OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Au fost publicate anul acesta în Franţa – nu fără un mic scandal la apariţie, legat de scoaterea la lumină a unor însemnări intime – două cărţi inedite semnate Roland Barthes: una este Journal de deuil (26 octobre 1977-15 septembre 1979), Seuil/IMEC (Institut Mémoires de l’Édition Contemporaine), text stabilit şi adnotat de Nathalie Léger (cu colaborarea lui Bernard Comment şi Éric Marty, ultimul fiind cel care a îngrijit seria de Opere complete ale lui Roland Barthes, ediţia din 2002, Seuil, în cinci volume) – o carte ce adună laolaltă 330 de fişe (majoritatea datate) cu notaţii aproape zilnice, care consemnează în varii moduri durerea (le chagrin) şi doliul (le deuil) provocate de moartea mamei, pe 25 octombrie 1977. Cealaltă este Carnets du voyage en Chine, Christian Bourgois Éditeur/IMEC, ediţie stabilită, prezentată şi adnotată de Anne Herschberg Pierrot, care reproduce carnetele de călătorie în China din 11 aprilie-4 mai 1974, în compania lui François Wahl (editorul lui Barthes la Seuil) şi a unei delegaţii a grupului Tel Quel, alcătuită din Philippe Sollers, Julia Kristeva şi Marcelin Pleynet (grup aflat atunci în voga maoistă).

 

De notat că ambele volume sînt în curs de apariţie, în limba română, la Editura Cartier. Diferenţa de ton, de notaţie, de scriitură chiar e cît se poate de evidentă de la o carte la cealaltă, însă ea poate fi utilă – prin această apropiere conjuncturală a celor două apariţii editoriale, ambele inedite – pentru ceea ce devine scriitura lui Barthes în timp, în speţă după moartea mamei (de care îl leagă o relaţie aparte şi o viaţă în comun), în clipa în care existenţa ca scris/scriitură e erodată de biografie şi confruntată cu limita ei: moartea (moartea mamei, moartea proprie). „Moartea autorului“ proclamată de Barthes în anii telquelismului triumfător, refuzul jurnalului ca gen confesiv, toate puse sub semnul scriiturii, al stilului se reîntorc cumva împotriva lui însuşi, în solitudinea şi confruntarea cu moartea din ultimii ani (după moartea mamei), care-i pun în dificultate existenţa ca scriitură, ca dorinţă, ca impuls vital.

 

De altfel, seria ineditelor începe cu Incidents (Seuil, 1987, editată de François Wahl), care publica mici notaţii de jurnal („minitexte, pliuri, haiku-uri, notaţii, jocuri de sens, tot ce cade, precum o frunză“ – Roland Barthes par Roland Barthes) din 1968-1969 din Maroc (Tanger şi Rabat) şi din sud-vestul Franţei (regiunea copilăriei sale), ca şi o serie de „Soirées de Paris“ din perioada 24 august-17 septembrie 1979. Ultimele sînt o încercare explicită de a ţine jurnal, căci – notează editorul – ele urmează unui text scris pentru Tel Quel, „Délibération“, în care Roland Barthes se întreabă asupra posibilităţii de a ţine jurnal. Însemnările sale se întind cam pe douăzeci de zile, încercarea părînd a nu-i reuşi. François Wahl citează concluzia la care ajunge Barthes în „Délibération“: „Justificarea unui Jurnal intim (ca operă) n-ar putea fi decît literară (s.a.), în sensul absolut, chiar dacă nostalgic, al cuvîntului“.

 

Iată şi cele patru motive invocate: poetic, pentru „a oferi un text colorat de individualitatea unei scriituri, de un «stil» (am fi zis altădată), de un idiolect propriu autorului“; istoric – notaţii ce conservă „urmele unei epoci cu grandorile şi micimile ei“; utopic – constituirea autorului în „obiect al dorinţei“; în fine, un motiv „amoureux“ (îndrăgostit) – a constitui un „atelier... nu de fraze «frumoase», ci de fraze juste; a rafina fără încetare justeţea enunţării... urmînd un elan (emportement)... care seamănă mult cu pasiunea“. Ei bine, jurnalul intim ca jurnal de doliu tinde adesea să reducă scriitura la gradul zero, să oculteze justificarea literară pentru a da glas durerii şi solitudinii de dincolo de scriitură, şi prin aceasta din urmă să dramatizeze puternic „justeţea enunţării“ de care vorbeşte Barthes. În cazul notaţiilor de doliu – un doliu indepasabil, deşi de o „emotivitate“ (cuvîntul e al lui Barthes) intermitentă –, ceea ce Barthes numeşte „le travail de l’écriture“ e cu atît mai chinuitor cu cît nu mai ţinteşte justeţea unei enunţări, ci un adevăr definitiv (termenul definitiv apare adesea în acest jurnal, în legătură cu dispariţia mamei): „«Sufăr de moartea mamei» (Drum parcurs pentru a ajunge la literă)“* (însemnare din 3 aprilie 1978).

 

Încă o fişă/o însemnare la aceeaşi dată: „Disperare: cuvîntul e prea teatral, face parte din limbaj. O piatră“. Un împătimit al limbajului, al scriiturii îşi strigă, aici, disperarea de dincolo de cuvinte, apăsat de povara lor, pîndit de indiferenţă, de acedia, de neîncrederea în propria-i scriitură. Barthes antimodernul, aşa cum e văzut de Antoine Compagnon în Antimodernii (care se opreşte asupra cursurilor despre Le Neutre (Neutrul) şi La Préparation du roman (Pregătirea romanului)), e, în aceste notaţii concomitente cursurilor mai sus pomenite, un autor succint, preocupat de memorie, de perisabilitate vs „monument“ (torturat de ideea că amintirea mamei sale va dispărea odată cu el, preocupat de a-i fixa imaginea/memoria într-o carte), traversat uneori de impulsuri vitale (vezi proiectul „Vita Nova“), încercînd din răsputeri să „integreze“ doliul în scriitură.

 

Viaţa de seară – a se vedea „Soirées de Paris“ –, aventurile amoroase, ca şi activitatea literară propriu-zisă au fost în permanenţă ţinute deoparte de existenţa alături de mama sa (o scindare, dar şi o armonie, în fond, al cărei echilibru e spulberat pe 25 octombrie 1977): „Solitudinea în care mă lasă moartea mamei mă lasă singur în domenii cu care ea nu avea legătură: în domeniile legate de munca mea“ (10 mai 1978). Doliul însă îl determină să caute urmele mamei chiar în scrisul său, şi le găseşte în „ideea Binelui suveran“ din textele sale... Figura mamei e una a generozităţii, a inocenţei, a iubirii – „spaţiu lipsit de agresiune, de meschinărie“. Altădată, cînd pleca în voiaj, Barthes regăsea o libertate pe care acum, după moartea mamei, n-o mai simte. Serile pariziene – notaţii din toamna lui ’79 – înregistrează şi un recul al dorinţei erotice, iar spre final ating accente acute de deprimare, provocate de eşecul avansurilor sale amoroase. Dacă în Incidents ceea ce ar fi putut stîrni controverse în privinţa publicării era tocmai referinţa la această „viaţă de seară“ şi la aventurile sale homosexuale, în Journal de deuil vulnerabilitatea e dată de această exhibare pură a durerii, a singurătăţii, de dezechilibrul existenţei ca scriitură. În privinţa riscului „etic“ pe care l-ar putea comporta serile pariziene, editorul scria foarte clar la sfîrşitul notei introductive: „Roland Barthes nu era dintre cei care dădeau înapoi în faţa riscului unei enunţări din clipa în care scriitura i se părea fondată, din clipa în care ea i se părea fondată în scriitură (s.a.): iată de ce paginile acestea sînt exemplare şi din punct de vedere etic“.

