OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Yann Apperry (n. 1972) este unul dintre cei mai interesanti prozatori
francezi contemporani. Foarte talentat si subtil, Yann Apperry, la cei 33 de ani ai sai, este romancier (Qui vive, Minuit 1997; Paradoxe du ciel nocturne, Grasset, 1999; Diabolus in musica, Grasset, 2000 – tradus in limba romana la Editura Pandora M; Farrago, Grasset &Fasquelle, 2003 – tradus in limba romana la Editura Niculescu) si dramaturg (Les hommes sans aveu, Actes Sud, 2001), recompensat cu doua dintre cele mai prestigioase premii literare din Franta: Médicis (pentru Diabolus in musica) si Goncourt des Lycéens (pentru Farrago). Comparabil, ca tip de scriitura si tipologie a personajelor, cu Salinger, Yann Apperry marturisea ca „scriitura, ca orice forma de arta, are nevoie de distanta. Epoca noastra nu suporta distanta. Ea se incrinceneaza sa recupereze totul, sa aduca totul in prezent. Ea tine oamenii, emotiile, teritoriile in lesa. Pentru mine, orice creatie este, prin forta lucrurilor, anacronica. Ea nu exista decit in masura in care refuza sa reflecte prezentul asemeni unei oglinzi, fara sa schimbe nimic, ca si cind ar sta doar la taifas“.

Yann Apperry
Diabolus in musica
Traducere de Irina Mavrodin
Editura Pandora-M, Tirgoviste,
2001, 220 p.

Yann Apperry
Farrago
Traducere de Laura Marin
Editura Niculescu, Colectia „Cartea de recitire“, Bucuresti, 2004, 384 p.

Draga Yann, doua dintre romanele tale au fost deja traduse in romaneste si au trezit un mare interes printre cititorii romani. Spune-mi, deci, inainte de toate, cum ai devenit scriitor si ce te-a facut sa scrii?
Nu cred ca devenim scriitori. Nici macar nu sint sigur ca sintem. Ca sa devii scriitor, ar trebui ca intr-o zi sa fi dobindit calitatea, maiestria (arta), stiinta, ar trebui ca scrisul sa fie o meserie. Cei care au devenit scriitori sint doar aceia care considera ca practica o meserie, ca au o meserie si dispun de abilitatea de a da o forma sau alta unui continut ori altuia. Pentru ceilalti, aceia care nu sint scriitori, nu exista o separatie intre forma si continut. Nu exista pe de o parte instrumentele, mijloacele, maiestritul, si pe de alta povestea care trebuie spusa, subiectul caruia trebuie sa i se dea o forma. Nu scrii ca si cum ai raspunde la o comanda.

Sau, in cazul in care exista o astfel de perceptie, esti unul dintre scriitorii artizani, pe care eu nu ii consider scriitori, intrucit un adevarat scriitor, chiar daca lasa impresia ca este un foarte bun artizan, un om de meserie, care dispune de un material sau de altul si face din el o carte, nu-si trage forta si adevarul scrisului sau dintr-o simpla indeminare. E o iluzie, o minciuna de artist, o mistificare pe care scriitorul o intretine mai mult decit oricine si, de cele mai multe ori, din tot felul de motive.

- Competenta scriitorului nu inseamna mare lucru, fata de cea a medicului
Pentru mine, deci, un scriitor nu raspunde unei comenzi. Comanda e scrisul, impulsul de a scrie, scrisul insusi da comanda, tot el fiind si cel care o realizeaza. In acest sens, scriitorul ar fi cel care spune da, cel care e in stare sa raspunda impulsului de a scrie. Aceasta ar fi o buna definitie, dar nu inseamna ceva care sa poata deveni si sa poata ramine. Cita vreme esti medic si ramii, ai aceasta competenta, mai putin in situatia in care am vorbi de amnezie sau de accident.

Competenta scriitorului nu inseamna mare lucru, fata de cea a medicului, de exemplu. Poti cel mult, dupa douazeci sau treizeci de ani de experienta, sa te simti un pic mai bine pregatit si asta in cazul in care scrisul te cheama din nou sau, cum spune Mailer, poarta inconstientului se mai deschide o data. Poti dispune de un auz, de o privire ceva mai ascutite, insa, la urma urmei, cea mai importanta competenta a scriitorului, singura lui putere cu adevarat, este aceea de a reusi sa spuna da, de a izbuti sa croiasca un drum scrisului, sa-l primeasca. Norman Mailer merge si mai departe atunci cind spune ca scriitorul se lupta cu fortele creatoare ale inconstientului care, prin viclenie, rabdare, afectiune si furie uneori, il fac sa-si iasa din fire, sa insiste pentru o alta noapte orgiastica.

