OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

ai plecat la fel de discret precum ai venit. Te-ai retras ştiind foarte bine că mă culcasem pe-o ureche, că te am într-o bază de date, că avem un contract. Poate eşti liniştit amintindu-ţi ultimele cuvinte: Maestre, am terminat romanul, ţi l-am pus pe mail. Mulţumesc, Maestre, noi cînd ne mai vedem? Eeee, pe la primăvară, acum nu mă simt bine, mă termină tratamentul ăsta, sînt obosit tot timpul, n-am bani...

Prietene, ai fost primul scriitor român pe care l-am păcălit să vină în barca mea şi am făcut-o convins de faptul că aduc un scriitor de mare valoare. N-o să uit niciodată ironia ta subtilă, n-o să uit îngăduinţa cu care mă priveai cînd beam bere lîngă tine, nici poveştile tale din boemie.

Cum rămîne cu ce mi-ai spus ultima oară? Că pînă acum n-ai scris nimic? Că de acum urmează să scrii cu adevărat? Prietene, cum îmi poţi explica MIE faptul că ai cedat după ce mi-ai jurat că vom rupe gura tîrgului ÎMPREUNĂ, ca scriitor şi editor?

Dragul meu prieten mai vîrstnic, oare mă crezi cînd îţi mărturisesc scîrba mea totală faţă de munca de editor după ce ai dispărut? Adică de astăzi, ziua în care am aflat că nu mai eşti? Să-i ia dracu pe toţi cu avansurile lor, să-i ia dracu pe toţi cu premiile lor, să-i sufoce succesul aşa cum pe tine te sufoca viaţa în afara celor două cetăţi unde ai fost bine primit: Biblioteca şi Cîrciuma.

Dragul meu prieten, îmi amintesc telefonul tău din ziua în care urma să iei premiul nu ştiu care (de fapt, singurul tău premiu pentru Luminare, restul au fost nominalizări): Maestre, te rog din suflet să vorbeşti frumos, fără polemică, te rog să nu mă lauzi. Da, prietene, m-am ţinut de cuvînt, nu te-am lăudat prea mult, dar polemică am cam făcut. Dar nici tu nu mi-ai spus că eşti pe masa de operaţie cînd m-ai sunat. Nu mi-ai spus niciodată cît de mare e suferinţa ta: ai fi putut, aş fi împărtăşit-o. Pînă la urmă, deşi erai pe moarte, ai fost singurul meu colaborator care m-a întrebat constant ce-mi face copilul, cîte beri mai beau pe zi...

N-am să uit niciodată momentul în care ai venit la editură după operaţie: capul tău leonin redus la o structură osoasă, corpul tău pe vremuri mai degrabă plin, acum încotoşmănat în zdrenţele fostului trup, felul plin de umilinţă în care ai răspuns zîmbetului meu tîmp: Da, am fost bolnav. Nu, erai pe moarte. Şi ai avut decenţa de a construi alături de mine, de a-mi dărui o iluzie... acum realizez faptul că ai fost orgolios. Numai orgoliul poate susţine o asemenea iluzie.

Aveai rara calitate de a te retrage după cortină; ai ştiut întotdeauna să rămîi în umbră, chiar şi atunci cînd erai cel mai bun (Desant), munca ta la celebrul Magazin Istoric (apropo, prietene, a ştiut cineva de acolo cine eşti TU?, măcar cînd ţi-au refuzat mărirea de salariu, imediat după operaţie?), discreţia cu care intrai în editură, aducînd bere băieţilor şi prăjituri fetelor, toată făptura ta, prezentă în amintire, mă face să mă întreb dacă nu cumva iarăşi am greşit.

Dragă prietene, n-o să uit niciodată cum, spre deosebire de toţi alcoolicii supravieţuitori boemei socialiste, îmi povesteai surîzînd despre beţiile tale interminabile. N-o să uit felul absolut detaşat în care îmi descriai nopţile tale în compania băuturii. Îmi amintesc reacţia mea la prima povestire: E ca-n Sub vulcan!, am zis. Nu, mi-ai spus, e mai rău, acolo e o poveste de dragoste, eu nu ştiam de ce beau!

Dragul meu prieten, iată că sînt aşa cum nu ai vrea: rău, plin de ciudă pe toate otrepele care încă trăiesc, furios, lipsit de inteligenţă şi de graţie. Trăiesc, datorită morţii tale, o senzualitate a urii pe care demult, poate din studenţie, n-am mai simţit-o. Nu ţi-ai controlat destinul în viaţă, nu cred că o vei face nici după moarte.

Bătrîne, pînă una-alta, nimeni nu mă va putea convinge că nu mai eşti: au încercat unii şi cînd trăiai. Pur şi simplu, după părerea unui umil scrib şi editor, ai coborît în text.