Scriitura ca terapie a fericirii

Autor: Dan BURCEA | Categoria: Internaţional | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Moon nu este o zeiţă obişnuită, prezentă în dicţionarul divinităţilor lunare, alături de Isis sau Selena, de Jarah, Lilith, Diana sau Artemis şi nici printre oamenii străzii din vecinătatea staţiilor de metrou sau a vreunui cunoscut cartier parizian. Adevăratul ei loc secret se găseşte în ultimul roman al tinerei scriitoare franceze Maud Lethielleux, D’où je suis, je vois la lune (Éditions Stock, Paris, 2010), lîngă intersecţia de la Saint-Fran, între piaţa Saint-Mich şi strada Victor Hugo. Aici o situează autoarea pe tînăra Moon, „micuţa vînzătoare de surîsuri“, care vinde la preţ acceptabil şi la bunăvoinţa clienţilor, în acest magazin în aer liber, o întreagă panoplie de surîsuri, mai mici, mai mari, în colţul gurii sau pînă la urechi, niciodată însă răutăcioase, silite.

Maud Lethielleux , D’où je suis, je vois la lune, Éditions Stock, Paris, 2010, 296 p.

Moon este de fapt o cerşetoare, iar celor care i-ar aminti că o astfel de viaţă marginală nu are nici un sens tînăra adolescentă le răspunde că „nu are nimic de regretat, că are dreptate să rămînă ea însăşi într-o lume în care oamenii au devenit alţii“, străini celor din jur şi lor înşile, şi că nimeni nu-i poate egala bogăţia nemăsurată a milioanelor de metri pătraţi ai locuinţei sale cu o singură încăpere vastă şi luminoasă, în care cerul este singurul ei acoperiş. Alături de Comète, căţeluşa ei, şi de protectorul Fidji, Moon preferă să facă turul lumii în douăzeci şi patru de gînduri. Şi apoi, mai sînt şi ceilalţi camarazi de suferinţă, „abonaţi ai foamei“ şi „angajaţi interimari ai asfaltului“, ale căror nume cu rezonanţă argotică îi fac să uite „viaţa dinainte“: Slam, Punkie, Rital, Boule, Triton, Codeine, Michou şi Suzie. Chiar şi numele său, Moon, este unul inventat, care i se trage de la faţa rotundă ca o lună, înconjurată de părul negru ca noaptea.

Un roman înăuntrul romanului

Arta narativă a lui Maud Lethielleux nu se opreşte însă la această, fie ea şi foarte poetică, descriere a destinului unei tinere marginale, ci reuşeşte să evite în mod magistral clişeele unui refuz civilizaţional şi pericolul închiderii în comunitarism, teme foarte tentante în ultima vreme în cercurile culturale occidentale. Tînăra scriitoare transformă această călătorie la capătul nopţii a unei lumi debusolate într-o experienţă orfică modernă, în care arta, scriitura vor reuşi să readucă fiinţa umană la lumina unei deveniri profunde şi definitive. Din clipa în care Moon va decide să aşeze într-un carnet povestea vieţii iubitului ei Fidji, ea va lua locul lui Maud, locul autoarei, scriind astfel un roman înăuntrul romanului, în care cuvintele vor lua locul surîsurilor, construind o nouă formă de dialog cu o lume pînă aici necunoscută, cea a imaginarului. Experienţa este pentru ea cu totul inedită, ca o alunecare spre o nouă şi ameţitoare promisiune: „Cuvintele arată ca nişte fiinţe necunoscute pe un trotuar alb în pătrăţele, ca şi cînd ar aparţine unei limbi pe care am uitat-o, privesc la ele şi nu le recunosc. Degetele îmi sînt crispate, am interesul să nu dau greş în ceea ce vreau să spun, altfel va trebui s-o iau de la capăt şi atunci să vezi chin“. Acest exerciţiu preliminar al grafismului timid, imitînd primii paşi ai acrobatului, ce pregătesc marea performanţă a saltului mortal, se va transforma în jubilaţia unei logodne încheiate sub semnul multicolor al corespondenţelor baudelairiene, uşor de ghicit în cazul autoarei, muziciană de formaţie: „De fapt, nu mă gîndisem niciodată că un cuvînt poate să facă o mulţime de lucruri în acelaşi timp. Mai întîi spune ceva, explică o ipoteză, în plus, scoate şi un sunet, sau două, sau trei, şi uneori, cînd îl pui alături de un altul, scoate ca un fel de cîntec, sînt ceea ce eu numesc cuvintele îndrăgostite, le pui unele lîngă altele şi ele se înmulţesc pentru a conferi frumuseţe celui de alături sau pur şi simplu sens, ele conferă existenţă perechii sale“. Scriitura este pentru Moon/Maud mai mult decît un exerciţiu de stil, adăugînd, ca şi Orfeu la corzile lirei, coarda flaubertiană a Autorului-Creator, care beneficiază de deplina libertate a invenţiei narative şi mergînd pînă la completa retopire a realului: „N-am putut afla nimic de la el şFidjiţ, atunci m-am apucat să inventez amănunte pe care le imaginez eu însămi. Cînd le scriu, ele devin reale, mai reale decît hîrtia mea. [...] Şi apoi, i-am inventat un tată lui Fidji, un om cu idei şi multă onoare, un om cum întîlneşti în filmele vechi, cu privirea adîncă şi multă omenie. Şi apoi, lui Fidji i-am dat un alt nume şi a devenit de fapt o fetiţă, o puştoaică de care mă bucur numai cînd mă gîndesc“. Absorbită de ciclonul scriiturii, autoarea va reuşi plonjonul magistral într-o lume nouă, bipolară, în care frontierele dintre real şi imaginar sînt abolite cu dezinvoltură: „Fred este tatăl meu imaginar, spun «al meu», dar nu e al meu, este al fetiţei din carte. Nu e un tip frumos cu maniere alese, dar e cineva cu idei personale şi cu vise, şi tot scriindu-le, am început să le am şi eu, visele“. Această incredibilă submersiune în universul romanesc o face pe Moon să guste din bucuriile efemere ale unei intimităţi pline de complicitate cu personajele sale care, încă o dată, şterg frontierele cotidianului: „Sînt undeva departe împreună cu Fred şi cu fetiţa, care mă iau în rabla lor de camion. Citesc fără grabă ca să profit de călătorie, uit că eu sînt cea care hotărăşte itinerariul, mă plimb printre fraze“.

