OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Superbissima creatura“ şi „amore mio“ mi-a spus la lagună italianul care cîntă O sole mio în timp ce umple paharele cu bere la tejghea; avea pieptul larg sub cămaşa roşie descheiată. Ţi-l poţi imagina, cînd îşi ridica şi-şi cobora sternul parcă inspira şi expira Veneţie... Şi-atunci am înţeles brusc că el ridicase Palatul Dogilor şi Lo Basso şi Correr, că el adunase acolo, în Piaţa San Marco, toţi porumbeii lumii, el care se retrăsese acum lîngă pielea albastră, uşor vălurită a lagunei, unde moartea cu mirosul de alge putrede, pe care mi-o repetasem de atîtea ori, noaptea, în patul meu din Titan, înainte de a adormi, era o nesfîrşită iubire.

 

La o măsuţă pe Salizada dei Spechieri, o uliţă îngustă de cel mult 2 metri, am în faţă un perete lung, jupuit; e şi el, acolo, o „fetiţă cu o mie de riduri“, ce să-i faci, amore mio, şi treceau prin dreptul lui neîntrerupt pachistanezi mititei şi irlandezi pistruiaţi şi egipteni frumoşi ca Amenhotep şi irakieni şi libanezi, unii cu serviete, rîdeau mult şi mă gîndeam că duceau bombe ascunse, dar ce puteau să caute ei aici, teroriştii, cum de-i port eu cu mine pe toţi pînă la capătul lumii, că doar n-or arunca laguna în aer, fiindcă ea nu aparţine aerului, nu-i aşa?, laguna e carnea de apă a dedesubtului. Dacă ai fi văzut ce iraţională sete de distrugere, amore mio, adunase adolescentul ăla, micul pachiderm olandez, în bocancii cu care strivea porumbeii din Piaţa San Marco, şi părinţii lui se prăpădeau de rîs. Ce terorişti vrem să stîrpim, ce lume vrem să purificăm, amore mio, vezi cît de neruşinat îşi înnoadă picioarele iubirea cu moartea, aşa cum trece suveran şi alb şi impasibil ca orice obiect fără culoare Costa Victoria, vaporul ăla spaniol, pe canalul larg din faţa San Marco, Doamne, îmi vine să strig „cum ai fost tu în stare să construieşti aceste creiere, aceste suflete, aceste mîini ca să-ţi împlinească miracolul!“. Trebuie să-ţi spun că am văzut şi acolo unde nu se vede, mai ales acolo, pe stradelele înguste şi reci, zidurile curgînd ca nişte pîraie de păcură dinspre zona buticurilor pline cu costume de carnaval numai aur şi argint, şi în catacombele alea nici un suflet de om, numai ferestruici cu plase de sîrmă şi gratii ruginite, lacăte mari şi ciocănele de fier la porţile pe care nu le mai deschide nimeni, parcă treceam pe lîngă o închisoare perpetuă...