După succesul publicării scrisorilor cu Vasile Ernu,
Bogdan-Alexandru Stănescu își continuă încercările în domeniul epistolar, de
data aceasta accesînd un domeniu ficțional, dat fiind că receptorul textelor
este poetul Osip Mandelștam, iar „acțiunea“ are loc cînd în Moscova lui 1934,
cînd în România contemporană nouă. Este un exercițiu de fantezie ce încearcă,
de fapt, să devină atît o analiză sentimentală a operei și a vieții marelui
poet rus, cît și a fenomenului numit „avangarda rusă“.
„Nici nu știam că ne aflam în labele umaniștilor.“
Dragul meu Osip Emilievici, sper ca nerăbdarea de a-ți
scrie să nu-ți pară nepoliticoasă, însă abia ce-am primit manuscrisul cărții
dumitale și, începînd să citesc, am simțit, așa cum mi se întîmplă întotdeauna
cînd am sub ochi paginile unui om pe care-l simt superior, ei bine, am simțit
nevoia să-ți scriu. Am fost uimit de bunăvoința pe care mi-ai arătat-o, atunci
cînd ai răspuns întrebărilor mele printr-o scrisoare pe care nu o așteptam.
Sper să nu întind prea mult plapuma...
Dragul meu, spui, chiar la începutul manuscrisului tău*,
că „Procesul de secularizare a statului nu s-a limitat la separarea bisericii
de stat, așa cum preconiza revoluția franceză. Transformarea socială a adus cu
sine o secularizare mai profundă. Față de cultură, statul manifestă o atitudine
originală care poate fi redată cel mai bine prin termenul toleranță.“ Dragul meu,
din locul de unde îți scriu, țin să te liniștesc: lucrurile stau la fel. Ba
chiar, aș putea spune că avem mai multe direcții, comitete culturale și comisii
de gen față de Moscova lui 1933, însă ele acoperă tot atîtea minivacuumuri de
realitate. Numai că, dragul meu, mă întreb, văzînd prin ce treci în acest negru
an 1934 și știind foarte bine prin ce-a trecut țara mea în ultima jumătate de
secol, dacă oare nu e mai bine să ai un stat „tolerant“ decît unul prea
interesat de cultură. Recitesc chiar acum manifestul akmeist al lui Gumiliev
(dragul meu, nu mi-ai explicat de ce a a apărut doar manifestul lui, nu și
bucata ta, o capodoperă?) și încerc să înțeleg toate aspectele „iritării“ lui
Blok... Total de acord cu invitația la calm pe care o faci oricui vrea să
poarte o discuție reală despre artă, însă văd că excluzi din start participarea
la aceste discuții a tuturor veleitarilor, a micilor funcționari cu pretenții
de cultură sau chiar a resentimentarilor care nu pot purta o discuție calmă
despre artă tocmai pentru că sînt mînați de o aprigă iritare cauzată de
neînțelegerea obiectului supus discuției. Odată ajunși aici, am putea relua
discuția, purtată poate într-un spațiu ideal, de unde am eliminat orgoliul,
politicul. Faci o distincție interesantă și cel puțin curajoasă: dacă cititorul
caută în opera unui scriitor viziunea lui asupra lumii, scriitorul va utiliza
această viziune, întotdeauna, ca pe o unealtă, ca pe o cale de a ajunge la
adevăratul său scop: opera în sine.
