Pe 12 iulie se împlinesc, iată,
10 ani de la dispariţia prematură a lui Mircea Nedelciu. Prietenii
săi buni, colegi de generaţie, scriitorul Gheorghe Crăciun şi
pictorul Ion Dumitriu, l-au urmat în deceniul următor,
transformînd efervescenţa unei prietenii umane şi
intelectuale în date de istorie literară. Publicăm, în
grupajul de faţă, patru scrisori adresate, în anii ’80, lui
Mircea Nedelciu – trei trimise de Gheorghe Crăciun şi una de
poetul Emil Brumaru –, precum şi un text critic care pune în
oglindă evoluţia celor doi scriitori prieteni. Scrisorile evocă,
prin detalii, o întreagă atmosferă de epocă, din care aflăm,
de pildă, că Mircea Nedelciu, ca librar la Cartea Românească,
putea furniza cărţi „pe sub mînă“ colegilor întorşi,
după facultate, în oraşele de provincie... (A.D.)
Braşov, 27 iulie ’81
Stimate Mircea Nedelciu,
Fac pachetul abia azi, pentru că abia
azi am adus hîrtia foto de la Tohan. Ieri am fost la Poiana
împreună cu Rusu, la Ion Dumitriu, am rămas peste noapte la
Tohan. Ne-am întors abia acum, la 7 seara. Miercuri cred că
plec şi eu la Poiană pînă sîmbătă. Am în cap
un fotodocumentar. În rest, scriu pentru Astra „Autenticitatea
ca metodă de lucru“ – à propos de noua proză. Trimite-mi
şi tu cît mai repede ceva, într-o săptămînă
dacă poţi. Ceva teoretic şi o proză de 5-6 file. Mie, iar nu lui
Drăgan, subliniez.
Din cărţile trimise, Fragmentariu şi
Casa cu multe ferestre sînt pentru Radu Petrescu. Transmite-i
salutările mele cu această ocazie.
Aştept veşti de la tine. Ana Barbu
mi-a spus că-ţi va da ţie o Antologie (Iorgulescu) pentru mine.
Pune-o într-un plic şi trimite-mi-o.
Salutări Mirei şi lui Mugur!
Pe curînd, George.
noaptea, la 2 şi jumate
8 sept. 83
Dragă Mircea Nedelciu,
după cum vezi, îţi scriu pe o
hîrtie cu colţi (asta din pură întîmplare). N-am
nici un dinte împotriva vizitei tale tacit contramandate.
Într-adevăr, eram într-o situaţiune dificilă din punct
de vedere familie mare. Chestia e că te aşteptăm în
continuare cu Amendamentul în braţe. (Sînt şi braşoveni
care te iubesc pe bază de scriitură pur şi simplu!). De exemplu,
asta ar putea să se întîmple de sîmbătă încolo.
Între timp (scriu în noaptea de miercuri spre joi,
săptămîna a.c.), Mana va ieşi din spital şi totul va fi
O.K. Io, unul, mi-s în conced şi cred că asta se va întîmpla
pînă la începutul lunii ce vine. După care, Dumnezeu cu
mila şi subsemnatul cu sila.
Cît despre aducătorul prezentei,
ai în sfîrşit plăcerea şi ocazia de a-l cunoaşte în
carne, barbă şi adidaşi pe Leonard Oprea (unul al dracului, care
vine tare din spate!) împreună cu care, alături de Toma
(mîine pleacă pe motocicletă în munţii Făgăraşului!),
am stors pînă la această oră înaintată şi sincopată
cîteva butelii de black Săhăteni. (Patriotismul local de
factură ioviană e, cel puţin din acest punct de vedere,
justificat!) Plouă în clipa de faţă în Braşov. Vor
veni însă şi zile mai. Aş vrea şi eu un Foarţă, dacă
totuşi ai de gînd să vii. Prietenului Dumitriu Ion
transmite-i nerăbdarea mea de a vedea ultimele fotografii precum şi
o pupătură pe un colţ de mustaţă zburlită.
Sînt viu, deşi eram dator cu cel
puţin un răspuns faţă de Bedros. Să ştie, dacă va fi să
comunicaţi.
Tonus scăzut epistolar, pentru că,
domnule, scriu, scriu din plin, de dimineaţa pînă seara cînd
frumoase versuri spune ţara!
Încerc să-mi explic acum şi
bîlbîiala prezentelor rînduri, atinse de
„băbească“, dar motivate în primul rînd de
incomoditatea alergării peste propriii-mi genunchi.
Să auzim de bine, să ne vedem curînd!
Toma zice să încetez cu
chestiile astea (eu nu particip, cum ar fi normal, la destrăbălarea
rusească de sex Alla Baianova) şi asta şi fac. Altfel, dacă cine
ştie ce, aştept chiar şi o scrisoare. Rubrica mea începe
abia în octombrie. Nu-i, totuşi, bai. Copiază-mi, te rog,
prezentarea lui Vlad din Antologie. Urmează el la rînd.
Aşadar, George.
Braşov, 9 mai 1984
Salut bătrîne,
Îţi scriu dintr-un spital. Ieri
am împlinit 34 de ani aici. Am citit telegrama voastră într-o
curte interioară. Adevărul este că v-am aşteptat, aşteptam un
semn, conform promisiunii. Aş fi putut să mai amîn internarea
asta care, pe lîngă scopul ei terapeutic, mă scuteşte şi de
o concentrare pe timp lung. Ar fi însemnat să am încă o
vară fără vacanţă. Aşa, îmi tratez părţile renale şi
mă distrez sau mă plictisesc ascultîndu-mi tovarăşii de
salon. Ca de obicei, nevoia omului de povestire, de confesiune şi
ficţiune. Un salon de bătrîni speriaţi, unii cu ceva cancer,
alţii cu operaţii. Şi dă-i şi trage-i, fiecare are epopeea
propriei sale îmbolnăviri, fiecare are o experienţă de temut
în domeniu.
Bineînţeles, încerc şi să
citesc. Am pe noptieră opera lui Ştefan Agopian (dar nu opera
integrală, am impresia că între timp i-a mai apărut o carte
de povestiri). Citesc Tobit. Sînt multe lucruri care îmi
plac. Dar romanul „istoric“ este o formă de evaziune. Credeam că
voi avea condiţii şi pentru scris. Însă, iluzii deşarte.
Sîntem într-un spital, nu într-o clinică din Alpii
helvetici. Un text oarecum despre Rebreanu şi noul flux aşteaptă
să fie terminat şi trimis pînă în 15 pe adresa lui
Mircea Zaciu. Ai scris ceva? Pe de altă parte concursul de la Viaţa
Românească nu mi se pare de lepădat, mai ales în
condiţiile astea în care ai de împins Kenturi la
doctori, şi, pe lîngă o proză (scrisă), am în cap şi
un eseu pe care îl tot mocoşesc de 4 ani. E vorba de Prosa,
versus, textum – nu ştiu dacă nu ţi-am spus ceva despre asta.
De şcoală, de navetă, de şedinţe
nu am nici un fel de chef, şi în sensul ăsta mă simt bine
aici. Sper să nu stau mai mult de zece zile (am intrat luni) şi să
pot face cumva să prind şi deplasarea la Arad, ştii ce şi cum şi
sînt sigur că mergi.
Am primit cartea lui Norman Manea. Am
citit-o în două zile. Singurul lucru (din care nu lipseşte şi
o perspectivă sociologică) mai serios scris despre noii prozatori
cred că este acel „După douăzeci de ani“. Mi-au plăcut multe
alte lucruri. Splendid e interviul din Vatra, ca şi articolele de
atitudine.
Mi-a amorţit fundul. Scriu pe
genunchi. Se apropie vizita. Aşa că. Nu-mi uita însă
rugăminţile. Ultimul Durrell (5 exemplare), Preda, Cel mai iubit...
(cît poţi de multe, minimum 5). Ce să-i faci, prea multă
lume bună braşoveană ştie unde lucrezi şi că sîntem
prieteni! Dacă mai sînt şi alte lucruri demne de interes, de
care poţi dispune, pune-le deoparte. Ştiu că au apărut , în
„Globus“, şindescifr.ţ, Casares. Ai făcut rost de ele?
Pînă la evenimentul Arad,
scrie-mi cîteva rînduri.
Sănătate şi bine, George.
Dragă Mircea Nedelciu,
Găsesc în sertarul biroului meu
de jumătate de corector, dimineaţa, azi (după caftul de ieri luat
de „Dinamovişti“), luminîndu-mă la suflet, învelite
într-o hîrtie, 5 ruine şi o Clea!!! Cred că le-ai
trimis prin cineva, îmi zic, şi-ţi scriu repejor ca să nu-mi
treacă entuziasmul. Cum îţi povesteam, şcolesc cu migală
într-o foaie publicitară pentru alimentaţie. Concluzia e că
trebuie să halim numai peşte. Ceea ce mă încîntă! Ei
sînt mici şi coloraţi! Nebunaticii! În altă cheutoare
de idee, bag nasturele că tu stai pe aceeaşi stradă cu Ovid S.
Crohmălniceanu, Dionisie Lupu. Mişto!!
Altceva? Îţi mulţumesc. Ba
chiar surîd amintindu-mi ce cuminte ai stat tu în seara
aceea pe fotoliu şi te-ai uitat prin vodcă la noi, beţivanii
decăzuţi. Mă rog, prozatorii trebuie să fie echilibraţi la
cerebel. Plus că mai e necesar să ai vreo 80-90 kilograme!
*
Dacă ştii (iar dacă nu, te rog
infinit s-o afli), trimite-mi adresa lui Vlad Muşatescu. Am o treabă
pe viaţă şi crimă cu el. Ai să uiţi? Rău! Ai să-mi trimiţi
adresa? Excelent! Oricum, eu aştept.
Cu prietenie, Emil Brumaru
P.S. 1. Unde sînt cele 30-40 de
cărţi poliţiste în franţuzeşte? Unde sînt
promisiunile tale, ale lui Radu Călin Cristea, ale lui Florin Iaru?
Ce uşor promiteţi voi! Se cunoaşte că aveţi timp. Reproş dulce?
Nu. Constatare amară. Eu nu mai am!
2. Am totuşi impresia că ţi-am dat
mai puţini bani decît costă cărţile.
O prietenie devenită istorie literară: Mircea Nedelciu-Gheorghe Crăciun
Adina DINIŢOIU
Apărută la finele anului 1983 la
Editura Cartea Românească, Desant ’83. Antologie de proză
scurtă reprezintă o formulă/formă de „atac“ la adresa
literaturii vremii, dar şi a regimului politic în funcţiune.
O spune în prefaţa din 20001 Ion Bogdan Lefter – unul dintre
autorii antologaţi, dar mai ales critic şi promotor al generaţiei
–, dar înaintea lui o afirmase însuşi Ovid S.
Crohmălniceanu (în prefaţa primei ediţii), mentorul
Cenaclului „Junimea“ şi „regizorul“ acestui volum colectiv.
Cel din urmă vorbeşte de o „formaţiune de şoc“ şi de
„asaltul în curs, pe uscat, pe apă şi din văzduh“
implicate de titlul Desantului... Iar cel dintîi ţine să
specifice că: „Trupele de desant (...) sînt detaşamente
trimise dincolo de liniile inamice pentru a le ataca prin
surprindere. (...) Neprecizat, «duşmanul» putea fi proza
de pînă atunci sau establishmentul literar al vremii, dar şi
cenzura sau ideologia oficială“2. Există cîteva trăsături
clare – parte arătate de Ovid S. Crohmălniceanu în acelaşi
loc, parte discutate de însuşi Nedelciu şi alţii din grup în
texte teoretice – care marchează ruptura cu establishmentul
literar al momentului: practica/ resuscitarea prozei scurte,
referirea la realităţile sociale cotidiene (microrealismul) şi mai
ales autenticitatea, în sensul pe care i-l acordă întîi
Crohmălniceanu, de asumare în nume propriu a acestor realităţi
(naraţiunea la persoana I, am spune noi, în combinaţie adesea
cu naraţiunile la persoana a II-a şi a III-a),
autoreferenţialitatea – omniprezentă, dar, conform lui
Crohmălniceanu, bine justificată de logica textuală.
Un destin tragic
În ciuda entuziasmului din 2000
al lui I.B. Lefter, nu foarte mulţi din acest volum vor confirma,
tot aşa cum noutăţile în materie de tehnici şi formule
literare nu vor supravieţui în practica literară mult după
’90... Experimentalismul, procedeele „la vedere“,
autoreferenţialitatea insistentă sînt resimţite azi ca
fastidioase, greoaie sau chiar neinspirate. Departe de a marca o
tinereţe îndelungată, falsul „dinamism“ întreţinut
de exhibarea procedeelor riscă să dateze textul mult mai rapid
decît maniera „clasică“ de a face proză.
Afirmaţia făcută de I.B. Lefter în
prefaţa la a doua ediţie trebuie citită astăzi – la aproape
trei decenii distanţă – exact pe invers: „E o literatură deloc
«leneşă» [...]. Are un dinamism remarcabil. Nu se lasă
uşor «clasicizată». Ca toate avangardele, chiar şi
după ce şocul indus în sistemul cultural a fost absorbit, îşi
păstrează atractivitatea, spre deosebire de formulele mai
«aşezate», mai puţin experimentale, care îmbătrînesc
mai repede. Aerul juvenil se va fi dus, însă pe chipul
Desantului n-au apărut încă riduri îngrijorătoare“3.
În 2000, aceste riduri erau mai puţin vizibile, puteau chiar
să fie ascunse cu grijă, pentru că peisajul prozastic era încă
fluctuant: Mircea Nedelciu simţea în anii ’90 că plutonul
optzecist debutat în forţă în ’83 se afla, după
revoluţie, într-o situaţie nouă, şi, ca atare, fiecare
autor în parte trebuia să găsească pe cont propriu o
direcţie, să tatoneze pe căi mai vechi sau mai noi drumurile
literare postrevoluţionare. Cam aşa s-a întîmplat pînă
prin 2000, dar numai o parte dintre desantişti au continuat să fie
vizibili – formulele pe care au mers au fost apropiate de formulele
optzeciste: predominant linia realismului minimalist şi cotidian,
dar şi proza ficţională (dusă pe culmi literare de Mircea
Cărtărescu). În 1990 apare la Cartea Românească
romanul Femeia în roşu (scris înainte de ’89, dar care
nu putuse apărea în comunism), scris la trei mîini de
Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi şi Mircea Mihăeş – roman
considerat4 „piatra de temelie“ a postmodernismului prozastic
românesc. Cei trei autori sînt nume importante după ’90,
Adriana Babeţi şi Mircea Mihăeş se fac cunoscuţi în
special în zona eseului, iar Mircea Nedelciu – pînă în
1999, cînd se stinge din viaţă – e foarte activ pe piaţa
culturală a democraţiei postdecembriste, atît de confuze (a
se vedea proiectul de difuzare de carte şi presă străină
Euromedia).
Ca text inedit, îi apare postum
romanul neterminat Zodia scafandrului, în care
experimentalismul textual (prezent şi în Femeia în roşu,
alături de montajul cinematografic, de jocurile livreşti şi
realismul minimalist) este estompat, lăsat în urmă de un
biografism plin de dramatism: se fac auzite, în ciuda
trecerilor de la persoana I la persoana a III-a, de la narator la
personaj, ecourile bolii sale incurabile. Accidentul biografic,
romanul neterminat ne împiedică să facem ipoteze asupra
felului în care ar fi evoluat scrisul lui Nedelciu după 2000.
Scriitor de talent, cu o remarcabilă inteligenţă artistică,
Nedelciu – ca un Robbe-Grillet, bunăoară, în Un roman
sentimental (2007), roman de sfîrşit de carieră,
ironic-complice şi livresc-senzual, al unui redutabil practician al
„noului roman“ –, ar fi găsit, fără îndoială, calea
potrivită, ar fi ştiut să depăşească textualismul, balastul
formal, ar fi dat, poate, cum se spune, o „carte mare“.
Intruziunea bolii în spaţiul scriiturii – care ar fi putut
fi marcat, la fel de bine, de intruziunea unei biografii mai fericite
ori a social-politicului postdecembrist – schiţează ipotetica
turnură pe care ar fi luat-o scriitura lui Nedelciu. Dar judecînd
după cum stau în fapt lucrurile, Nedelciu ilustrează unul
dintre cazurile tragice de scriitori, răpus de boală în
momentul de maximă putere creatoare (o boală – şi mai tragic –,
care l-a ros încet, iar nu subit, erodîndu-i treptat
energia creatoare). Trăgînd linie, el a rămas un autor de
proză scurtă de primă mînă (a se vedea antologia de autor
Aventuri într-o curte interioară, Editura Paralela 45, 1999
sau antologia Proză scurtă, Editura Compania, 2003 – conţinînd
toate volumele sale de proză scurtă dintre 1979 şi 1989), iar ca
romancier – în Zmeura de cîmpie (1984) şi Tratament
fabulatoriu (1986) –, e unul ingenios, bun tehnician şi
microrealist plin de nerv. Romanele sînt, pe ansamblu, mai
puţin reuşite decît proza scurtă, însă Femeia în
roşu, scris în colaborare cu Adriana Babeţi şi Mircea Mihăeş
(apărut imediat după Revoluţie, în 1990, la Editura Cartea
Românească şi reeditat ulterior la editurile All şi Polirom)
marchează o reuşită literară excepţională (în continuare,
tributară autoreferenţialităţii şi textualismului) fiind – aşa
cum s-a spus – primul roman (şi exemplar) postmodern din
literatura română.
Imaginea lui Mircea Nedelciu ar trebui
să fie una a unui scriitor tragic răpit destinului său, un destin
fracturat, la mijlocul unei evoluţii literare care se anunţa de
prim rang. Prietenul şi colegul său, Gheorghe Crăciun, dispărut
şi el prematur, a apucat totuşi să-şi dea „marea carte“, Pupa
russa, ca şi un consistent studiu teoretic asupra poeziei moderne.
Confruntarea mută a literaturii cu viaţa
Într-un mod straniu, destinul lui
Gheorghe Crăciun seamănă – la 8 ani distanţă, totuşi – cu
acela al prietenului său, Mircea Nedelciu5: Crăciun se stinge şi
el în plină putere creatoare (la 57 de ani) şi, tot ca la
Nedelciu, în Zodia scafandrului, biograficul (boala) pune în
dubiu, răstoarnă – spre finalul vieţii –, în Trupul ştie
mai mult. Fals jurnal la Pupa russa (1993-2000), acea încredere
în căile, formulele literare proprii, cucerite de cei doi
prieteni pe parcursul anilor universitari şi la începutul
anilor ’80 (în grupul „Noii“, în cenaclurile şi
revistele studenţeşti). La ambii scriitori există, în cele
din urmă, o confruntare acută a literaturii cu viaţa, care face
ca, în ultimele scrieri, textualismul să se dovedească van,
iar literatura să atingă linia mărturiei biografice. Există o
oboseală a conceptelor, o lassitude, care echivalează cu o
întoarcere dubitativă asupra lor; linia literarului înţeles
ca tehnică, autoreferinţă, joc textual/senzorial se subţiază
progresiv pînă la topirea în notaţia nudă, biografică.
Practica literară se confruntă, la capăt de drum, cu accidentul
biografic. Iată ce scrie Gh. Crăciun în Trupul ştie mai
mult...: „Două efecte pe care le văd acum, nu atît în
scrisul meu, cît în fiinţa mea care scrie (s.m.):
epuizarea plăcerii de a-mi investiga sensibilitatea şi dezinteresul
pentru scriitură. Primul efect mi se pare grav, pentru că el e
legat de o substanţă la care nu mai am acces. Mi-am pierdut
prospeţimea percepţiei, disponibilitatea de a iubi materia,
fenomenalitatea lumii. Nu mai simt plăcere pentru nimic, pînă
şi micile mele bucurii sînt crispări, totul mi se pare
meschin, derizoriu. Sînt dominat nu doar de dezgust în
planul clipei care trece, ci şi de un puternic sentiment al
deşertăciunii. Iată de ce totul în mine se usucă. Am
abandonat lupta cu propriu-mi trup, sensibilitatea mea buimacă,
spontană, rebelă s-a disciplinat pînă la anulare. Corpul a
devenit, vorba lui Eminescu, «un cadavru trist şi gol»,
şi-a pierdut orice splendoare vitală. Inutil să-l mai îmbraci
în «haine de imagini», inutil să-l mai
glorifici“6. Precizarea subliniată este esenţială, fiinţa mea
care scrie implică atît corporalitatea exterioară scrisului,
cît şi procesul propriu-zis al scrierii, în care cea
dintîi intervine inevitabil, creînd o a treia stare, o
scriitură corporală.
La Nedelciu nu există corporalităţi, dar
autoreferenţialitatea (pe care o teoretizează) trimite implicit la
fiinţa care scrie şi la o anumită vitalitate a acesteia, care
produce încrederea în literatură, mai exact în
maniera sa de a face literatură (a se vedea şi articolele
teoretice). Cînd fiinţa care scrie e erodată de boală şi
oboseşte, eşafodajul literar se clatină, teoria literară se
erodează şi ea, iar aşa-numitul textualism se anulează, fiindcă
galeria tehnicilor literare nu mai înseamnă nimic la
confruntarea cu ultima limită, cu moartea. Nici Gheorghe Crăciun,
nici Mircea Nedelciu nu sînt prozatori „de afect“, ci
prozatori de inteligenţă a formelor textuale, nu degeaba cel din
urmă vorbeşte de „ingineria textuală“, iar cel dintîi de
deficitul propriu de sensibilitate în scris sau excesul de
intelectualism. Or, tangenţa biografiei cu textul, cu scrisul, e
chiar mijlocul – dramatic în cazul celor doi – de a
„îmblînzi“ şi în final de a topi ultimele
fortăreţe ale „tehnicismului“.
Şi pentru a întări ideea, iată
cuvintele lui Crăciun (în 2003) din prefaţa la cartea despre
Radu Petrescu şi Mircea Nedelciu7 – referitoare la intruziunea
„confesiunii sau evocării“ în interpretarea critică:
„Paginile acestei cărţi îi vor surprinde probabil pe aceia
care înţeleg critica literară ca pe o operaţie chirurgicală,
la rece, în care confesiunea sau evocarea nu-şi au rostul.
Ceea ce urmează nu este însă o carte de critică în
sensul obişnuit al cuvîntului. E mai degrabă o declaraţie
post mortem de prietenie faţă de doi scriitori... (...). De cîte
ori am scris despre cărţile lor, m-am simţit cuprins de o
inexplicabilă tulburare interioară, gata să spulbere ritualul sec
al interpretării. Am acceptat acest ritual de nevoie, incomodat de
costumul prea strîmt pe care îl îmbrăcasem, fără
a-mi cenzura pornirile confesive. Un sentiment difuz de duplicitate
(s.m.) a rămas în mine şi acum“. Sentimentul de duplicitate
resimţit de scriitor e, în fond, o marcă a distanţei care se
instaurează tacit în multe dintre prozele lui Mircea Nedelciu
şi ale prietenului său, între faptul narat, faptul nud, şi
carcasa teoretică în care el este înfăşurat. Cu
deosebire în proza scurtă a lui Nedelciu, textele au la
exterior – vizibil grafic – „scheletul“ de citate/referinţe
culturale. Cum spuneam, la final de operă, cei doi deconstruiesc ei
înşişi, din interiorul bolii şi în perspectiva morţii,
un textualism menit să nu mai dea roade, dincolo de efervescenţa
experimentală a anilor ’808. Filozoful francez Michel Onfray,
autor al unui Jurnal hedonist în mai multe volume, e convins că
nu există filozofie valabilă fără autobiografia care o
subîntinde: se pare că, chiar dacă nu sînt la fel de
convinşi, teoreticieni precum Mircea Nedelciu sau Gheorghe Crăciun
sînt ajunşi din urmă şi erodaţi de propria biografie: spre
deosebire de cel dintîi, ultimii nu pun la lucru la modul
hedonist propria biografie, ci parcurg drumul de la concret spre
abstract, schematizînd accidentele biografice, dacă nu
ocolindu-le: ele se întorc apoi, neîmblînzite,
împotriva autorului.
O judecată literară
Scriitorul Mircea Nedelciu este mai
mult decît o „promisiune“, el reprezintă – în
istoria noastră literară – cazul unui destin literar fracturat,
care ne lasă melancolici. Afirmaţia mea vine să contrazică opinia
„definitivă“ a criticului Nicolae Manolescu, care, în
recent apăruta ediţie integrală a Istoriei critice a literaturii
române9, îi acordă două (sumare) pagini şi jumătate,
pentru a pregăti o concluzie tranşantă, extrem de nedreaptă:
„Cărţile de după 1989 ale lui Nedelciu nu mai prezintă acelaşi
interes. O parodie după Povestea poveştilor a lui Creangă10 e doar
trivială. Romanul Zodia scafandrului, autobiografic, e dovada
epuizării mijloacelor unui scriitor care a fost considerat la
început o mare promisiune. Neţinută, din nefericire“11. O
concluzie grăbită care va scandaliza, cu siguranţă, spiritele,
fie şi numai pentru faptul că Zodia scafandrului12 – roman
postum, neterminat – aducea un sunet nou, biograficul neliniştitor,
situat în apropierea morţii, făcea să vibreze intens o
coardă a scriiturii cu totul lipsită de formalism; nimic nu sugera
acolo epuizarea, iar the old Nedelciu era prezent şi el, cu aceeaşi
scriitură fermă. „Protagonistul prozei optzeciste“ (N.
Manolescu, în Istoria critică...), „unul din talentele
incontestabile ale prozei tinere“ (cronica de întîmpinare
a antologiei, în 1983)13, spirit agil şi teoretician inspirat
al unei generaţii de cotitură – căruia boala îi dă
tîrcoale şi care îşi păstrează pînă la capăt
discreţia stilistică, alături de ingeniozitatea textuală –,
Mircea Nedelciu se vede, în paginile Istoriei... lui Nicolae
Manolescu, lovit brutal de „paloşul“ intratabil al judecăţii
în numele valorilor estetice imuabile...
1. „Asalt/ Desant reluat“, prefaţă
la ediţia a II-a de Ion Bogan Lefter, p.10, în: Desant ’83.
Antologie de proză scurtă, ediţia a II-a, prefaţă şi dosar
critic de Ion Bogdan Lefter; prefaţă la prima ediţie de Ovid S.
Crohmălniceanu, Editura Paralela 45,
Piteşti-Braşov-Bucureşti-Cluj-Napoca, 2000.
2. Ibid., p. 8
3. Ibid., p.7.
4. Mircea Cărtărescu, Postmodernismul
românesc, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999.
5. Dar, cumva, şi cu destinul lui Radu
Petrescu, scriitor din „Şcoala de la Tîrgovişte“, admirat
de Crăciun, ca şi de Nedelciu, şi care moare subit în 1982,
la 55 de ani.
6. Gheorghe Crăciun, Trupul ştie mai
mult. Fals jurnal la Pupa russa (1993-2000), Editura Paralela 45,
Piteşti, 2006.
7. Doi într-o carte (fără a-l
mai socoti pe autorul ei). Fragmente cu Radu Petrescu şi Mircea
Nedelciu, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2003, p. 7.
8. Există un autor tînăr, după
2000, care continuă, într-un anumit sens, spiritul prozei
optzeciste. E vorba de Sorin Stoica, dispărut şi el la 28 de ani,
în ianuarie 2006.
9. Istoria critică a literaturii
române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Piteşti,
2008.
10. E vorba de Povestea poveştilor
generaţiei ’80, Editura Nemira, Bucureşti, 1998.
11. Istoria critică a literaturii
române, op. cit., p. 1367.
12. Editura Compania, Bucureşti, 2000.
13. Nicolae Manolescu, România
literară, Anul XVI, nr. 52, 29 decembrie 1983, p. 9, apud Desant
’83, ediţia a II-a, citată mai sus.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters