OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Luca PITU
Ultima noapte de dragoste si intiia noapte de filozofie
Editie renovata pentru uzul mileniului al treilea. Editura Nemira, Colectia „Totem“, Bucuresti, 1999, 264 p., f.p.


Cartea lui Luca Pitu, Ultima noapte de dragoste si intiia noapte de filozofie, „nemirizata“ anul trecut, dupa ce a cunoscut o prima editie in 1992, la Editura Junimea, ne demonstreaza, o data in plus, ca hermeneutica de inalta clasa poate coexista cu apetenta pentru ludic, cu verva pamfletara si, de ce nu, cu vocatia, un pic perversa, a „paradoxificarii“ neostoite.
De la motourile alese, deloc intimplator, din Ultima noapte de dragoste si intiia noapte de razboi („Iata, fata draga, filosofia explicata, atit cit s-a putut, ca s-o inteleaga si o proasta mica, asa ca tine“), respectiv din Jurnalul lui Mihail Sebastian („Azi noapte, lunga discutie enervanta cu Camil Petrescu, care a prevazut tot si acum jubileaza iritat. Sistemul lui filosofic, care «realizeaza lucruri ce nu s-au facut de 2500 de ani incoace» stextualt, gaseste noi confirmari...“), la conversatia „erotozofica“ dintre LE PETIT ROLAND SI LE GRAND ALBERT, de la numeroasele „anchete“ si „interviuri“, al caror protagonist este insusi L.P., „Magister ex Casvana ventus“, la cancanuri, birfe, circoteli, smenuri si susanale demne de paginile Academiei Catavencu, totul pare gindit si construit astfel incit sa ne demonstreze ca, in fond, cultura, ca si politica, departe de a merita sa fie tabuizate, pot constitui, in egala masura, prilej de amuzament si subiect de reflectie.

O comedie uriasa, o farsa generalizata este pusa in scena de acest regizor imprevizibil – un soi de maestru prestidigitator ale carui capricii textuale sint adeseori ridicate la rangul de reguli ale jocului. Decorurile si personajele se schimba rapid, trecerea de la subtilitatile hermeneutice si demonstratiile de eruditie la pamfletul politic este, in eseurile sale, ceva curent, iar aerul rarefiat al culturii se amesteca, surprinzator, cu acela mai dens al realitatii cotidiene, meschine si triviale. Mai mult decit atit, cultura insasi se infatiseaza ca un imens carnaval, un spatiu al rasturnarii ierarhiilor, al incrucisarilor parodice si al unei continue relativizari. Autorul recurge la strategii complicate, jongleaza cu mai multe conduri, mizeaza pe paradox, exploateaza resursele ludice ale limbajului si reduce la absurd mecanismele logicii curente. Teatralizarea propriului discurs este una dintre tacticile pe care Luca Pitu le stapineste la superlativul absolut. Ca si Eugen Ionescu in Nu, el afiseaza adesea masca impertinentei juvenile si nu ezita sa-si manifeste idiosincraziile si adversitatile cu o nonsalanta care poate sa socheze. Dincolo de orice parti-pris-uri, trecind peste rabufnirile de cinism si remarcile acide, trebuie sa recunoastem ca eseistul izbuteste sa puna in scena un spectacol exemplar. Megalomania jucata si exhibarea teribilista a unei game extrem de largi de nemultumiri pot constitui insa, prin ricoseu, si semne de autosubversiune; intr-un cuvint, discursul sau pare ca se deconstruieste, pe masura ce se construieste, pentru a se reconstrui... Totul, dupa principiul dominoului...


„Homo ludens“ si i(u)deologia

Jocul este mai vechi decit cultura – ne demonstreaza Huizinga; mai mult, cultura este ea insasi joc, este o istorie a evadarilor ludice si un mod de acces in lumea libertatii. Opus societatii – ca forma de evaziune –, jocul devine, tocmai prin aceasta, un fenomen social. In ciuda aparentei sale inocente, lumea jocului este, in fond, subversiva; in plus, cine se joaca isi asuma un rol, respecta niste reguli, intr-un cuvint domina si se domina. Luca Pitu este constient de acest lucru, dupa cum nu o data marturiseste: „cine se joaca de-a sclavul si stie pina unde nu e prea departe, acela ii stapinul situatiei, carevasazica nu prea e serv, doar un aristocrat ce intra in pielea robului, dar... se opreste la timp. Ulise asculta in maniera proprie sirenele, lasindu-se legat de catargul navei. Se joaca in felul sau cu primejdia, spilul fiind sa nu piarza controlul“. Ne dam seama ca, in cazul eseistului nostru, legatura dintre joc si putere nu este deloc intimplatoare.

Amestecul de luciditate si ludicitate din textele sale, refuzul posturii gratioase a intelectualului izolat in turnul sau de fildes, surprinzatoarele incursiuni in culisele vietii literare si politice ne intaresc convingerea ca acest joc nu este nici inocent, nici gratuit. Scopul nu este atit abolirea realitatii de zi cu zi si evadarea in alta, a reprezentarii si a aparentei, cit mai curind schimbarea continua a perspectivei, relativizarea ei prin multiplicarea unghiurilor de perceptie. Chiar si atunci cind spiritul evadeaza, pentru moment, intr-o lume a neangajarii, a amuzamentului, a destinderii si a uitarii, nu o face decit pentru a reveni „blindat“ la datele realitatii concrete, delimitate in timp si spatiu, subordonate raporturilor naturale si cauzelor lor subintelese. Ne gasim, vrind-nevrind, la portile Orientului – „où tout est pris à la légère“ –, intre doua nopti (noaptea totalitara/„totalitoanta“ si noaptea „de tranzitie“), intr-un spatiu totodata fictiv si real, unde anomaliile nu mai surprind pe nimeni, iar ororile „i(u)deologiei“ comuniste, structurile „universisecuritare“, meschinaria si mediocritatea, arghirofilia oportunistilor nu sint altceva decit ipostaze ale „balcanismului“ autohton. Perpetuate, in forme mai mult sau mai putin „cosmetizate“, si dupa „revolutia decabrista“, toate acestea ne fac sa ne intrebam daca nu cumva traim sub regimul „Vesnicei Reveniri a lui Acelasi“. Cit despre nostalgia „futingului socialistic“, eseistul gaseste de cuviinta sa ii consacre un intreg capitol, introducind o serie de anecdote (de la aceea cu privire la mirajul confortului, in perioada cind formula magica de racolare era „Pssst, pssst, pssst, hai la mine fetito ca am apa calda!“, pina la reflectiile nostalgice de genul acelora care „ne obliga sa murmuram ca pe vremea lui Hitler, Mussolini, Franco, Lenin, Stalin, Hrusciov, Mao, Tovarasul Ceau, amoriul se facea altfel, incomparabil mai grozav“).

Iar in privinta „dragostei de patrie si de partid“ – trimbitate peste tot de „Epoca de Aur“, obiect al nostalgiei actuale –, L.P. gaseste mijloacele cele mai potrivite de a tematiza, in pagini pline de savoare, tot ridicolul situatiei: „«Iubita lui Balcescu» era ea insasi un titlu deceptiv, o capcana paratextuala montata de Conul George Calinescu, fiindca din lectura naratiunii cu pricina rezulta ca amanta revolutionarului patruzecioptist se intimpla sa fie glia bastinoasa, matria strabuna, cu riul, ramul si plaiurile adiacente. Necesitatea acestui tip de erotism era extinsa, in poemele paunesciene, si regnului animal: «Priviti aceasta rata: dinsa si moarta zboara,/ Caci o va tine-n aer cea dragoste de teara!»“.

Mecanismul demitizant functioneaza impecabil (de altfel autorului nu ii sint straine nici cartile lui Lucian Boia despre „caracterul absolet, daca nu contraproductiv, al mitologemelor nascocite in veacul al nouasprezecilea de romantici si alti pasoptisti“), iar tentatia irepresibila de a ingina „stilul inalt, osificat, algebrizat, intepenit“ se iveste la tot pasul, ba este si teoretizata: „O bagare de seama imi ingaduiesc sa intromit acilea si este optimista: orice cultura are putirinta de a secreta anticorpi la uzufructul ideologic al productelor estetice, la preschimbarea lor silnica in instrumente didactice ori etice, ori politice, dovedindu-se, sub acest unghi ascutit, carnavalesca, rabelaisiana, bahtiniana“.
Farmecul aproape exotic al stilului sau (nu intimplator ilustratia copertei reproduce o imagine din manuscrisele originale la 1001 de nopti), savoarea si insolitul frazelor – traduse parca intr-un idiolect sui-generis – se imbina in mod fericit cu anecdotica de buna calitate si colportajul inteligent.
Aflam, de pilda „ce sint si ce nu sint Norii“, rasfoim „dosarul de cadre al Camaradului Kostrowitzki“, nimeni altul decit Apollinaire, sintem pusi la curent cu secretele lui R graseiat, iar in final ni se ofera un „adaos tezial“ despre Lautréamont si retorica operei sale, impecabila demonstratie de competenta hermeneutica (facuta, desigur, in acelasi stil, pe jumatate ironic, pe jumatate serios).


D-ale carnavalului... cultural...

Capitolul dedicat Norilor, cu un adaos de biografeme cretiene, pare desprins din Bibliografia generala a lui Mircea Horia Simionescu; aceleasi mecanisme satirico-demitizante, aceleasi procedee de dinamitare a cliseelor si sfarimare a tiparelor ne intimpina la tot pasul. Un fir polemic se iveste te miri de unde, chiar daca nu cu eruditul autor al Norilor si al Oglinzilor se rafuieste L.P., ci cu inertiile de receptare, in general, cu cliseele si stereotipiile – imposibil de ocolit – recenziilor si studiilor critice: „NORII, domnisoarelor, nu sint un tratat de meteorologhie, macar ca lui Petru Cretia, erudit editor al operelor platonica si eminesciana, nimic din ceea ce este atmosferic nu-i este strein.
NORII nu sint un roman, nici macar un Bildungsroman: nu se povesteste in ei, cum la capatul a nenumarate eforturi, cineva devine meteorolog; de altfel nu se povesteste nemica in ei; in NORII nu are loc nimic de ordinul povestibilului“.
Dintr-o substantiala nota „bibliografica“ aflam si citeva amanunte anti-hagiografizante, unele in legatura cu insomnia pe care i-a provocat-o distinsului carturar gindul la niste placinte poale-n briu, foarte moldovinesti“, iar altele legate de nenumaratele sale admiratoare platonice „carturarite cu care practica stramosescul amor intellectualis in draci“.

In acelasi spirit carnavalesc, bahtinian, rabelaisian s.a.m.d. se apropie Luca Pitu si de lumea de himere a lui Apollinaire. Cu biografemele nu se dovedeste zgircit nici de aceasta data. „Ce alte biografeme s-ar mai putea baga la inaintare pentru Kostro? Bunaoara, ca se va fi facut ecou la Marinetti in Antitraditia futurista; ca pe Lou a intilnit-o la Nisa, in 1914; ca Poetul asasinat nareaza, cu umor de culoare inchisa, istoria unui geniu neinteles, Croniomantal, care ii victima a unei epoci crude si a unei amante necomplezente, murind el ucis cu pietre de popolul fesenist; ca, in 1918, isi da obstescul sfirsit, doborit de o gripa spaniola.

Cit priveste consideratiile pe marginea Celor unsprezece mii de vergi, romanul erotic in care „Kostro“ ne demonstreaza, printre altele, „cit de mult stie sa traga profit din capacitatea autogeneratoare a semnificantului“, acestea pot constitui deliciul cititorului dezinhibat, amator de vorbe spuse pe sleau (ca in Povestea povestilor sau Gargantua si Pantagruel). Literatura licentioasa si subtilitatile teoretice se impaca foarte bine in aceste pagini situate – mai e nevoie sa o spunem? – sub zodia postmodernei impuritati, a marilor gesturi exhibitive si spectaculare, contradictorii uneori, dar intotdeauna surprinzatoare. Chiar si atunci cind avem impresia ca nimic nu ne mai poate surprinde, o intorsatura de fraza, un cuvint, un sufix sau un prefix din eseurile lui Luca Pitu, ne scoate – vrem, nu vrem – din inertie, „ne zgiltiie“, ne enerveaza, ne incinta, ne obliga sa reactionam.

Chiar si atunci cind gloseaza – cu multa acuitate – pe marginea operei lui Lautréamont, L.P. arboreaza din cind in cind tichia cu clopotei; se autociteaza, gesticuleaza, arboreaza tichia cu clopotei, provocindu-i o necontenita perplexitate lectorului (si nu numai celui inocent). Impresia care persista multa vreme dupa terminarea lecturii este aceea ca luam parte la un joc interminabil, mereu rejucat, foarte asemanator cu cel impus de Lautréamont, prin intermediul scriiturii sale „turbionare“, „pe dos intorcatoare“, paradoxale in ultima instanta. Tot ceea ce ne ramine de facut este sa abordam scrierile „exegetului lui Lautréamont“, imprumutindu-i strategia: sa ne apropiem de ele cind tip-til, cind deghizati in poeticieni, retoricieni, hermeneuti ai discursului literar, cind in cititori naivi si sentimentali. Ainsi soit-il!