Dragă Antoaneta,
Uzez în această vorbire cu tine
de „attachment“, dispozitiv adiacent e-mailului, situat între
mesajul concis, expeditiv, lacunar, conjunctural al acestuia şi
clasica scrisoare timbrată din traista poştaşului. Procedez aşa,
fiindcă de cînd cu accederea în era digitalizării, am
cam uitat să scriu cu stilou ori cu pix şi, pe de altă parte,
fiindcă mi-e peste mînă drumul la oficiul poştal, aflat la
trei staţii de autobuz de locuinţa mea. Sper să-mi ierţi atît
lipsa scrierii autografe, cît şi comoditatea de sedentar
intrat în senectute.
Cartea pe care mi-ai trimis-o a zăcut
cîteva zile în vraful de publicaţii de care biroul meu
nu apucă să se scuture niciodată. Dacă n-ai fi fost tu
expeditoarea, probabil că ar mai fi zăbovit acolo, surclasată de
urgenţe şi de scadenţe. Dar tu eşti o veche febleţe a mea,
consolidată cu anii, deşi răspărul în care trăim m-a, ori
poate, mai corect, ne-a împiedicat să ne regăsim laolaltă
mai des, convivial, conversativ şi sufleteşte apropiat.
Am luat deci în mînă, cu o
vie curiozitate, volumul pe care l-ai pus la cale, stimulat şi de
titlul său şi de enigmaticele cifre de pe copertă : „50+1“.
M-a ţintuit literalmente pe scaun, scoţîndu-mă din prezentul
trivial. Am petrecut o după-amiază lungită profitabil spre noapte,
cea de ieri, încît din amestecul de veghe lucidă,
plăcere şi reverie am trecut direct în „visul de luceferi“.
Bravo şi iar bravo, dragă Antoaneta, pentru iniţiativa luată şi
tenacitatea de a o duce la capăt!
Încercăm cu toţii să
interacţionăm cu studenţii, ne dorim să dialogăm cu ei pe
de-adevăratelea şi nu convenţional, să-i punem să citească
marii clasici şi să-şi exerseze condeiul scriind despre ei. Dar
cîţi izbutim să trezim în ei scînteia creativă,
îngropată sub straturi groase de zgură şi lehamite? Reuşita
ta îmi pare cu atît mai preţioasă, cu cît mai
rară. În primul rînd, ai găsit o temă de curs
captivantă, capabilă să-i intereseze pe tinerii zilelor noastre.
Apoi, le-ai oferit o bibliografie cuprinzînd nu doar lucrări
obositoare, ori pedante, ori adesea (involuntar) amuzante de teorie
(mai ales cînd e vorba de coduri ale bunelor maniere sau de
vechi epistolare), ci şi de mare şi adevărată literatură. În
special însă – şi asta mi se pare esenţial – ai ştiut
să-i mobilizezi să lucreze cu însufleţirea pe care o poate
oferi numai asumarea unui proiect ambiţios şi îndrăgit.
Rezultatul e spectaculos.
A ieşit o carte, desigur cu salturi de
nivel şi inegalităţi valorice, altfel ar fi fost şi imposibil cu
atîţia autori, din care totuşi cineva care vrea să înveţe
despre genul epistolar, sub aspect lingvistic şi stilistic, are cum
o face, cu ajutorul doctelor studii ale foştilor noştri studenţi
Alexandru Nicolae şi Adina Dragomirescu, prefaţate de un articol al
dnei Zoe Petre, savant şi provocator prin ipotezele lui ingenioase.
Are la dispoziţie şi o mulţime de extrase din manuale şi
culegeri, care, odinioară, ca şi astăzi, spre adeverirea ideii că
ne schimbăm mereu, dar jucăm aceeaşi piesă, propun reguli ale
scrisorii de dragoste, acest gen mai inefabil în conţinut
decît oricare altul şi, cu toate astea, aservit atîtor
clişee bine statornicite. Căci zisele „reguli“ nu teoretizează
cum putem căra apă cu ciurul, nici cum se pun în ecuaţie
intimităţile şi inexprimabilul. Deduse din experienţă, ele
exersează normele civilităţii interpersonale, netezind drumul
către ceea ce constituie nucleul fierbinte al comunicării între
partenerii ce s-au ales. Îi ajută de fapt să intre în
complicitate spre a-şi atinge ţelul conştient urmărit: de a-şi
ridica sentimentul la dimensiunea unui eveniment, singularizîndu-şi
astfel trăirea.
Spre a demonstra permisivitatea
convenţiilor, modul în care, exploatîndu-le,
corespondenţii le depăşesc presupusele rigidităţi, într-o
exuberanţă inventivă fără limite, cartea regizată de tine aduce
un mare număr de exemplificări. E poate calitatea ei cea mai
preţioasă. Ni se oferă, ce e drept, într-o dezordine care pe
mine unul mă deranjează, un material extrem de bogat de „modele“,
de la Ioan Gură de Aur şi Héloïse şi Abélard la
epistolele secolului al XVIII-lea englez pînă la
Heidegger-Hanna Arendt şi Cioran (ilustrat atît prin fervoarea
incredibilă a propriilor declaraţii, cît şi prin simularea
introspectivă din admirabilul text al Ioanei Pârvulescu). Sînt
apoi comentariile asupra statutului scrisorii de dragoste, amestecînd
opiniile celebrităţilor (Stendhal, Lewis Carroll etc.), cu cele ale
tinerilor tăi colaboratori, adesea banale, dar remarcabile (cum se
observă bine în „Chestionar“) prin dorinţa expresă de
sinceritate (ceea ce-i poate interesa pe psihologi şi nu doar pe
ei). Adaug bucuriilor mele de lectură şi colecţia formulelor de
adresare şi încheiere, unde emfaza şi ridicolul întovărăşesc
nu o dată expresia gingăşiei şi tandreţii, semn că
autenticitatea omenească, atunci cînd dă în clocot, se
clatină, chiar la cei mai mari, între sublim şi kitsch.
În final, ca să nu mai lungesc o
scrisoare şi aşa prea întinsă (adevărul adevărat e că
sînt presat să închei repede, fiindcă se apropie orele
21, cînd se va face cunoscut exit poll-ul primului tur al
prezidenţialelor), vreau să-ţi mai spun două lucruri. Mai întîi,
să-ţi exprim constatarea îmbucurătoare cu care am închis
paginile Erotographos-ului: aceea că tinerii de azi, minus
costumaţia, muzicile şi fandoseala, nu sînt esenţial
diferiţi de cei de ieri. Poate, de aceea, o profesoară cu spiritul
vioi şi neconformist, ca tine, a putut găsi mijloacele de a şi-i
apropia şi a-i scoate din letargie. Oare judec prea optimist?
A doua remarcă priveşte modestia
împinsă pînă dincolo de marginile fireşti ale lui
„plus 1“ de pe coperta volumului. Cred că ai mers prea departe
încercînd un soi de anonimizare a rolului pe care l-ai
jucat în conceperea şi realizarea lucrării. Funcţia ta de
coordonator, măcar asta (dacă nu vrei să-ţi mai asumi şi alte
atribuţii), ar fi trebuit marcată explicit (Ar fi fost necesar şi
pentru catalogarea şi difuzarea cărţii, care are nevoie, ca orice
operă de cauţiunea unui autor.)
Ajuns la încheiere, mă simt
cumva intimidat, trebuind s-o fac în faţa unui expert în
„epistologie“. „Clişeul abstract învinge emoţia
personală“ – scrii tu undeva. Nu şi cînd clişeul
(vechea noastră cunoştinţă de vreme rea) funcţionează în
contextul unei colegialităţi decenale. Deci, dragă Antoaneta, te
felicit pentru carte şi te îmbrăţişez cu reală afecţiune,
Paul Cornea
22 noiembrie 2009
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters