OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Gilbert Gardes, scriitor, fotograf si istoric de arta francez, a participat, la invitatia Academiei Romane si a UNESCO, la sesiunea organizata, in septembrie, la Bucuresti, pe teme legate de salvarea patrimoniului artistic si cultural.
Gilbert Gardes a mai fost si in 1973 in Romania si in Albania, imediat dupa deschiderea Europei Centrale si de Est spre Occident. Este, de asemenea, autorul primului manual de civilizatie postcomunista al Albaniei. Cunoscut fiind interesul lui pentru aceasta zona, ne-a impartasit impresiile sale despre Bucuresti.


Cum ajungi la Bucuresti intri intr-un univers bifrons care traieste in propriul sau ritm. Din cele doua cladiri ale aeroportului Otopeni, una, impersonala si comunista, ii primeste pe cei care sosesc; cealalta, postcomunista si eleganta, e la dispozitia celor care pleaca. Sa vii aici e oare mai trist decit sa pleci? E un paradox sau un reflex al realitatii?
Arunc o privire asupra unui plan mai vechi al orasului. Caut strada Kiseleff, unde se gaseste hotelul meu. Iat-o: „S.O.S. – prescurtare de la sosea (nota trad.) – Kiseleff“. De ce S.O.S.? Acest S.O.S. precede numele multor strazi: avertisment lansat calatorului, tipat de disperare al orasului?
Dupa ce am trecut de impunatorul Arc de Triumf care comemoreaza victoria din primul razboi mondial, cobor pe Calea Victoriei spre centru. Inaintez printr-un peisaj de naufragiu. Drumuri si trotuare desfundate si maculate, acoperite cu moloz. Baltoace de apa statuta reflecta imaginea fatadelor ponosite ale blocurilor si caselor.

Ca o fosta femeie frumoasa, imbatrinita si scapatata, orasul e imbracat in zdrente. Aici un fronton, altadata perfect, e acum stirb, dincolo tiglele au cazut si foi de tabla ondulata, ruginite si indoite, incearca sa faca fata ravagiilor aduse de iernile ploioase; scoase din titini, portile atirna trist; intepenite, obloanele ramin nemiscate; intrerupte, scarile se termina in gol; tencuiala umflata si crapata lasa sa se vada rosturile cladirilor. Ca si cum o boala de piele ar fi cotropit peretii si ii macina; e maladia saraciei, lipsa igienei elementare. Renuntind la functiile lor esentiale, cladirile vorbesc despre un timp al traumei si despre disparitia responsabilitatilor. Venit de nicaieri, un praf fin ca o pudra de orez cenusie acopera totul si frumoasa de altadata, atinsa de paloarea tuberculozei, abia mai respira. Din loc in loc, un iz de dezinfectant pare sa vina direct din epoca comunista. Bucurestiul, capitala moderna a dacilor mindri de odinioara, lanseaza un S.O.S. care abia se mai aude, atit e de firav. Periferia se intinde pina in centrul orasului ca un fluviu care urca spre izvor – e o lume pe dos?
Si totusi frumusetea lui nu a disparut; arhitectura, statuile, martori emblematici ai istoriei, il interpeleaza pe vizitator. Pitorescul, ca un preot care ii aduce muribundului ultima impartasanie, vegheaza la capatiiul atitor cladiri si le insenineaza zilele. Necrofag, el naste frumuseti imprevizibile, efemere, letale. Se hraneste din arhitectura ca viscul din stejar si asteapta declicul si zumzetul aparatului de fotografiat pentru a fixa imaginea trecatoare a orasului.

Din loc in loc, case proaspat construite sar in ochi prin stridenta prostului-gust. „Cluburile private“ (ultima revansa a anticomunismului?) se inmultesc, stridenta devine stil, incultura infloreste. O noua amenintare?
La marginile orasului, alaturi de maghernite cu acoperisuri de paie incovoiate peste chirpiciul peretilor, rasar case noi, incongrue, cu etajele lor triumfatoare, stralucitoare de uritenie pretentioasa, prinse in cursa dezlantuita a kitsch-ului. Excavatii si schelete de beton ale santierelor parasite, masini imobilizate din lipsa de piese de schimb marturisesc dificultatile nasterii unor vremuri mai bune.
Totusi, mai multe edificii in curs de restaurare, sprijinite in cirjele esafodajelor de lemn, isi asteapta salvarea. Diagnosticul exista, dar mina care le va reda culorile, la Snagov ca si la Sfintul Spiridon, ramine intinsa in asteptarea subsidiilor indispensabile. Bisericile medievale, epuizate de o jumatate de secol de comunism, asteapta precum regii magi redusi la cersetorie. Frescele, frumoase si elocvente, dar innegrite de fumul luminarilor, poarta inca doliul trecutului lor.

Cum sa nu ramii incremenit cind vezi aparind pe un deal al orasului, altfel plat, Palatul Parlamentului, ultima halucinatie paranoica a lui Ceausescu? Acest vis funebru in marmora alb-cenusie, mausoleu trist si rece al comunismului, exclude fantezia si modernitatea. Inspirindu-se din secolul al XIX-lea, inventeaza eclectismul secolului al XX-lea. Aceasta arhitectura gerontocratica pune unul peste celalalt muntii Pelion si Ossa: castel fortificat si templu al lui Baalbek, Potala si manastire atonita, renastere fascista si citate moscovite. Arc gaunos esuat in gol, nu l-a salvat pe Ceausescu de la naufragiu si nici poporul roman de la dezastru. Astazi inca, vizitatorii vorbesc in soapta si pasesc precaut pe mozaicurile din alta epoca, de teama, poate, sa nu fie blestemati! Dar lipsa de masura ofera si prilejul unor satisfactii derizorii: „E cladirea cea mai mare din lume dupa Pentagon, stiati?“
Cordon ombilical contra naturii, Bulevardul Unirii duce la palat: „E cu 5 metri mai lat decit Champs-Élysées, stiati? Si sint inginerii din Pyongyang care l-au proiectat“. El traseaza in tesatura urbana cicatricea rectilinie de nesters a bisturiului care a despicat fortele vii ale natiunii istovite.
Pe o minuscula insula a lacului Snagov, in biserica, o femeie fara virsta, imbracata in negru, arata o dala muta la picioarele iconostasului: „Aici e mormintul lui Vlad Tepes, Dracula, stiati?“ spune ea zimbind cu gura stirba.
Mai mult decit o legenda, e poate o metafora, arhetipul tragic al natiunii romane vampirizate?

Dar mai sint si ciinii, cu sutele, care-si arata coltii. Ratacitori singuratici sau in haite, adulmecind vreun pericol, ei curata orasul de resturi. Acesti noi cersetori ai erei postcomuniste bintuie noaptea ca sufletele in suferinta si latraturile lor amintesc continuu omniprezenta unei lumi cinice. Nimeni pina acum nu a reusit sa curete orasul de ei. Trebuie, ca la Istanbul, sa fie izolati pe o insula. Bucurestenii au rabdare.
Alta sursa de neliniste pentru calator: lista preturilor la intrarea in restaurante. Cafeaua: intre 20 000 si 65 000; cel mai neinsemnat fel de mincare: de la 100 000 la 200 000; o prajiturica (un foitaj delicios, de altfel): de la 4 000 la 20 000. Din fericire, nelinistea nu dureaza cind constati ca inflatia explica numarul de zerouri si ca o bancnota de 100 000 face mai putin de 40 de franci. La Bucuresti, aparenta si realitatea s-au indepartat atit de mult una de alta incit esti victima unui bombardament cu imagini disociate. De aceea poate orasul te intimpina cu o dubla fata.

Micul dejun la Hotelul T. e alt exemplu. Masa plina de bunatati e ademenitoare. Un chelner in jiletca, cu un aer foarte „profesionist“, dar tradat de starea proasta a pantofilor, ma intreaba: „Domnul, doriti suc de fructe? Din cutie. Avem si suc proaspat, dar e mai scump!“ Tusesc. Observ deodata, in ouare argintii, relicve sclipitoare din epoca precomunista, niste apetisante oua fierte. Imi iau unul. Mai bine doua, imi zic, si ma intorc la locul meu, multumit, cu citeva felii de piine prajita ca sa le inmoi in ou. Pun cu grija oul in ouar, ouarul in mijlocul farfuriei, trag mai aproape solnita, pregatit sa deflorez virginitatea matinala a stratului de sare fina, decorat cu linii valurite. Cu toata indeminarea de care sint in stare incerc sa decapitez oul cu cutitul. Drace, rezista! Insist. In fine, il tai. E rascopt! Cam dezamagit, trec la al doilea. Acelasi lucru. Resemnat, imi maninc ouale rascoapte, spunindu-mi ca bucatarul a avut o dimineata proasta. A doua zi, aceeasi operatiune, acelasi rezultat. Nici a treia zi nu s-a schimbat nimic.
La Hotelul T. ouarele argintii de dinainte de comunism sint lustruite ca oglinda. Vorba lui Stendhal: „Tot acest lux fals... care-si rateaza tinta, mi se stringe inima de atita micime si prostie inofesive“.
Din fericire, aceasta intoarcere timida si oarecum ratata la „farmecul discret al burgheziei“ nu este unica. Mult mai reusit prinzul la „Bistroul Atheneului, primul bistro bucurestean din 1924“, bine situat linga Ateneu, edificiu delicat ca un portelan de Wedgwood. Pe cartea de vizita in frantuzeste se profileaza o vioara al carei miner se termina cu o furculita. Aluzie picanta la activitatile simultane – dejunul in sunetele tambalului – care au loc aici? Oricum, ariile folclorice ale lui Toni Iordache au lasat locul unei muzici de ambianta. Ceasuri vechi de buzunar, atirnate de lanturile lor, anunta o intoarcere la trecut doar pentru a tisni mai bine spre viitor, dar acele lor ezita sa marcheze ora noua. Pretul unei mese aici, gastronomic corecte, nu este la indemina bucuresteanului de rind.

Cu totul diferita cina pe care o luam in grup la manastirea de la Tiganesti. Harnice si indeminatice, calugaritele, respectind natura divina a trinitatii, au actualizat-o dezvoltind trei puncte: imageria religioasa, tesutul si ospitalitatea.
Colectia lor de icoane taranesti, expusa intr-un mic muzeu, cuprinde pictura pe lemn si sticla, dar si pe pinza – ultimele, un fel de tablouri sintetice ale credintei, aduse de la locurile sfinte de la Ierusalim de catre pelerini, la inceputul secolului. Si mai uimitoare sint atelierele lor, in care altadata se teseau vesminte preotesti, ceea ce nu le-a impiedicat sa teasa si draperii pentru Palatul Parlamentului. Pe razboaie de tesut cu structura de fonta si otel, cartele perforate, dupa principiul inventat acum doua sute de ani de Jacquard, tes si acum matasea. A ordona si a se supune, a se supune si a ordona, acesta e principiul tuturor bisericilor...

Primirea e aici familiara. Invitatii iau loc in jurul unei singure mese, in refectoriul comunitatii religioase, o incapere lunga, varuita in alb, cu amvon. Tacimurile sint puse pe o fata de masa imaculata. Fiecare invitat are cite trei pahare: doua cu picior, unul mare pentru apa minerala gazoasa, unul mai mic pentru vinul dulceag si unul minuscul pentru tuica parfumata de prune. Aici, totul, sau aproape, provine din gospodaria manastirii: rosiile savuroase, salata, brinza de oi proaspata si bine scursa, demna de Homer, varza murata, ardeii umpluti, merele crocante si zemoase, prajitura abia scoasa din tava. Binecuvintari si multumiri, spuse cu o convingere care exclude efuziunile superflue, deschid si inchid evenimentul. Ramas-bun, imbratisari, stringeri de miini si plecaciuni – un loc de neuitat!
O alta bucurie pe care intelighentia bucuresteana i-o ofera vizitatorului francez este placerea si eleganta cu care i se adreseaza in frantuzeste. E adevarat ca, asa cum ni se spune, franceza pierde teren in fata englezei. Dar in aceasta tara cu iesire la Marea Neagra, Franta e un cap de pod. S-au format aici legaturi adinci, intemeiate pe afinitati elective si care dainuie. Admiratia pentru civilizatia franceza a fost o importanta pirghie a democratiei (Lamartine a sustinut Revolutia de la 1848), un stimulent al cosmopolitismului romanesc. Romania are mult de oferit, mai ales in ceea ce priveste promovarea patrimoniului european la care participa.

O duzina de case ale unor artisti sau intelectuali formeaza atractia irezistibila si originala a Bucurestiului. Ele sint raspindite peste tot prin oras si rasar ca ghioceii iarna la coltul unei strazi uitate sau delabrate. Ridicate la sfirsit de secol XIX si inceputul celui de-al XX-lea, sint tot atitea pagini ale unei istorii pline de inventivitate a arhitecturii urbane, prefatata de constructia Palatului Mogosoaia, aceasta din urma de inspiratie venetiana. A insira numele proprietarilor lor inseamna sa evoci Gotha Republicii Artelor: Theodor Aman, Frederic si Cecilia Storck, Cornel Medrea, Gheorghe Tattarescu, Victor Babes, Ligia si Pompiliu Macovei, Nicolae Minovici, C.I. si C.C. Nottara, Gheorghe Marinescu, Maria si George Severeanu etc.
Casa sculptorului Frederic Storck si a pictoritei Cecilia Cutescu-Storck combina, in exterior, caractere germanice si reminiscente medievale cu elemente romanesti. E o carte de vizita eclectica in care se incrusteaza mici baso-reliefuri. Interiorul poarta amprenta Ceciliei Cutescu, indragostita de simbolism, Puvis de Chavannes si pictura prerafaelita. Peretii salonului-atelier sint pictati cu un decor vegetal si floral in encaustica, o primavara eterna in care femei enigmatice in rochii inflorate si cu buchete de flori in mina mediteaza intr-o poza studiata. In aceasta lume poetica, straina de convulsiile istoriei, efigiile eroice ale lui Goethe si Schiller, sculptate de Frederic Storck, iradiaza o energie virila.

La antipodul acestui gust, casa lui Theodor Aman este o bijuterie de inspiratie antica. Medalioanele, basorelieful, frontonul, capitelurile, patinate in culoarea bronzului, se detaseaza ca niste aplice metalice. Doua nise adapostesc statui de bronz, dintre care una il reprezinta pe Hercule gol, conform traditiei elenistice, considerat insa prea gol! Ca sa-si ocupe locul in nisa a trebuit insa sa dea putin din coate (statuia e supradimensionata fata de nisa) si nuditatea ei, subliniata de pielea de leu, a fost corectata de un cache-sex de metal – frunza de vita a lui Bacchus.
E o adevarata fericire sa intri in atelierul-salon. Aici, intr-un colt, pe sevalet, se afla un tablou care reprezinta atelierul. Cu cit compari mai mult si mai atent pictura cu obiectul ei, cu atit uimirea creste. Mobilele concepute de acest Maestru, pinzele de pe pereti, deasupra usilor, decorul mural, atmosfera, nimic nu s-a schimbat. Originalul si imaginea lui se confunda intr-un timp imobil. Abia daca indraznesti sa mergi de teama sa nu se destrame vraja sau sa nu intilnesti privirea dojenitoare a unei cameriste.
Lipsesc doar invitatele asezate in jurul mesei si amatorul care priveste lucrarea prinzind forma sub penelul artistului. Sigur, Aman a disparut fizic, dar el e acolo virtual si concret totodata. Senzatia de confort, certitudinea pasnica a intimitatii, aceasta „instalatie“ este in acelasi timp o viata de vis si visul unei vieti.

Nici de azi si nici de ieri, deschiderea bucurestenilor spre Europa e dintotdeauna.
Sculptura publica sta marturie a parantezei ubuesti a erei comuniste. La marginea orasului mai zac inca bronzuri „burgheze“ decapitate. Pe un soclu inghitit de iarba se poate citi semnatura lui Antonin Mercie, sculptor patriot francez, care, dupa razboiul din 1870, a creat grupul Gloria Victis. Un tinar flautist, gol, tine o creanga in loc de flaut si un violonist in tinuta de seara a intepenit in gestul schitat de arcusul lui imaginar. Ecoul unei epoci s-a stins brusc.
La rindul lor, statuile lui Lenin si Petru Groza, demolate in 1990, zac pe iarba, prada ciinilor, in spatele cuhniei Palatului Mogosoaia...
Recent inaugurata, statuia lui Iuliu Maniu, mort in inchisorile comuniste, pare sa exprime un consens. Torsul lui fisurat, acela al natiei umilite, nu a incetat sa reziste si piciorul sau claunesc asteapta doar o ocazie pentru a da definitiv cu piciorul trecutului totalitar.

Traducere de
Ioana VLASIU