OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Săptămîna petrecută în Bucureşti a fost foarte utilă pentru mine, din mai multe puncte de vedere. Întîlnirile grupului nostru cu ceea ce numeşte „comunitatea“ din Bucureşti au generat discuţii (despre artă) care se numără printre cele mai interesante la care am participat în ultima vreme. În tot acest timp, am avut un proiect personal secret. Am încercat în permanenţă să-mi adaptez exprimarea în funcţie de abilităţile remarcabile de vorbitoare ale Bojanei C., pentru a putea comunica cu ea. A fost extrem de distractiv, o adevărată provocare, şi m-a ajutat să mă dezmeticesc. A devenit evident faptul că tind să mă complac într-o exprimare ambiguă. Pentru motive în totalitate onorabile, încerc de multe ori să spun ceva fără a afirma. Vorbesc în jurul subiectului pînă cînd acea zonă se defineşte prin mişcarea graniţelor sale. Acest procedeu funcţionează destul de bine în multe situaţii şi probabil că nu voi renunţa la el. Totuşi, fiind confruntată cu certitudinea cuvintelor Bojanei, m-am gîndit că „acest fel de a vorbi ar putea ascunde o generozitate proprie“. Există un risc în a adopta o poziţie bine definită. Ai putea să te abaţi cu mult de la adevăr. Iar apoi cineva îţi va atrage atenţia. Iar apoi ai putea fi nevoit să te răzgîndeşti. Încă mă preocupă acest lucru.

 

 

Un curs este o sugestie pentru petrecerea timpului, sau petrecerea timpului împreună cu ceilalţi. Noi, clasa, petrecem timp cu un subiect, o sumă de cunoştinţe sau o idee. Aceste idei sînt spaţiul, nu timpul. Timpul este definit de activitatea noastră intelectuală. Ora de curs ne oferă diferite feluri de a gîndi pe care să le încercăm, modalităţi de a judeca şi a observa pentru a putea confrunta informaţii şi idei. În cazul dansului, acestea sînt, de multe ori, gînduri asupra experienţei. Din orice situaţie apărută în timpul unui curs, se vor genera diferite alte situaţii, ca rezultat al interacţiunilor dintre indivizi diferiţi. De aici ar putea deriva o discuţie amplă care nu poate fi controlată de punctul de vedere al cuiva. Asta ne permite să gîndim împreună fără a crede în stabilitatea cunoştinţelor sau a noastră. Uneori, un profesor poate să stabilizeze informaţii, aspecte anatomice sau istorie. Astfel, studenţii se pot concentra într-o direcţie concretă. Acesta este doar unul din felurile rodnice de a aborda situaţia şi este în mod cert o construcţie artificială. Rolurile de profesor şi student sînt şi ele convenabile doar punctual, contextual, fiind de asemenea construcţii permeabile.

 

Într-adevăr, nu mă consider profesoară, însă mă găsesc adesea în situaţii în care alţii consideră că sînt. Sînt adesea invitată să „predau“. „Aţi putea preda tehnică trei săptămîni în ianuarie?“, „Veţi mai preda din nou în cadrul festivalului?“, „Aţi putea preda cît staţi în oraş?“. Nu am nici un motiv să refuz, compania altor dansatori îmi face plăcere, şi, pe deasupra, trebuie să-mi cîştig şi existenţa, aşa că de obicei răspund „da, sigur“. Deoarece nici nu am şi nici nu-mi doresc vreo idee fixă despre dans, în aceste situaţii fac, de obicei, ce-mi vine. Strategia mea principală atunci cînd sînt invitată să predau este să… apar la faţa locului. Şi nu spun asta în spirit zeflemitor. Eu apar acolo. Acel eu care fluctuează constant, iar varietatea destinaţiilor transformă totul într-o aventură. Creez întotdeauna ceva. Întotdeauna există un proiect în derulare. Cu fiecare proiect nou vine o abordare nouă, o metodă nouă. Ideea ca acest comportament „de profesor“ să se rupă de schimbarea constantă pare absurdă şi imposibilă. Chiar şi atunci cînd sînt invitată să predau ore de tehnică, o activitate extrem de codificată, forma cursului va fi strict legată de procesul creativ în care mă regăsesc la momentul respectiv. Pare lăudabil, însă rezultatele sînt de multe ori situaţii încurcate şi obscure. Presupun că oamenii vor trece de aceste momente la fel cum trec şi de momentele mai lucide. Aşa că prima mea datorie atunci cînd primesc o astfel de invitaţie este să-mi traduc interesele curente într-o formă experimentabilă şi de alţii. Prin experimentare mă refer la o analiză prin prisma practicii. Următoarea componentă a ecuaţiei este acolo. Cineva m-a invitat undeva. Eu ajung în acel loc şi la acea persoană. Predau în funcţie de context. Întreb de fiecare dată ce-şi doresc, iar asta generează structura cursului. „A apărea la faţa locului“ se referă la felul în care răspund provocării contextuale. Şi ca o concluzie profund romanţată: la baza dansului sau a oricărei alte arte stă faptul că cineva apare undeva. Arta şi gîndirea se rezumă la felul în care alegem să apărem prin raportare la acel loc. Atunci cînd predăm, atunci cînd sîntem studenţi, creăm şi recreăm fundamentul formei proprii.