OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Te ştiu de cîteva luni doar şi, cronologic, ne despart şaizeci de ani, dar acesta e doar un detaliu care iese la iveală din acte. În realitate, eşti cel puţin la fel de tînăr ca şi mine. Mai ţii minte cînd ţi-am spus asta? Se întîmpla după prima întîlnire, cînd tu mi-ai luat la un moment dat agenda să-mi notezi pe ea titlul discursului pe care urma să-l ţii la sesiunea de comunicări pe tema "Ştiinţă şi spiritualitate" şi ai zîmbit cînd ai citit ce notasem pe foaie, în aşteptarea ta. Scrisesem "Poate nu mai vine. Poate nu dăm lucrare astăzi. Scap." Vezi cît de greu uităm de "traumele" şcolii? Mi-ai spus că stai aproape de Institutul de Matematică unde ne întîlnisem, şi că, la plecare, ne putem opri la adresa ta, să îmi dai cîteva cărţi. Mi-ai scris pe prima filă din Mathematics in Romania, "Mihaelei Iancu, un gînd cordial de la Solomon Marcus. Bucureşti, 20 august 2009." Nu era o dedicaţie furtunoasă. Era o folosire justă a cuvintelor, pe măsura momentului. Nici mai mult, nici mai puţin. Peste cîteva luni, ai început să-mi spui Michiduţă. Mihaele, ziceai tu, sînt prea multe şi e un nume destul de banal.

Pentru întîlnirea din 29 septembrie, ţi-ai amintit cum să faci nodul la cravată, asta după ce, la precedenta, uitaseşi şi mi-ai spus-o franc. Mi-ai spus că, dacă nu te gîndeşti, ştii. Altfel, e greu de explicat. E aceeaşi situaţie pe care ai întîlni-o dacă ar trebui să-i descrii cuiva cum mergi. Apoi mi-ai vorbit despre ultimele sesiuni ştiinţifice la care fuseseşi invitat: în Ungaria, la Curtea de Argeş, la Alba Iulia, Bacău şi în Spania. Te pregăteai pentru o călătorie în Canada, aveau să urmeze Liège şi Bruxelles, pe lîngă cele ce te aşteptau în ţară. Trăiai un an mai plin decît cel care trecuse şi planul tău era să fii şi mai activ pe viitor. Energia ta era pentru mine molipsitoare. Plecam de fiecare dată cu gîndul că trebuie să fac mai mult, că dacă tu poţi să furi timpul, trebuie să pot şi eu.

Mi te-am închipuit cum călătoreşti singur, cu trolerul pe care aveam să-l văd mai tîrziu, în casa ta. Îmbrăcat în paltonul lung, care-ţi făcea umerii mai înalţi şi robuşti şi îţi scurta picioarele. Şi te-am întrebat atunci cum ai negociat tu cu singurătatea de-a lungul timpului? Ai spus "Ooo…", ţi-ai lipit spatele de speteaza scaunului şi ţi-ai împreunat mîinile în poală, într-o poziţie atît de relaxată, deşi ar fi trebuit să pleci cît mai curînd, să mai prinzi Agenţia de voiaj deschisă. Ai tăcut cîteva secunde, te-ai întristat puţin şi ai zîmbit. Mi-ai spus că după fiecare întîlnire revenim în singurătate, că fiecare călătorie înseamnă o părăsire şi că, dacă nu ar fi ele, am învăţa mai greu să ne obişnuim cu dispariţiile definitive.

Cînd te-am întrebat de ce anume îţi e cel mai mult dor, eram pe Bulevardul Dacia. Purtai o şapcă albastră, pe care scria Smith College, iar în picioare aveai sandale maronii. Te-ai oprit, aşa cum învăţasem să fac şi eu, după trei-patru paşi, urmîndu-te. Te-ai uitat la mine, prin lentilele care îţi făceau ochii mult mai mici decît îi ai de fapt şi mi-ai zis: "De bucuriile din copilărie". Apoi mi-ai spus povestea primei perechi de pantaloni lungi, rămaşi de la fratele tău mai mare, Rubin. Erau uzaţi, fără dungă. Copiii s-au strîns roată în jur, cînd aveai 12 ani, şi-au îndreptat spre tine arătătoarele lor mici şi veninoase şi au început să strige în cor, din cauza pantalonilor: "Fie-ra-rul!". Ai simţit că ai pierdut ceva irecuperabil. Să treci de pantalonii scurţi la cei lungi nu era o simplă schimbare de haine. Era golul, o trezire dintr-un vis despre care ştiai că a fost frumos, cu totul diferit de realitate şi pe care nu-l vei mai putea recupera vreodată. Începea agonia copilăriei. Timpul se spărgea în trei. Nu mai era un prezent continuu, apăreau trecutul şi viitorul. Tu nu l-ai uitat însă pe copilul acela şi l-ai lăsat să-ţi arate ochii pisicilor de pe străzi. Altă dată, mi-ai vorbit de umorul ţăranilor din Piaţa Matache care vindeau "cireşe fără locatari" şi despre fulgii de zăpadă din locurile neatinse.

Într-o seară mi-ai spus că auzi des, în jurul tău, oameni care anunţă că le-a dispărut pofta de viaţă. Eram în Piaţa Romană cînd mi-ai mărturisit că ţie, nici cînd ai fost pe patul din spital, nu ţi s-a întîmplat asta. Ai spus că singura deosebire dintre tine, cel de acum cincizeci de ani, şi cel de astăzi, e că azi mai ai nevoie şi de un pumn de medicamente. Asfaltul era găurit şi gropile îl făceau inegal. Aproape că ne împiedicam la tot pasul, dar nu puteam privi în jos. Eu trebuia să îţi văd faţa cînd îmi răspundeai, tu trebuia să te uiţi la mine ca să mă convingi că asta crezi cu adevărat.

Te-am văzut apoi, în lunile care au urmat, în săli mai mari sau mai mici, lansări de carte, la comunicări ştiinţifice, la întîlniri cu elevi şi profesori sau cu academicieni. Rosteai totul tare, cu o dicţie de invidiat şi pauze între idei. Nu citeai, vorbeai liber. Aproape după fiecare discurs, întrebai în glumă pe cei apropiaţi "Ce notă îmi dai?". Îmi povesteai despre o matematică între vizibil şi inteligibil, mă întrebai dacă mi se pare că rîsul, plînsul şi zîmbetul sînt puse corect în aceeaşi categorie de emoţii, aflam de la tine cum o metaforă putea să stea în laboratorul de creaţie chiar sute de ani, pînă un alt om se ştiinţă reuşea să facă din ea un concept.

Era important să îţi văd casa, să înţeleg cu ce o umpli, cum trăieşti în ea. Şi mi-am dat seama, cînd am văzut-o, de ce îmi spuneai că, la tine, nimic nu se pierde, totul se rătăceşte. Casa ta e construită din cărţi, reviste şi hîrtii, de-a valma, care îngroapă celelalte lucruri dintr-o gospodărie, de care te foloseşti doar ca să te ţină în putere. Am fost acolo, pe 12 decembrie 2009, în camera ta de lucru, cînd ţi-a venit o nouă idee, în vreme ce îmi povesteai de ce spectacolul poate fi privit ca o paradigmă universală. "Sintaxa ne atrage prin jocul combinării cuvintelor şi simbolurilor", spuneai. "Această plăcere însă se face de multe ori în dauna nevoii noastre de semnificaţie. Asta e mai greu, cere un efort de altă natură. Ce uşor adăugăm la o adunare de cinci numere un «+» şi apoi «...»; dar ce greu a fost să învăţăm cum putem da un sens unui astfel de joc." Şi mi-ai spus că atracţia pentru adunarea unui număr infinit de termeni a existat din Antichitate, dar că abia în secolul XIX s-a înţeles ce semnifică ea de fapt. Ai mai spus tot atunci "M-am ambalat, nu mai sînt în lumea reală." Te vedeam aprins, cuvintele ţi se rostogoleau pentru că nu ţineau pasul cu viteza gîndului şi gesticulai mai mult decît de obicei. "Asta e perfidia sintactică.", ai mai spus. "Matematica şcolară e schizofrenică pentru că dezvoltă latura sintactică incomparabil mai mult decît pe cea semantică." E obiceiul tău să faci salturi de la o disciplină la alta, de la un domeniu la altul, să legi noduri acolo unde alţii taie.

Îmi amintesc cum ne-am oprit la un moment dat pe marginea trotuarului. Pe lîngă noi a trecut, în sens opus, un tînăr care s-a uitat lung la tine, cu gura întredeschisă. S-a oprit pe loc. Tu nu l-ai observat iniţial. A înaintat cîţiva paşi. S-a oprit din nou, şi-a luat fesul din cap şi a început să-l frămînte în mîini, cu ochii la tine. Era limpede că-şi face curaj să-ţi vorbească. S-a apropiat timid, i-ai strîns mîna şi s-a relaxat cînd a văzut că îi zîmbeşti şi că te măguleşte interesul lui pentru cărţile tale. Îţi aminteşti? Te-a întrebat unde mai poate găsi Paradigme universale. Din păcate, nu mai sînt în librării, dar l-ai sfătuit să caute Jocul ca libertate la Eminescu. Ţi-a mulţumit şi a plecat bucuros. Două zile mai tîrziu, cînd un elev de clasa a XI-a te-a întrebat dacă eşti fericit, i-ai spus " Da. Vă spun fără nicio ezitare. Da. Secretul e foarte simplu. Să simţi că alţii au nevoie de tine. Nu văd ce-ţi poţi dori mai mult."

Nu mi-a fost niciodată teamă să te întreb ceva. Asta e mare lucru, ştii? În realitate, nu am simţit că eu sînt mucosul şi tu savantul, chiar dacă glumeam des pe tema asta, pentru că nu mi-ai vorbit cu aroganţă despre ceea ce nu ştiam. Şi nu ştiam mai nimic. Cînd îmi citeai din caietele tale de însemnări, Scrisorile către un tînăr poet ale lui Rilke, cînd îmi vorbeai despre Baudelaire, cînd îmi explicai legătura dintre matematică şi poezie, tu încercai să vezi ce mă atrage. Pentru că tu nu poţi trăi fără întrebări. Ale tale şi ale altora. Recunoşti? Şi pentru că ştii că cei mai mulţi dintre noi suferă de paralizie. Ştii bine că asta ne-a învăţat şcoala. Că întrebarea e o sursă de indisciplină. Mai ştiu că şi părinţii ne-au învăţat în parte asta. Cînd ne-au repetat că Moş Crăciun nu vine la noi decît dacă sîntem cuminţi. Dar ce înseamnă să fii cuminte? Să nu îi contrazicem, să îi ascultăm mereu, să nu ne îndoim? Nu se ştie prea limpede. Mi-ai răspuns cu aceeaşi bucurie cînd te-am întrebat care e legătura dintre metaforă şi ştiinţă, dar şi cînd te-am rugat să-mi spui pe ce parte a patului dormi. Ce jurnalist nu şi-ar dori asta?

Ai împlinit 85 de ani. E doar un număr. N-o să zăboveşti prea mult asupra lui. Greşesc? Grija ta e să-ţi păstrezi puterea de lucru. Şi n-o să te sabotezi singur, sînt convinsă de asta. O să ai grijă să mănînci sănătos, o să-ţi faci exerciţiile de gimnastică, o să încerci să mergi cam doi km zilnic, pe jos - dacă nu ai să poţi ieşi, ai să faci cîteva ture pe balconul tău lung, de aproape 20 de metri - o să întrerupi lucrul cînd te vei simţi obosit. Şi ai s-o iei iar de la capăt. N-o să stai cu ochii pe ceas. Nici eu nu stau în zilele în care ne întîlnim.

La Mulţi Ani,

Michiduţă

*) Textul la care fac referire şi care a rezultat în urma întîlnirilor cu Solomon Marcus este inclus în ediţia de martie a revistei Esquire.

**) Discursul va fi publicat, în curînd, de LiterNet.ro.