Victoria „zeiţei“ Moon

În ciuda acestei intimităţi dintre viaţă şi scris, romanul lui Maud Lethielleux nu se opreşte doar la devenirea tinerei scriitoare Moon şi la metamorfoza personajelor sale, ci evită capcana radiografiilor facile despre arta scrierii şi artificialitatea unor consideraţii psihologizante. Căci Moon este o tînără destructurată, fără adăpost şi fără repere, trăind într-o lume violentă, o „galeră“, cum o numeşte ea însăşi, iar apetenţa ei pentru scris nu ar avea nici o valoare în lipsa unei credinţe neclintite într-o ieşire posibilă din această situaţie, în urma unei terapii de reapropriere a fericirii. Astfel, dincolo de deziluziile şi de lupta cu meandrele lumii editoriale pentru publicarea romanului ei, Moon va triumfa ca o zeiţă a cărei voinţă de a ieşi la liman, de s’en sortir, cum îi spune Slam, o va conduce către lumină: „În închisoare, îi încredinţează el, dacă nu citeşti, mori. Eu nu sînt în închisoare, răspunde Moon, dar, de cînd am gustat din seva cuvintelor, am impresia că fără ele aş muri“.

Sărbătorind această victorie a vieţii complet transformate de mirajul cuvintelor, romanul se încheie cu imaginea fragilă, serafică şi delicată a tinerei Moon, care, din cerşetoare-vînzătoare de surîsuri s-a transformat într-o „esteticiană a sufletului“, capabilă să aşeze pe obrazul viitorilor ei cititori lumina discretă a lumii real-imaginare care o vizitează în secret. „Nu ştiu ce vreau de fapt, spune ea la sfîrşitul romanului, aş vrea doar să continui să merg ca astăzi, uşoară şi solidă în acelaşi timp, fragilă, dar cu picioarele bine lipite de pămînt, aş vrea să-mi continui drumul cu sentimentul că sînt o fiinţă ca toate celelalte, ziditoare de imaginar, o micuţă vînzătoare ambulantă care a înlocuit surîsurile cu cuvintele. Cuvinte care au vrut să o primească lîngă ele.“

Astfel se încheie acest al doilea roman al scriitoarei Maud Lethielleux, care, după cartea de debut Dis oui, Ninon/ Spune da, Ninon, (Éditions Stock, Paris, 2009), primită anul trecut cu entuziasm de critică, îşi confirmă aici talentul cît se poate de promiţător şi acuta sensibilitate pentru o limbă al cărei nectar reuşeşte să-l distileze în pagini admirabile.

Recomanda articolul prin: