OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Erou victimizat sau ins privilegiat?

Pînă şi pentru impetuosul şi extrem de pragmaticul prozator, a fost greu să transforme acest subiect de bîrfă dîmboviţeană (relaţia lui cu Zoia Ceauşescu) într-o temă trasă din viaţă în literatură, căreia să-i dea un profil epic, păstrîndu-i totodată conturul documentar. În plus, această legătură ce a alimentat invidii ale mai bătrînilor oportunişti şi legende urbane ale generaţiei următoare a schimbat vrînd-nevrînd imaginea publică a unui scriitor obligat să opteze între ipostaza de erou victimizat (nonconformist, liberal, strîns în chingile dure ale regimului) şi cea de ins privilegiat, cu acces direct la budoarul Puterii.

La treizeci şi cinci de ani de la consumarea idilei (sau ce o fi fost), Petru Popescu îndrăzneşte să abordeze delicatul episod din viaţa şi cariera sa. Şi o face nu printr-un interviu în care să vorbească deschis şi amănunţit despre această pagină din trecut, ci tot cu armele şi mijloacele scriitorului, cu minciunile lui „sincere“, cu modalităţile multiple şi flexibile ale romanului.

Efect de înceţoşare

Supleantul este un roman, dar unul cu personaje şi situaţii reale. Pe de altă parte, personajele şi situaţiile din carte sînt reale, dar nu într-un mod strict şi într-o compoziţie omogenă. Ele se văd ficţionalizate pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale, astfel încît, la sfîrşit, lectorul va şti mai multe despre felul în care vorbea Nicolae Ceauşescu şi cel în care se comporta Tovarăşa lui, decît despre relaţia propriu-zisă dintre „fiica puterii“ şi „scriitorul tineretului“.

Acest efect de înceţoşare a unui cuplu urmărit pe întreg parcursul cărţii e în sine remarcabil. Petru Popescu stîrneşte din nou curiozitatea publicului pentru istoria lui, veche, cu Zoia; şi, actualizînd-o într-o astfel de formă-amfibie, o face să se estompeze pe măsură ce o rulează. Există aici un coeficient de pudoare (între timp, femeia decăzută după Revoluţie din statutul ei a murit), dar şi unul de jenă personală. Trebuie, chiar, să n-ai deloc sentimente pentru a face din fosta iubită un personaj malefic, care ţi-a prins inocenţa în pînzele-i de păianjen. La data întîlnirii lor (începutul anilor ’70), Zoia Ceauşescu era prea tînără şi normală pentru a fi o fiară, iar Petru Popescu era suficient de priceput în a suci minţile cititorilor, ca şi pe ale femeilor, pentru a mai fi luat drept o privighetoare...

Începe şi se sfîrşeşte foarte rău

Foarte interesantă mi se pare, de aceea, bipartiţia autorului-personaj în registrele sensibil diferite ale Supleantului. Vocea lui se aude fals, strident, în aproape toate minidiscursurile şi pseudoanalizele pe care le montează în carte; şi bine înscrisă în registrul autenticităţii sau al verosimilităţii, atunci cînd Petru Popescu se uită ca Autor narcisist şi procedează la „simpla“ realizare a cadrelor lui cinematografice. Romanul începe şi sfîrşeşte foarte rău, pe această voce „din cap“ a prozatorului, care ţine să ne explice cum trebuie să-i citim noua proză şi cum să-i înţelegem filozofia. Invitaţia făcută cititorului retractil, sperios, m-a făcut mai întîi să rîd, după care am avut un recul de îngrijorare. Nu cumva Petru Popescu nu mai ştie să scrie  româneşte? „Veniţi. Veniţi. Intraţi. Intraţi în cuvintele mele. E loc. Spaţiul dinăuntrul lor, din toate cuvintele împreună şi din fiecare cuvînt în parte, e plin de adîncime. Nu mă credeţi? Uitaţi-vă la cuvinte: au deschideri, au orificii. Puneţi ochiul la fanta cuvîntului, ca la vizeta uşii. Priviţi înăuntru: e spaţiu, unul viu şi plin de mişcare. Vi se par neîncăpătoare cuvintele?“. Scrisoarea către Zoia, din finalul epistolar al cărţii, are formulări şi mai nefericite: „Querida Zoia, compañerita, eu vreau să scriu, scrisul mi-e limba, scrisul mi-e ţară. Enormitatea spaţiului e chezăşia faptului că voi continua să scriu: lumea e atît de nesfîrşită, am atîta spaţiu de cucerit! Şi am să-ţi fac o mărturisire: în România, spaţiul meu de viaţă era numai scrisul – am încercat cît am putut să-l lărgesc, şi totuşi să-mi păstrez ignoranţa şi inocenţa. Cum aş putea scrie fără inocenţă şi fără imaginaţie acel copilăros vis şi dor al spaţiului?“. „Cutezătorii“ reloaded.

Prostul gust al scenelor virile

La acest capitol, al unei rizibile inadecvări, se listează majoritatea consideraţiilor auctoriale legate de „dacismul“ lui Nicolae Ceauşescu, „golgota româncelor“ ori „seminţia românilor tineri“, legată de glie pe „moşia lui piticu’“. În sertarul cel mai de jos al Supleantului va intra şi capătul de acţiune din roman, conspiraţionist-senzaţionalist într-un mod aproape ordinar. Refuzînd avansurile diavoleşti ale tovarăşului Anton, membru într-o reţea ce conduce lumea şi de care Ceauşescu nu prea ştie, Petru îl loveşte în bărbie cu o maşină de scris marca Olivetti, primită cadou de la Zoia, după care fuge în ciorapi, precum John McClane-Willis, şi taie hăţişul spre rîul peruan Apurimac, trecînd poduri de liane ca John Rambo-Stallone.

Şi totuşi, în pofida acestor hibe artistice şi retorisme atitudinale, Supleantul e un roman pe alocuri bun, făcut – ca toate celelalte proze ale scriitorului româno-american – să placă. Dacă excludem finalul (evident, lipit) cu ispitirea lui Petru şi fuga lui spre jungla libertăţii, întreaga călătorie tovărăşească prin ţări socialiste ori capitaliste ale Americii de Sud este excelent narată. Autorul, care şi-o reaminteşte cu tot cu personajul de douăzeci şi opt de ani care era pe atunci, ştie s-o taie şi s-o expună în secvenţe ingenios alternate, prin ritmul diferit al traversării acţiunii şi prin perspectivele celor implicaţi în turneul comun.

Memorabilă e Tovarăşa

Şi securistul Coman, „hindusul“, e o figură colorată în acest roman erotic şi retoric, ideologic la modul primitiv ceauşist şi care dă palpitaţii ca un thriller fără sînge (sugînd sîngele figuranţilor, prin teroarea de sus în jos). Dincolo însă de calităţile şi defectele romanului, aflate la paritate, se plasează calitatea experienţei care l-a generat. Autorul-personaj s-a putut uita cu atenţie la o Gorgonă autohtonă, seducîndu-i fiica, linguşindu-i soţul, părînd în acelaşi timp un tovarăş de încredere şi un spirit rebel, fugind apoi în lume, scriind acum o carte; modificînd, altfel spus, mitologia.