care trebuie să le împărtăşeşti într-o
modalitate cu totul nouă. Cum să numeşti acest lucru? De aceea
cred că este nevoie de critici literari.
Fantezie şi istorie
Cum se împleteşte fantezia cu
realismul în opera dumneavoastră? Cu alte cuvinte, scriitorul
transcrie realitatea sau o replăsmuieşte? În plus, ce loc
ocupă scriitorul în propria sa operă? Trebuie să i se facă
auzită vocea?
Scriitorul nici nu transcrie, nici nu
replăsmuieşte realitatea, ci doar încearcă să o depăşească.
Insuportabila realitate care este, de altminteri, măsura
vremelniciei noastre. Aceasta este lupta noastră, şi anume goana
după nemurire, care nu înseamnă altceva decît forme
izbutite. Visul, groaza, desfătarea, aceste lucruri fluide şi
nedefinite, care pot căpăta dimensiuni şi consistenţă doar prin
cuvinte. Pentru a deveni palpabile. Şi, ca să reuşească acest
lucru, scriitorul trebuie să fie viclean. Un fel de Proteus. Mai cu
seamă, să nu se facă remarcat. Dirijează totul, fiecare amănunt,
dar cititorul nu-şi dă seama. Trebuie să creadă că el este acela
care descoperă totul.
Ce rol acordaţi istoriei în
cadrul operei dumneavoastră? Şi, în genere, care este relaţia
dumneavoastră cu timpul?
Ar fi mai bine să privim istoria ca pe
o succesiune de clipe, apoi să le corelăm pe acestea cu momentele
personale ale scriitorului. Trăim într-o lume care oricum ne
determină, prin mărimea şi prin dispoziţia ei. Aceasta este
realitatea, un fel de violenţă care se exercită asupra noastră.
Noi ar trebui să încercăm să ne scuturăm de această
violenţă – este cerinţa impusă de propria noastră libertate.
Pentru a reuşi, ne-au fost date gingăşia şi imaginaţia, mai
ales. Însă nici gingăşia, nici fantezia nu pot exista fără
înlănţuirea circumstanţelor reale, care alcătuiesc cealaltă
dimensiune a istoriei. Un tăvălug, adică. Iar în privinţa
relaţiei mele cu timpul: sînt furios că îmbătrînesc.
În ce măsură contribuie
viziunea cinematografică la scrierea prozei?
Limbajul cinematografic, cunoaşterea
acestui limbaj m-a ajutat mult. Este un exerciţiu al privirii, este
senzaţia curgerii şi, de asemenea, ritmul pe care-l poate imprima
montajul unor lucruri fără legătură între ele. În
ultima mea carte Florile abisului, care îl are ca erou
principal pe patriarhul poeziei neoelene Dionysos Solomos, împrumut
elemente din tehnica cinematografică. Propun o economie diferită a
discursului. Însă doar atît.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters