OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Primim din partea lui Dan PETRESCU textul de fata, o „scrisoare deschisa“ adresata Fundatiei „Horia Rusu“. Fiind vorba despre precizarea unei atitudini politice, si anume din partea nu doar a unui cunoscut eseist, ci si fost dizident inainte de 1989, o publicam in paginile revistei noastre, nu fara a ne marca distanta fata de „radicalismul“ autorului (care crede ca „majoritatea zdrobitoare“ a concentatenilor nostri dau dovada de primitivism, prostie si lichelism, ca Emil Constantinescu e un „om politic dezastruos“, ca Valeriu Stoica a negociat o alianta din cauza unei „atractii maladive“ etc. etc.)…

Cu parere de rau, multumind organizatorilor din cadrul Fundatiei „Horia Rusu“ pentru a se fi gindit sa ma invite, imi recuz participarea la dezbaterea de pe 14 octombrie curent, cu tema Cita implicare, atita responsabilitate. Despre rolul intelectualilor in politica, in Romania de astazi.
Un motiv ar fi ca, desi inactiv politiceste, ma simt mai apropiat de inexistentii vechi conservatori decit de actualii liberali. E probabil o iluzie, insa o prefer realitatii.

Al doilea e ca nu tin defel sa fiu „moderat“ de Nicolae Manolescu, ale carui pretentii de om politic sint in cel mai bun caz ridicole si pe care, ca atitudine intelectuala, l-as fi apreciat mult mai mult daca se mentinea in cadrul „rezistentei prin cultura“ si astazi. N-am uitat niciodata, de altfel, ca luptele de culise care au dus la alegerea lui Emil Constantinescu drept presedinte al tarii si-au avut sorgintea si in vizarea aceluiasi post de catre Nicolae Manolescu; or, regimul Constantinescu se afla la originea dezechilibrului semnalat in textul invitatiei: „...exercitiul democratic este in acest moment in pericol. Scena politica este dominata autoritar de un partid de stinga, perceput ca un partid-stat“ etc. Cu alte cuvinte, cei patru ani de guvernare ai precedentei opozitii au trimis-o in neant pentru o durata inca inscrutabila. Cit priveste alegerile din 2000, atractia maladiva a liberalului Valeriu Stoica fata de „aliatul“ Teodor Melescanu (absorbit astazi, in fine, printre liberali, cu tot cu suspectii sai comilitoni!) a contribuit din plin la farimitarea asa-zisei noastre drepte („asa-zisei“, pentru ca toate partidele aparute dupa 1989, indiferent de la ce traditie se reclama, s-au ivit preponderent, din punct de vedere al compozitiei umane, din sinul primitor al partidului comunist). In plus, liberalii autohtoni continua pentru mine, care am pierdut nu putin in afacerea SAFI, sa fie patati de un afacerism fara scrupule.

In al treilea ori al patrulea rind, nu ader defel la judecata lui Hayek pusa in fruntea invitatiei (respectiv: „Intelectualii trebuie sa devina agitatori pentru a stavili curentul de opinie ostil capitalismului“), dat fiind ca si capitalismul trebuie supravegheat critic – rol in care, mai curind decit in acela compromis de „agitatori“, ii vad tocmai pe intelectuali. Altminteri, intelectualii direct implicati in politica n-au facut de cele mai multe ori decit sa se compromita, oriunde si oricind; noocratia preconizata de un Camil Petrescu este o utopie primejdioasa chiar si la inventatorul ei, care o prezenta ca „doctrina Ultimei Revolutii“: o „republica a savantilor“, a „stiutorilor“, in termenii lui Bernard-Henri Lévy, e de temut, caci stiinta „totala“ presupusa acestora ar insemna, intre altele, si un control total.

Cred de asemenea ca statutul intelectualului (trecind peste definitiile prea exacte: imi inchipui ca orice guvernant de acum se autodefineste fara probleme ca fiind un intelectual) este incompatibil cu adeziunile, mai ales cu cele politice (in acest sens se amenda si Camil Petrescu insusi, mai tirziu: „Orice adeziune e o abdicare...“); sint departe de a impartasi opinia de tinerete a lui Cioran, ca o anumita trecere „de la contemplativ la politic“ ar fi reprezentat, in anii ’30 ai secolului abia scurs, „una din fericitele conversiuni ale acestei tari“, sau credinta lui E. Lovinescu, dupa care „geniul politic e nota cea mai caracteristica a rasei“ noastre, pentru ca – stabilea Denis de Rougemont formulind sofismul guvernarii – fie viitorul nu poate fi nicicum cunoscut, deci pretentia de a guverna e nula, fie el poate fi pe deplin cunoscut, dar atunci guvernarea nu mai slujeste la nimic (in subtext: e suficienta, poate, o buna administrare).

Desigur, titlul dezbaterii Dvs. e judicios: Cita implicare, atita responsabilitate... Dar ce facem cu o formatiune de tipul Aliantei Civice, atunci, profund implicata in nascocirea unui om politic dezastruos precum Emil Constantinescu si in aducerea lui la putere, fara insa ca asta sa-i fi trezit Aliantei respective constiinta vreunei cit de vagi responsabilitati?
Pe scurt, singura utilitate pe care le-o gasesc proprie intelectualilor in relatie mai curind cu puterea decit cu politica este aceea sugerata de Roland Barthes: de a injecta noi tipuri de discurs in corpul social; ca ideile lor sint urmate sau nu, nu mai depinde de ei, dar in orice situatie ei au totusi responsabilitatea acestor idei.

In fine, in masura in care asta poate interesa pe cineva, renuntarea mea la politica dupa un precar exercitiu in acest sens, de care exclusiv altii au avut temporar nevoie, se datoreaza unor scrupule personale, precum si faptului ca primitivismul, prostia si lichelismul pe care le-am constatat cu acel prilej la majoritatea zdrobitoare a concetatenilor mei sint atit de tenace, incit doar o minune i-ar putea vindeca de ele; or, eu nu sint taumaturg. Dar daca dorinta de schimbare va prevala in mod natural, fireste ca in acest – improbabil, deocamdata – caz se va face efortul deliberat si sistematic de a se creste o generatie altfel decit pina acum, cind selectia sociala s-a operat dupa chipul si asemanarea celui ce selecteaza, adica in conformitate cu modelul primitivismului, prostiei (sociale, nu individuale: in mod individual, fiecare e „smecher“ si „se descurca“) si lichelismului; o singura generatie altfel ar fi pur si simplu suficienta; pentru moment insa, au aparut 12 in cei 12 ani scursi de la revolutie si nu s-a intimplat (mai) nimic...

13 octombrie 2002