- Scrisul te impinge, el e cel care vrea!

Oricum ar fi aceasta deschidere, aceasta transpunere, scriitor este acela care nu se opune creatiei. Iar lucrul acesta rar e cu putinta: nici macar nu e un act, ci mai degraba un non-act, un abandon, insa putinta aceasta ii face pe scriitori sa se deosebeasca intre ei. Cred ca exista multi cvasi-scriitori, numerosi scriitori potentiali, genii literare in germene, care se disting de scriitorii „adevarati“ prin simplul fapt ca ei nu pot fi o gazda buna scriiturii care se arata. Nu sintem deci, in acest sens, impinsi de undeva din interior sa scriem, ca si cum vointa ne-ar obliga sa trecem la scris si sa scriem. Scrisul te impinge, el e cel care vrea! A scrie este, asadar, un fel de a nu fi in stare sa distingi limpede intre vointa si act. Cit despre viitor, n-ai cum sa stii nimic. Nu stii niciodata daca sansa se va mai ivi vreodata, daca ai putea spune da si a doua sau a treia oara…

Care a fost prima carte publicata si cum ai publicat-o? Este important pentru un tinar scriitor sa faca parte dintr-un grup literar sau e suficient sa aiba un talent literar deosebit ca sa fie luat in considerare?
Eu am facut parte dintre acei autori tineri si mai putin tineri alesi de Jérôme Lindon, directorul Editurii Minuit, dupa o lectura fulgeratoare si o deliberare tot atit de rapida. In mai putin de 24 de ore dupa ce mi-am depus manuscrisul am semnat contractul. Nu stiam pe-atunci absolut nimic despre ce inseamna publicarea unei carti. Stiam doar ca la Minuit se scoteau cartile lui Beckett si marii filozofi contemporani, nimic mai mult. Lui Lindon ii fusesem recomandat de catre un prieten al tatalui meu, romancier, dar ar fi fost acelasi lucru si daca as fi trimis textul prin posta, fiindca lui Lindon nu-i pasa, pare-mi-se, citusi de putin de recomandari. Nu apartineam nici unui grup sau cerc literar, ca astazi. Se poate, deci, sa fii publicat si fara sa depinzi in vreun fel sau altul de „lumea literelor“. Insa acum acest lucru e, fara indoiala, din ce in ce mai greu, cu atit mai mult cu cit marketing-ul cistiga teren.

Ce inseamna pentru un tinar scriitor sa cistige doua prestigioase premii literare? Esti mai increzator in ceea ce faci decit erai inainte?
Premiile sint bune oglinzi ale celui care credem ca sintem. Ele il obliga pe cel care le-a obtinut sa reflecteze asupra relatiei sale cu receptarea cartilor pe care le-a scris, cu recunoasterea, cu „sistemul“ de mediatizare, cu personajul scriitor care s-a construit sau a refuzat sa se construiasca (cu toate ca eu nu cred in posibilitatea de a scrie fara sa inventezi, inainte sau in timp ce scrii, figura sau figurile celui care scrie, eul sau eurile care muncesc), asupra relatiei cu scrisul insusi. Premiul Médicis mi-a adus atit placeri, cit si neplaceri, l-am resimtit ca pe o neintelegere comica, absurda, insa care m-a facut si sa sufar. Goncourt-ul liceenilor este exceptia „marilor“ recompense literare franceze, pentru ca el este decernat de un juriu format din foarte multi liceeni si pentru ca votul lor nu este unul interesat precum acela al juratilor profesionisti. Celelalte premii (cu exceptia celor acordate de cititori) sint mai mult sau mai putin compromise, de regula mai mult, si nu ofera niciodata o garantie a calitatii. E mai degraba invers: cind, printr-un concurs de imprejurari exceptionale, o carte buna este rasplatita, cartea onoreaza premiul, si nu altfel.

Sint indreptatiti criticii literari si revistele de profil sa sustina sau sa impuna autori de o anumita valoare? Exista vreun fel de cooperare intre critici si editori?
Se spune ca presa scrisa este pe punctul de a pierde orice urma de putere. Televiziunea ar deveni astfel singura cale prin care sa se asigure succesul unei carti. De influenta ei n-ar scapa decit succesele „incontrolabile“, cele care se impun fie pentru ca vorba se duce din om in om, fie din incapatinarea unor librari sau printr-o conjunctura providentiala greu de identificat. Succesul unei opere ar depinde, prin urmare, din ce in ce mai mult de televiziune. Succesul, nu si faima ei: despre o carte, despre un scriitor se poate scrie in revistele saptaminale si in cele mai prestigioase periodice fara insa ca acest lucru sa aiba vreo influenta notabila asupra vinzarilor. Exista, cred, o diferenta din ce in ce mai mare intre prestigiu si celebritate sau intre faima si succes.

In Diabolus in musica spui ca „intilnirea este un sfirsit“ si ca „intersectarea a doua vieti, chiar in clipa in care se intimpla, este punctul celei mai inalte intelegeri, al celei mai mari conivente“. Cit de importante sint pentru tine si pentru ceea ce faci intilnirile cu ceilalti?
Daca exista o intuitie a unui dincolo de forma ea se afla, cred eu, in comuniunea dintre provenienta si destinatie, dintre prima si ultima clipa, dintre prima litera a unei carti si punctul ei final. Aceasta este o intilnire. A merge la intilnirea cu o fiinta inseamna sa o accepti si sa o primesti dincolo de povestea ei, dincolo de ceea ce ea poate spune despre sine, dincolo de timpul in care intra povestea pe care fiinta aceea ar putea sa o faca si pe care o poti face din ea. Forma, dimpotriva, are pentru mine tendinta de a consuma aceasta poveste, aceasta intimplare si tot ceea ce face ca o fiinta sa se inscrie in viata. Forma vrea sa spuna tot, sa scrie tot, sa dea acestei totalitati o expresie. Forma a fost sortita de la bun inceput propriei sale extinderi; vrind sa spuna tot, ea viseaza sa atinga acel punct in care nu mai exista nimic altceva in afara de tacere si, pentru ca niciodata nu se poate spune totul, e nevoita sa recurga la subterfugii.

Asa cum pentru a intretine un maximum de informatii cu un maximum de economie folosesti un algoritm, forma are si ea scurtaturile ei, secretele ei de prestidigitator, stilul ei, stilul fiind poate intermediarul imposibil prin care fiecare artist spera sa se dezbare de intilnire, sa-i puna capat, sa o incercuiasca. Cum nu poti cumpara o fiinta – nu esti atit de bogat si nu ai destul de mult timp, destul de multe cuvinte – o furi, o escamotezi, te faci ca o distrugi.
Eu inteleg forma ca spaima (dorinta) fiintei ca atare. Insa numai lasind aceasta spaima sa-si faca treaba, muncind pina la epuizare – si asta se intimpla cu toate operele de arta – poti ajunge, poate, la o mai buna vecinatate cu fiinta insasi, cu viata, cu miracolul ei. Tocmai de aceea cred ca „arta“ este ceva provizoriu, ca e destinata prin propriile ei forte pierzaniei, o moarte absolut fericita, festiva.

Crezi in coincidenta sau in intimplare?
Cred in posibilitatea de a recunoaste ceea ce este. Deci intrebarea nu se mai pune.

Cum iti alegi temele si personajele pentru romane? In Farrago Homer Idlewilde ajunge la o concluzie izbitoare – daca poti sa-ti povestesti viata inseamna ca ai un destin. Se poate spune oare ca un roman este mai cu seama povestea unui destin? Incearca, te rog, o definitie a romanului.
A scrie inseamna a reusi sa nu mai faci diferenta intre un act de creatie si un act de recunoastere. A recunoaste ca sint, a recunoaste cine sint inseamna a simti in sine tensiunea vibranta a unei proveniente, a unui prezent, a unui sfirsit care vine, dar si ceva ce inventez, ceva ce survine printr-un act de credinta („da“, eu sint aceasta fiinta, am facut tot acest drum pina acum, iar de acum, am tot acest drum de facut pina la moarte) si caruia ii inventez limba, modul de a-l povesti, caruia ii gasesc o forma (sau a carui forma se gaseste in mine!). Asta nu presupune ca viata sa fie un roman, ci romanul sa fie tertipul de care ma folosesc pentru a trai, pentru a ma descoperi fara o poveste a mea.

Romanul este poate povestea acestui siretlic, felul de a povesti acest siretlic, acest drum de la sine pentru sine, care este si istoria fiintei ce se crede un destin si care devine destin. In Farrago, Homer e fascinat de povestile acelea cu liniile drepte, cu drumurile care merg drept, fiindca el cauta in sine intelegerea raportului dintre a fi si a exista. Intre cele doua e o diferenta a unui spatiu, a unui timp care este cel mai lung si cel mai scurt totodata, un traseu in zbor de pasare, un mers interminabil pe o carare ce serpuieste, adica exact ceea ce s-a numit devenirea.

Traducere de Laura MARIN