 

Or, în Journal de deuil nu există posibile rezerve etice decît în măsura în care se produce devoalarea unei intimităţi pe care Barthes nu a făcut-o publică. Şi totuşi, paginile Jurnalului de doliu, pe lîngă faptul că luminează anumite texte cu care e contemporan, surprind, în plan literar, o erodare simptomatică a enunţării, ca şi efortul contrar, de reîntoarcere la scriitură: „Nerăbdarea pe care o am (neîncetat verificată de săptămîni bune) de a regăsi libertatea (debarasat de întîrzieri) de a mă consacra cărţii despre Fotografie, adică de a-mi integra durerea unei scriituri“, scrie Barthes pe 23 martie 1978, cu „credinţa“ verificată că: „scriitura transformă în mine «stazele» afectului, dialectizează «crizele»“. Impulsul vital se luptă cu neconsolarea, durerea, doliul. În vara lui 1979, Barthes va redacta, sub titlul de „Vita Nova“ (făcînd trimitere la Dante), un proiect văzut ca „gest radical“, care ar putea urma „două căi contradictorii“: „1. Libertate, Duritate, Adevăr (a inversa ceea ce eram); 2. Laxism, Caritate (a accentua ceea ce eram)“. Journal de deuil e, în fond, doar ecoul acestei încercări a scriiturii în ultimii ani ai vieţii: în timp ce scrie cele 330 de fişe, Barthes pregăteşte cursul despre Le Neutre (Neutrul) (februarie-iunie 1978), scrie textul conferinţei „Longtemps, je me suis couché de bonne heure“ (decembrie 1978), publică articole, scrie La Chambre claire/Camera clară (aprilie-iunie 1979), redactează proiectul „Vita Nova“ (vara 1979), pregăteşte cursul despre La Préparation du roman (Pregătirea romanului) (decembrie 1978-februarie 1980) (vezi nota introductivă a lui Nathalie Léger). Existenţa-scriitură nu e lipsită de falii, iar acest jurnal se situează chiar la marginea ei, la confiniile morţii: un jurnal impresionant în concizia lui lingvistică, analitică, prin fulguranţa – resimţită dramatic – a expresiei şi durerea profundă, destabilizatoare, de dincolo de cuvinte; un jurnal ce aşteaptă să fie descoperit, comentat şi inclus în seria Operelor complete.

 

Carnets du voyage en Chine, prin contrast cu Journal de deuil, e din perioada scriiturii „pline“: volumul publică textul carnetelor de călătorie din China (1974), inedite pînă astăzi, deşi folosite în pregătirea cursului despre Neutru (v. capitolul „Les Rites“ din Le Neutre) – o scriitură dominată de căutarea erotismului, de altfel, greu de sesizat în mulţimea de indivizi asexuaţi, în uniforme, din Pekin sau Shanghai, de umor şi distanţă faţă de „revoluţia maoistă“, de notaţii spumoase şi pline de concreteţe. Printre primele notaţii: „grad zero al hainelor. Lipsa oricărei căutări, a oricărei alegeri“, „deşert al cochetăriei“, „uniformitate totală a hainelor“, care produce „tăcere, lejeritate, non-vulgaritate – cu preţul unei aboliri a erotismului. Ca un efect Zen“. Relatează cu distanţă discursurile ideologice pe care i le servesc organizatorii chinezi, ca şi gazdele din uzine, tipografii, şcoli etc., pe care le vizitează: „Doxa e foarte puternică, făcută dintr-o cimentare a blocurilor de stereotipuri: dar cum e vorba de o combinatorică, putem totuşi să citim, chiar să descifrăm limba (vie, semnificantă) prin intermediul lapsusurilor sau al mărcilor anumitor stereotipuri. În plus: gîndirea vie, individuală («conştiinţa politică», aptitudinea analitică) trebuie citită în şs.a.ţ interstiţiile ţesutului de stereotipii“. După cum se vede, e o etapă anterioară a scriiturii barthesiene, structuraliste, încrezătoare, deşi amuzat-distante în chestiunea revoluţiei chineze. Printre notele de final se numără următoarele: „Revoluţia ar trebui aşadar plătită cu preţul a tot ceea ce iubesc: discursul «liber», scutit de orice repetiţie sau imoralitate“. Şi... en guise de conclusion: „Recitindu-mi carnetele pentru a face un index, îmi dau seama că, dacă le-aş publica în forma asta, ar fi exact ca un film de Antonioni. Dar cum să fac altfel? Nu se poate, într-adevăr, decît: