OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Provenit dintr-o familie republicana, refugiata in Franta o data cu ascensiunea lui Franco, Jorge Semprún a luptat in timpul celui de-al doilea razboi mondial in Rezistenta franceza, pina in 1944, cind a fost arestat si trimis in lagarul de concentrare de la Buchenwald. Intors in Franta in 1945, Semprún a devenit un membru important al Partidului Comunist Spaniol, in exil la nord de Pirinei, insa a fost exclus din partid in 1964. Le Grand Voyage, primul sau roman (poate cel mai celebru), si cel dintii dintr-o serie avind ca subiect experienta de la Buchenwald, dateaza din 1963, a fost urmat de alte carti, toate cu tenta autobiografica, autorul revenind inclusiv asupra perioadei sale de lider comunist (Autobiographie de Federico Sánchez – Federico Sánchez fiind numele conspirativ al lui Semprún, Federico Sánchez vous salue bien, un jurnal din perioada in care era ministru al Culturii in guvernul socialist al lui Felipe González, L’Ecriture ou la vie etc.). Membru, din 1996, al Academiei Goncourt si presedinte al acesteia, Semprún a devenit, fara sa renunte vreodata la identitatea (si pasaportul) sa spaniola, un personaj de prim-plan al vietii culturale franceze.
Lui Jorge Semprún i s-a decernat de curind Premiul International Ovidius al primei editii a Festivalului „Zile si nopti de literatura“ de la Neptun-Mangalia.


Domnule Jorge Semprún, primul dvs. roman, Marea calatorie, a aparut in 1963; un an mai tirziu, in 1964, erati exclus din Partidul Comunist Spaniol pentru „abateri de la linia de partid“. Exista o legatura intre aceste doua evenimente, o alegere pe care ati facut-o? Sau, in propriii dvs. termeni, scriitura sau viata ori scriitura si viata?

E adevarat ca am decis sa nu scriu despre experienta din lagar, fiindca lucrurile fusesera destul de dure in ce ma priveste, insa activitatea politica am reluat-o imediat dupa eliberarea din lagar. Mi-am dat seama ca n-as putea supravietui scrisului. Aveam nevoie sa uit si scrisul nu mi-o permitea; aveam nevoie de o cura de amnezie, cel putin partiala. M-am hotarit sa nu scriu in general, fiindca orice-as fi scris avea legatura cu ceea ce traisem, nu-mi puteam inventa o alta viata. Iar politica m-a ajutat mult, in acel moment – mai ales in Spania, sub o dictatura, cind trebuia sa luptam, insemna o intoarcere catre viitor; credem intotdeauna ca ceea ce urmeaza are sa fie mai bun si c-o sa cistigam. Asadar, in loc sa recad in memorie prin scris, plonjam in viitor prin politica. Categoric, asta m-a ajutat sa ma vindec. Oricum, am renuntat la politica atunci cind mi-am incheiat conturile cu partidul comunist, pentru ca nu mai eram de acord cu ei, in 1962, desi incepusem sa avem dezacorduri inca din 1956, de la al XX-lea Congres al PCUS. Insa in Spania, partidul comunist continua sa fie un instrument de lupta eficient. Ruptura in Partidul Comunist Francez se produsese din ’56, dar pentru intelectualii, militantii, conducatorii spanioli, care stiau foarte bine efectele stalinismului, aflasera, asadar, adevarul, partidul comunist raminea un eficient instrument de lupta.

Iar in Spania, chiar acest partid, foarte stalinist in conceptia sa de organizare, a luat cunostinta de raportul secret al lui Hrusciov, l-a pus in discutie intre activisti si a decis ca e un raport fals, inventat de Departamentul de Stat. Dupa cum vedeti, conjunctura era diferita. N-o sa va povestesc toata viata mea politica, dar e un episod la Moscova, in 1960, cind am inteles, intr-o discutie dintre conducatorii Partidului Comunist Spaniol si cei ai PCUS (din partea Partidului Comunist eram eu, secretarul general si inca citiva, de partea cealalta Suslov si altii) ca nu puteam astepta nimic de la Suslov, care era in primul rind un imbecil, apoi un oportunist, si altele inca. Din acel moment, m-am rupt total, inclusiv de partidul spaniol, pentru ca nu intelegeau nimic. Insa cind am parasit politica (sau ea m-a parasit pe mine), scrisul m-a ajuns din urma. Pentru ca trecuse destul timp, 15-17 ani, memoria mi se linistise si acum aveam nevoie sa scriu ca sa exist, sa reexist. Pina si militantii clandestini au nevoie sa existe, chiar poarta in fiecare saptamina un alt nume, iar eu a trebuit sa ma rup din acea enorma familie tragica, asasina, paternalista, care era partidul comunist, si sa-mi recompun o noua identitate, de data asta prin scris. E, deci, o pendulare permanenta intre scriitura si viata, scriitura sau viata.

Totusi v-ati intors in politica, ati fost ministru al Culturii in guvernul González. De ce, totusi, ati asteptat atit de mult, aproape 10 ani dupa moartea lui Franco?

Pentru ca eram un fost comunist, pentru ca nu regretam aproape nimic din ceea ce facusem, pentru ca, desi strategia fusese un esec in privinta foarte multor lucruri, chestiunile importante, care au facut ca tranzitia in Spania sa se desfasoare in mod pasnic si cit se poate de normal, vin de la stinga spaniola, in special de la comunisti. Partidul Comunist Spaniol, care, privind cu un ochi proaspat istoria tarii, a trimis un mesaj deosebit de important: politica trebuie facuta pe fundamente nationale. Stinga spaniola e cea care a condamnat, desi nu de la inceput, orice lupta armata; ea a mizat pe o strategie de lupta de masa, insa pasnica. Si asta e important, pentru ca, avind in vedere ca opozitia antifranchista n-a reusit sa-l dea jos pe Franco, se uita imensa contributie pe care partidul comunist a avut-o in sprijinirea miscarilor nationale, inclusiv in afirmarea de mai tirziu a autonomiei basce. Ceea ce n-ar fi trebuit sa faca e, insa, sa sprijine nasterea ETA, considerata la un loc cu restul miscarilor de opozitie, antifranchiste. Am acceptat-o ca parte a luptei impotriva lui Franco si n-ar fi trebuit s-o facem. Nu era asa ceva.

ETA si miscarea pentru independenta bascilor fusese asimilata nationalismului catalan.

…care insa n-a apelat niciodata la arme, la terorism, deci n-a pus aceleasi probleme. Stinga a sprijinit miscarile nationale din Spania, miscarea nationala catalana, basca, galiciana, si nicaieri altundeva nu e oferita atita libertate. Problema e totusi ca am acceptat o politica precum cea a ETA, n-am combatut-o in teorie, desi ar fi trebuit sa ne opunem ei, sa spunem „nu, lucrurile nu pot merge asa“ si sa-i punem capat de la bun inceput. Terorismul basc a nascut, chiar in vremea lui Franco, o mentalitate militarista si complet totalitara; miscarea nationala basca e una national-totalitara. In schimb, Catalonia a ajuns la o suprematie culturala si economica, si pe buna dreptate. Cultura catalana are o lunga istorie, e o cultura hegemonica: atunci cind un muncitor andaluz sau din Murcia ajunge la Barcelona sau Valencia, dupa doua generatii e deja catalan si-si numeste copiii Nuria si Jordi. In Tara Bascilor nu-i deloc asa, pentru ca basca e o limba foarte veche, dar care nu seamana cu nici una dintre vecinele ei, iar scrierea basca dateaza de-abia din secolul XIX. Deci, nici vorba de hegemonie culturala.
Asta a fost una din greselile noastre, insa partidul comunist a fost, dincolo de orice, o arma extrem de eficienta. Daca e sa vorbim numai despre tinerii militanti comunisti, ajunsi la guvernare, de stinga ca si de dreapta, Pilar del Castillo, de exemplu, care e acum ministru al Educatiei si Culturii, vine din partidul comunist si e acum cu Aznar. Partidul Comunist a jucat, in definitiv, un rol democratic in Spania, in contradictie cu tendintele lui de inceput.

S-a transformat Partidul Comunist Spaniol?

S-a transformat prin a disparea. PCS a creat democratia in Spania, dar nu i-a supravietuit, pentru ca democratia i-a distrus modul totalitar si antidemocratic de functionare.

Multi scriitori de limba spaniola, contemporani ai dvs., si-au gasit refugiul la Paris; in general insa, ei au continuat sa scrie in limba materna (ma gindesc la Alfredo Bryce Echenique, de pilda). Dvs., in schimb, ati ales franceza si v-ati integrat perfect culturii tarii de adoptie.

Bryce Echenique, Carpentier si multi altii, e adevarat. Am ajuns insa in Franta la virste diferite, in situatii diferite; unii dintre ei au plecat din tarile de origine dupa ce publicasera o carte sau mai multe, si e foarte greu sa treci, ca scriitor deja format, in alta limba si-n alta cultura. Unii au facut-o, au scris si in franceza. Eu sint spaniol, e limba mea materna, dar scriu in franceza si in spaniola. Mai ales in franceza, e adevarat, dar uneori si in spaniola, sint perfect bilingv. Majoritatea textelor literare le scriu direct in franceza. Cu franceza m-am intilnit ca elev, dupa refugierea in Franta, si pur si simplu m-a fermecat, m-a lasat ametit. Spaniola e o limba foarte, foarte frumoasa, dar si foarte periculoasa, in acelasi timp, pentru ca, daca te opresti fie si numai o secunda s-o urmaresti, se pune sa vorbeasca precum Dumnezeu, se ia drept Dumnezeu, capata o gratie divina si trebuie sa stii cum s-o stapinesti din nou. Pe cind franceza e atit de slefuita, iar eu am avut norocul sa dau peste Gide de pe cind aveam 16 ani, si dupa asa o experienta, cu proza lui Gide, nu mai scrii la fel, nu mai gindesti la fel, ai impresia ca niciodata n-o sa-i ajungi nici macar pina la genunchi... In fine, scriu in ambele limbi, cred ca din anumite puncte de vedere spaniola e o limba mai bogata si mai frumoasa, dar cind vine vorba despre precizie, despre economia cuvintelor, franceza e incomparabila.

Ati spus de multe ori ca ceea ce e cel mai propriu lagarelor de concentrare si cel mai greu de transmis prin cuvinte este el olor de carne quemada, mirosul de carne arsa. Credeti ca acum ati reusit, macar in parte, sa le impartasiti cititorilor dvs. memoria acestui lucru?

Judecind dupa scrisorile pe care le primesc, as spune ca da. Primesc multe scrisori, iar majoritatea celor care-mi scriu n-au avut un contact direct cu lumea lagarelor naziste, sint tineri care nu sint legati de aceste lucruri, le-au descoperit in carti, si raportul lor cu realitatea concentrationara e mai curind literar si mai putin marcat de o experienta personala. Da, cred ca am reusit sa transmit ceva din ceea ce pentru supravietuitorii lagarelor de concentrare e unic. Si mai e ceva ce vreau sa impartasesc cu altii de acum un an: acelasi miros plutea in New York dupa atacurile teroriste din 11 septembrie. Am fost acolo imediat dupa ce s-a intimplat si-am ajuns la ground zero; acolo am regasit mirosul de carne arsa. Toata lumea il simtea, si-am intrebat: „Stiti ce miros e asta?“. Nimeni nu parea sa stie. „E mirosul unui crematoriu.“ Newyorkezii n-aveau de unde sti, dar acela era mirosul lagarelor de concentrare. A fost singura data cind am regasit mirosul. Nu mai era nevoie sa folosesc metafore ca sa explic, era destul sa spun oricui: „Simti mirosul?“.

De aceea credeti ca e important sa dati marturie asupra a ceea ce s-a intimplat?

Si ca sa nu se mai repete, dar si ca sa arat cum poate omul sa devina in acelasi timp ingrozitor si extraordinar. Sa arat ca omul, liber fiind, poate sa faca bine sau poate sa faca rau. Daca n-ar fi liber, dac-ar fi predeterminat de la origine, cum spun filozofii tomisti, n-ar putea face rau. E greu de explicat pentru tomisti: Dumnezeu nu poate avea nimic de-a face cu raul, iar Dumnezeu e atotputernic; si daca Dumnezeu e atotputernic, atunci de unde vine raul? Raul vine pentru ca omul e liber, si astfel poate alege sa faca rau. Asta am descoperit la Buchenwald. La fel de bine in alte circumstante, cind e bolnav etc., omul isi poate dovedi rautatea, cu atit mai mult insa intr-un lagar de concentrare, cind riscurile sint mai mari, cind miza e mai mare, iar sufletul se dezgoleste mai usor; in societate sint totusi lucruri care nu se fac, dar lagarul e cu totul altceva.

Asadar, dau marturie pentru ca sa nu se mai repete, pentru ca e o experienta psihologica si morala foarte importanta, pentru ca se poate descoperi in astfel de situatii extraordinara capacitate de abnegatie, de generozitate a omului. Cind vezi oameni impartindu-si o bucata de piine, desi cu portia de piine pe o zi nici nu se putea trai, dar impartind-o pentru ca cineva e mai bolnav decit tine, ajungi sa crezi ca merita sa povestesti asta.