Dragul meu, te întreb atunci dacă ți se pare
justă eliminarea totală a prozei din domeniul a ceea ce tu numești operă
literară, pentru că, așa cum pui tu problema, operă literară = cuvînt. Și, din
ceea ce cunosc eu, roman = cuvînt reprezintă o nedreptate pentru ambii termeni
ai ecuației. Există, așadar, un mic derapaj la începutul manifestului tău, cînd
vorbești despre opera de artă și despre artist, pentru a înlocui apoi artistul
cu poetul care, asemenea matematicianului ce ridică un număr la puterea n, fără
a se folosi de alt instrument decît mintea sa, va ridica un fenomen la puterea
poeziei... Mă întreb de ce oare autorii de manifeste literare sînt de cele mai
multe ori poeți... mai că-mi vine să reduc totul la absurdul micii mele
existențe și să spun că cei din urmă sînt prea ocupați cu scrisul... Iar ca să
fiu puțin amuzant, îți amintesc cuvintele lui Novalis despre Goethe: „Goethe
este un poet absolut practic. În operele sale, el este la fel ca englezul în
mărfurile sale – deosebit de simplu, agreabil, confortabil și trainic“. Cît de
departe e venerabilul Goethe de imaginea pe care o creionezi poetului, acel
matematician gata să ridice la puterea monstruoasă a cuvîntului lumea din jurul
său... Spui, apoi, că vrei să ștergi orice urmă a „conținutului“ din Logos.
Pentru akmeist, cuvîntul este cărămidă, iar poezia este construcție, ciclul
poetic este arhitectură. Îmi vorbești despre Bach și despre puterea de
convingere, fără oprire, a artei adevărate. Înțeleg că respingi teza vîrstei
lecturilor? Și altă întrebare ce nu-mi dă pace, dacă golim Logosul de conținut
și-l lăsăm doar cuvînt, nu cădem cumva pe panta vizitată de anumiți poeți
americani ai anilor ’60, utilitariștii? Nu ai cum să-l știi, iată de ce îți fac
cunoștință cu un asemenea poem pe calea scrisorii mele:
„This poem is to use
up the backs of some used
sheets of paper I have,
consequently I don’t
expect it to do much.
I might as well use up
This extra title, too.“ (The ghost of Matterhorn
Receding, Even de Barret Strong, publicat în Kayak, nr. 6, p.14, 1962)
Să spunem, însă, că încercarea mea este în primul rînd
necinstită, atît pentru că-mi permit un salt pe care dumneata, dragul meu, nu-l
vei putea face decît cu ajutorul epistolelor mele, apoi tocmai pentru că am
ales un poem aparținînd extremismului utilitarist... Dar nu mă pot abține: unde
e Logosul mai sus? Dacă reducem Logosul la cuvînt, deci avem un poem, unde e
arhitectura poetică? Și trei, declară-mi, dragul meu, cu mîna pe inimă, că
acest poem te-a convins, așa cum o face Bach... Pe mine, în schimb, continuă să
mă emoționeze acestă strofă, unde Logosul nu e redus la cuvînt, iar întregul poem a condus, ca un zgîrie-nori
new-yorkez, la această strofă, încununarea arhitecturală:
„Pe ancore depune rugina o spuzeală,
Meduze-nfuriate i se lipesc de zid.
Dar ruptă-i bariera tridimensională
Și mările planetei albastre se deschid“. (Amiralitatea,
1913, de Osip Mandelștam, traducere de Ioanichie Olteanu).
Aș vrea să ți-l amintesc și pe cunoscutul nostru comun,
Platonov, și al său Dvanov, cel care, la 17 ani, voia să știe numele real al
Lumii, venind chiar din partea ei și nu din guri mincinoase, creatoare de
pseudonime. Tu, dragul meu Osip Emilievici, ai auzit vreodată numele real al
Lumii? Ai cunoștință de vreo arhivă unde să fie adunate enunțuri ce conțin adevăratele
nume ale Lumii, așa cum au fost ele auzite de-a lungul Istoriei?
Despre asta aș vrea să-mi vorbești imediat ce ai timp să
răspunzi întrebărilor mele.
Sărutări respectuoase de mînă Annei Andreevna, dacă șade
la voi, și îmbrățișări frățești Nadiușei Iakovlevna,
B.A.S.
–––––––––––––––
* Este vorba despre Eseu despre Dante, Editura
Universității „Al.I. Cuza“, Iași, 2001.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters