OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am devenit membru al Uniunii Scriitorilor acum 36 de ani – cu un vot contra, apartinind actualului presedinte al Academiei Romane, care considera pe atunci ca Uniunea nu are nevoie de fosti detinuti politici in rindurile ei. Se pare ca si astazi considera la fel.
In acesti 35 de ani, in care am parcurs o buna bucata de drum impreuna, s-au intimplat multe:
Un timp am facut parte din comisia de pensii a Uniunii, in cadrul careia a trebuit prea adeseori sa ma lupt cu colegii mei si sa fac eforturi de persuaziune pentru a-i determina pe unii dintre ei sa fie mai intelegatori, mai generosi si astfel sa putem acorda impreuna confratilor nostri defavorizati pensii mai putin meschine.

Am fost exclus din Uniune si cartile mele au fost epurate din biblioteci pentru ca ramasesem in strainatate si vorbeam de la Europa Libera. Gestul acesta nu l-am simtit ca pe o desolidarizare, nici ca pe o dezavuare din partea obstei. Stiam prea bine ca nu era decit o masura fictiva, impusa; am pastrat aceeasi fidelitate si prietenie fata de cei ramasi acasa. In timpul absentei mele din tara am fost profesor de literatura comparata la trei universitati europene, care m-au onorat primindu-ma in corpul lor si pe care, la rindul meu, nu le puteam onora decit prin pasiune in munca si civilitate in comportament.
Am fost reprimit in Uniune dupa ’90, trebuie sa o spun cu multa mihnire, nu cu bratele deschise – presedinte era Mircea Dinescu si momentul nu era al sentimentalismelor – numai dupa ce am facut dovada repatrierii.
Pe parcursul ultimilor ani mi s-au decernat citeva premii Opera Omnia din partea unor filiale din provincie, alte premii din partea unor reviste si Premiul National pentru Literatura din partea Uniunii Scriitorilor, recunoastere pe care am primit-o cu gratitudine, din toata inima.
Mi-am reamintit si v-am reamintit toate acestea pentru ca in ceea ce ma priveste este vremea bilantului. Voi continua si de aici inainte sa ma consider un scriitor roman, sa fiu confratele celor care se considera astfel si onoreaza aceasta calitate prin calitatile lor, voi inceta insa sa mai fiu membru al Uniunii Scriitorilor.

Imi prezint demisia si doresc sa-mi fie considerata acceptata incepind din momentul in care imi voi fi facut ceea ce consider ca e ultima mea datorie fata de comunitatea noastra, a scriitorilor, dupa ce voi fi dat votul meu viitorului Presedinte al Uniunii Scriitorilor, ce urmeaza sa fie ales astazi. Daca mi-o anunt cu un ceas mai devreme este pentru a evita eventuale interpretari gresite, care ar putea atribui demisia mea ca fiind determinata de vreo presupusa idiosincrazie la persoana celui care va fi ales.
Ceea ce ma obliga sa parasesc obstea este un fapt, la ora actuala, cunoscut intre scriitori. La ultima reuniune a noastra, cu ocazia Conferintei Scriitorilor, un coleg al dumneavoastra si, din pacate, si al meu, mi s-a adresat in limbajul sau neeuropean, lansindu-mi o insulta nemeritata, nejustificata, pe care fie si un elementar simt al onoarei m-ar obliga sa nu o accept.

Dupa noua ani si jumatate de inchisoare comunista in care am trait cu lanturi la picioare – la propriu, nu la figurat – nu mai am urechile gingase, iar in materie de grosolanie si batjocura nedemna am auzit tot ceea ce se putea auzi, mult peste ce se putea suporta. Daca atunci nu-mi puteam permite sa le spun tortionarilor, anchetatorilor, gardienilor, cohortelor de subumani care ne insultau de dimineata si pina seara, „Domnilor, nu ma onoreaza societatea dumneavoastra, dati-mi voie sa ma retrag“, astazi nu numai ca pot, dar consider chiar ca este obligatia mea sa o fac. Pentru ca demnitatea este una din valorile la care tin si consider ca omul nu trebuie sa se lase insultat de nimeni fara sa opuna rezistenta, fie si printr-un gest care poate parea derizoriu, acela de a refuza sa faca parte din aceeasi comunitate cu individul care l-a agresat.

18 mai 2001