OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cu ocazia criticii pe care o făcea unei noi traduceri în limba engleză a lui Rabindranath Tagore, William Radice scria într-un ziar din India: „Traducerea seamănă foarte mult cu o căsătorie. E o relaţie între doi oameni – în acest caz, autorul şi traducătorul –, în care partenerul nu poate fi niciodată perfect, dar «it still worth trying»“. Totuşi, merită să încerci.

În continuarea acestei idei, putem spune că, precum în căsătoriile care supravieţuiesc timpului, o relaţie reuşită între scriitor şi traducător implică: identificare, dinamism, angajare inteligent emoţională, necapitulare şi perfecţionism în sensul bun al acestui cuvînt – a încerca iar şi iar, pînă ajungi la cea mai satisfăcătoare formulă pentru a întreţine relaţia valabilă şi viabilă.

Nici nu trebuie să explic cît de greu e, în acest mediu, să scrii o carte bună, Erasmus a făcut-o atît de bine în Elogiul nebuniei (traducere Ştefan Bezdechi), spunînd că scriitorii „par mai degrabă vrednici de compătimire decît de invidie, ca unii care se frămîntă mereu, adaugă, schimbă, şterg, pun la loc, repetă, refac, consultă pe alţii, îşi controlează nouă ani opera, nefiind niciodată mulţumiţi de ea, iar răsplata lor e atît de mică! Lauda din partea a foarte puţinora. Şi pe care o cumpără… cu atîtea sudori şi chinuri…“.

E atît de greu să scrii o carte bună, e atît de uşor pentru cineva să o traducă prost, ca şi cum un obiect preţios de porţelan ar fi lăsat să cadă pe podea.

Într-un articol, Bogdan Ghiu afirma că „traducerile trebuie să fie contemporane, să ţină pasul cu ce se petrece acum în cultură. Pentru că o cultură se hrăneşte din traduceri“. Aş adăuga: şi se exportă prin traduceri.

Cu alte cuvinte, fără traduceri reuşite nu ar fi putut fi descoperite capodopere literare ignorate în ţara lor de origine şi nu ar fi putut străluci astăzi printre comorile literaturii mondiale.

Pe de altă parte, Kundera remarca faptul că, dacă F. Kafka ar fi scris în limba cehă, şi nu în limba de largă circulaţie – germana –, nu ar fi existat o luptă a scriitorilor germani consacraţi de a-l impune conştiinţei mondiale şi nimeni nu l-ar fi cunoscut în zilele noastre.

Din păcate, cînd aflăm azi şi aici că au fost reduse bugetele pentru cultură şi mai ales pentru traduceri de calitate, care înseamnă posibilitatea literaturii române de a deveni vizibilă mondial, îmi amintesc că în România comunistă exista implantată şi vulgarizată peste tot noţiunea „lupta de clasă“. Azi se pare că a fost înlocuită cu noţiunea „lupta românului contra românului“ şi aş îndrăzni să afirm că, mai ales cînd e vorba de cultură, această luptă se transformă într-un somn al raţiunii care poate naşte monştri şi poate paraliza.

De obicei, traducerile de acest gen – o limbă română care sună ca engleza – sînt fie făcute de cineva netalentat (care nu e capabil sa modeleze sensul expresiilor din limba străină în muzica şi în coregrafia proprii limbii române), fie făcute de cineva interesat să cîştige cît mai mulţi bani în cît mai puţin timp, să nu facă deci uz de toate cunoştinţele sale lingvistice şi să termine, de exemplu, traducerea unei cărţi de sute de pagini şi pline de semnificaţii filozofice în maximum trei luni. El traduce rapid cartea, dar nu îi reproduce spiritul, iar dacă autorul nu posedă limba în care i-a fost tradusă cartea, nici nu îşi poate da seama de această pseudotraducere. Nici nu se poate măcar apăra.

Am remarcat însă că există şi fenomenul invers, care se petrece mai ales în traducerea de poezii: un traducător – posedînd limba ţării natale în toată complexitatea sa – îl rescrie cu multă trudă pe Baudelaire, de exemplu, un Baudelaire care, dacă ar şti acea limbă şi dacă ar fi în viaţă, nici nu şi-ar da seama că e vorba de el! Acei critici literari care nu ştiu franceza şi nu pot compara traducerea cu originalul Fleurs du mal vor asalta ziarele cu critici elogioase despre frumuseţea traducerii – limba folosită fiind cu adevărat excepţională.

Borges a scris despre un traducător care îşi dorea să facă în limba sa natală o traducere perfectă a lui Don Quijote. El s-a silit să studieze dialectele locale ale Spaniei lui Cervantes şi ale locului unde se petrece acţiunea, aşa cum au sunat ele în acel timp, a lucrat şi a învăţat ani de zile despre subiect şi despre limbaj, iar cînd a terminat pregătirea traducerii, a rescris cuvînt cu cuvînt originalul! Adică, de fapt, absoluta perfecţiune a traducerii e originalul însuşi!

Asher Reich, poet israelian care a fost tradus şi în română, a publicat o carte foarte interesantă cu poezii celebre traduse în ebraică de cei mai de seamă poeţi din Israel. Deschizînd cartea, pe fiecare pagină dublă este prezentată poezia în limba în care a fost scrisă în original şi, alăturat, traducerea aceleiaşi poezii în ebraică de către cinci poeţi israelieni diferiţi. Evident, fiecare traducere – foarte bine făcută, de altfel – suna diferit, rezolva în alt mod problema lingvistică. Cartea se numeşte Sărutări prin batistă, titlu pe cît de sugestiv, pe atît de adevărat.

Identificarea unui bun traducător e dublă: cu autorul şi cu limba în care se traduce. Putem vorbi, de fapt, de o coregrafie lingvistică, aceasta cerînd să rămîi fidel autorului şi, în acelaşi timp, să îi actualizezi opera în altă limbă. Să creezi magia prin care se poate simţi o carte ca şi cum ar fi fost scrisă de la început în limba tradusă, să recreezi climatul dorit de autor, să redai şi să întreţii emoţia iniţială.

„Să alegi cuvîntul acesta sau celălalt cuvînt/ ca o hotărîre de viaţă sau de moarte – am scris într-o poezie – Să transformi violul dintre două limbi/ în colaborare…“

Şi totuşi, numele traducătorului pe coperta unei cărţi sau în programul unei piese de teatru este de atîtea ori ignorat de către cei care citesc cartea sau văd piesa de teatru. Traducătorul – care a creat clipele de magie şi de întîlnire adevărată cu autorul. Traducătorul – care a muncit atîtea şi atîtea ore, şi care a fost inimaginabil de prost plătit. (Aproape că numai traducătorii proşti şi rapizi, cu spirit comercial treaz, sînt cei care pot cîştiga onorabil în această profesie.)

Am să închei acest elogiu al traducerii ca artă printr-o fabulă personală, a cărei morală este un act tardiv de autoflagelare. Prin anii ’80, am fost la Londra. Eram într-un moment extrem de dureros în viaţa mea personală. Mergeam pe străzi abatută, tristă, deprimată, trăgîndu-mi singurătatea după mine ca pe un căţel ţinut de o lesă. Deodată am remarcat pe clădirea celebrului Teatru Queens afişul reprezentaţiei din acea seară – Pescăruşul. În sfîrşit, întîlnesc şi eu o cunoştinţă la Londra! – mi-am spus.

În ciuda tuturor lucrurilor care s-au petrecut şi se petrec – îmi spuneam atunci –, omul este, totuşi, o fiinţă dumnezeiască. Atunci cînd moare oricare alt animal, mor împreună cu el şi lumea lui, şi amintirile sale, şi simţămintele sale; iată însă că lumea unui om mort cu atîţia ani înainte nu numai că a continuat să fie cu noi vie în acea seară, dar se şi schimbă împreună cu noi pe parcursul vieţii.

„Cu fiecare zi care trece – spunea Nina în ultimul act – cresc forţele sufletului meu“, şi eu o priveam cu ochi strălucitori şi eram o altă persoană decît cea care intrase în teatru. Am ştiut deja că voi supravieţui ca orice animal tînăr şi sănătos al vreunei păduri.

Nimic nu se schimbase obiectiv în viaţa mea personală, dar, la sfîrşitul spectacolului, am ieşit pe aceleaşi străzi ale Londrei mergînd aproape în paşi de dans. Primisem un cadou personal de la vechea mea cunoştinţă, Cehov.

Din păcate însă, am omis să citesc pe program numele genialului traducător…