Scrisori către plagiatori: anticiparea unor reacţii

Autor: Irina GEORGESCU | Categoria: | 10 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

„Le plagiat est aussi ancien que la littérature, à laquelle il rend indirectement hommage“.

Pierre Bayard

Plagiatul este la fel de vechi ca scrisul, insistă să precizeze Bayard. Cît de adevărat este acest enunţ iniţial rămîne să vedem din analiza studiului Le plagiat par anticipation. Pe cît de incitant este un asemenea titlu, pe atît de primejdioasă este privirea în diagonală a cărţii. Nu putem evita o lectură stratificată a volumului, avînd în vedere că însăşi materia de discuţie o constituie colajul de texte, a căror paternitate stă sub semnul unui autor cunoscut sau nu. Merită să riscăm o ipoteză. Dacă plagiatul este uniform recunoscut ca preluare a unor idei sau texte de dimensiuni diferite, nu doar copy-paste, dar şi translate-copy-paste, atunci totul este clar: plagiatul nu are de ce să ne sperie mai mult decît frauda în sine. Dar în condiţiile în care se pune problema unei deposedări de propria operă, plagiatul scapă de sub control. Scanarea unei simple table de materii poate furniza idei pentru o carte viitoare sau poate genera puncte de vedere similare cu cele dezbătute de acea carte, chiar înainte de a te fi apucat de citit. În acest sens, „a vorbi despre cărţile pe care nu le-am citit“ sau „a încerca să ameliorezi opere ratate“ sînt două direcţii pe care un „arhitect“ al textului le poate sonda, fără veleitatea de a descoperi adevăruri esenţiale: ceea ce rămîne important este pasiunea (non)lecturii, tensiunea limitei dintre inventio şi artifex, căutarea sensului unei istorii a cititului şi a imaginaţiei.

Plagiatul prin anticipare

Dincolo de taxonomii şi de jocuri lexicale, Pierre Bayard distinge între „împrumuturile neloiale“ şi mirajul plagiatului prin anticipare, în sensul că „marii creatori au fost, adesea – în aceasta constă deopotrivă forţa şi slăbiciunea lor –, plagiatori prin anticipaţie“1. Dezideratul acestui tip de plagiat constă în revendicarea şi asumarea unor constrîngeri multiple, impuse de experimentul literar per se. Membrii grupului OULIPO introduc noţiunea de plagiat prin anticipare, ţinînd cont de numeroasele constrîngeri ale textului, care se structurează reciproc, se înghit unele pe altele asemenea păpuşilor matrioşka, indicînd, de fapt, constrîngeri la nivelul vocabularului, al tramei narative, al împărţirii pe capitole, constrîngeri ale formei fixe şi, nu în ultimă instanţă, anticiparea perpetuă a unor seturi de reguli şi inventarea altora, de îndată ce s-au uzat cele de dinainte.

Plăcerea textului devine neplăcere2, prin dificultăţile de decodare a sensului textului şi prin virtualităţile frazei: autorul este el însuşi graniţă şi corp, dezvoltînd un raport aproape epidermic cu instrumentele grafice. În acest sens, intertextul devine un joc caleidoscopic, o cameră de ecouri în care sînt infuzate atîtea voci cîte pot încăpea. Nicăieri nu funcţionează mai bine acest raport decît în unele dintre romanele contemporane, care nu fac decît să rescrie „lecturi“, care fac din carte o metacarte, recuperînd o nostalgie a pauzelor narative şi a fragmentării vocilor şi a textului. Practica scriiturii, departe de a fi independentă, stabileşte raporturi concrete între cărţi din epoci diferite, antrenînd astfel, paradoxul de a citi texte dinainte de a fi fost scrise. De fapt, (non)scrierea şi (non)lectura deschid dialogul între epoci şi stiluri. Dar numai la prima vedere acest raport simplifică maniera de a accede în textele pe cale să fie scrise. De îndată ce luăm cunoştinţă de pretextele acestor paradoxuri, scrierea devine ea însăşi superfluă: nu e necesară aşternerea pe hîrtie a cuvintelor pentru ca apariţia unei istorii a literaturii să devină posibilă, în hiatusul provocat de aceste texte posibile. În acest spaţiu latent, al „textelor anticipate“, se inserează identitatea difuză a lui „homo narrans“3, prin care Alain Rabatel îi dă personajului posibilitatea de rescriere, atît în calitate de narator, cît şi de naratar.

Mai mult decît atît, funcţionarea unei asemenea istorii ţine, mai degrabă, de pertinenţa autorului, adică de puterea de asimilare a altor autori, decît de valoarea textului. Din acest punct de vedere, atributele istoriei literare dislocă multe scenarii vulnerabile, care, deşi subsumate criteriului axiologic – care facilitează intrarea în canon –, par să capete treptat autonomie prin apelul la o recurenţă a ideilor şi a valorilor. Or anticiparea acestor scenarii reduce importanţa procesului însuşi de anticipare: „ideea că fiecare scriitor îşi creează precursorii – sau, dacă vrem, îi rescrie sau îi reinventează – este un alt fel de a vorbi de influenţă retrospectivă. [...] Dar aceeaşi idee poate fi înţeleasă într-un sens mai larg, în legătură cu istoria literaturii. Un mare scriitor nu se mulţumeşte să interfereze cu unul sau cu altul dintre predecesorii săi, care se dovedesc atunci influenţaţi de el. Acesta modifică ansamblul de linii de forţă ale istoriei literare anterioare, care apar în acel moment, prin acest joc de reconstrucţie imaginară care este orice lectură vie, conducînd inevitabil la existenţa acelui mare scriitor“4. Iluzia retrospectivă întreţine premisele plagiatului prin anticipare: alegerea, selecţia textelor, influenţa retrospectivă şi abilitatea de a găsi amprenta unui autor în texte anterioare. Dar cît înseamnă, din acest transfer volatil, talent personal şi abilităţi de lectură? Am putea să-i adresăm textului, în general, întrebarea pe care Italo Calvino i-o adresează cititorului său: „cine eşti, ce vîrstă ai, ce stare civilă, profesie, venit?“5 – întrebare care radiografiază un simplu nivel de suprafaţă, o interfaţă cu lumea în carne şi oase.

Astfel, Bayard propune un joc de acceptare/respingere a procesului de rescriere, de fapt, de regîndire a raportului dintre eul scriptural şi produsul creaţiei sale. Istoria devine ea însăşi intertextuală, mai ales cînd realitatea aglutinează bucăţi disparate din imediatul referenţial. Efectul iniţial este de comunicare facilă, dar pe măsură ce pătrundem în interiorul textelor, devine absolut necesară cunoaşterea acelor secvenţe la care se face apel prin jocul intertextual, pentru ca textele să fie cu adevărat înţelese. Actul lecturii este o continuă căutare a identităţii, prin care se filtrează lumea. Rafinamentul lecturii ţine de un exerciţiu perpetuu de confruntare şi de recitire, astfel încît cititorul-personaj să devină conştient de capsula în care trăieşte: pe rînd, personaj şi autor, cititorul ajunge să fie un devorator de cărţi şi de tehnici, îngurgitînd fără discernămînt constrîngeri şi legi – un fel de „anibalector“6, care învaţă pe de rost cărţi şi tipare epice, fără abilitatea de a le conecta eficient. De altfel, ce poate însemna această abilitate decît parcurgerea simultană a textelor? Necesitatea de a deschide textul atît de mult nu dăunează nimănui, cu atît mai puţin textului însuşi, n’est-ce pas?

Demersul lui Bayard stă sub semnul legii diferenţei

Singurul risc pe care textul şi-l asumă este deschiderea infinită a acestuia, de fapt, în mod paradoxal, chiar închiderea în raze de interpretare şi diseminarea între utopia limbajului şi schemele ludice ale intertextului. Clivajul între text şi imaginea pe care o propune se realizează prin efectul de inversare a rolurilor în „şuşoteala“ de voci narative. Constituenţii acestor lumi sînt fie cititori exersaţi cu ritmul unei lecturi atente, fie personaje-cititori care bricolează discursuri personale şi impersonale, în funcţie de discontinuităţile textului. Canonul nu apare ca o continuitate temporală propulsată de mecanismul luptei între combatanţi, ci ca o sumă de momente literare discontinue. Canonul are, mai degrabă, un sens testamentar, şi nu prospectiv. Antrenînd un proces de dislocare, de acceptare şi de legitimare, canonul refuză iluzia retrospectivă. Importantă este lupta canonică dintre antecesori şi predecesori şi nu maniera de influenţare a antecesorilor de către predecesori. Sigur, mecanismul de negare şi de autoafirmare ar rămîne acelaşi, schimbîndu-se doar mizele şi participanţii la joc, însă transferul nu este posibil decît în teorie.

De la o istorie a literaturii filtrată prin ochii „plagiatorilor“ la o istorie a fragmentelor şi a potrivirilor nu e decît un pas. Testarea canonicităţii unui scriitor sau al altuia nu se face prin suprapunere de texte, ci prin suprapunere de valori. Textul lui Pierre Bayard – oricît de paradoxală părea să fie teoria plagierii şi a citirii textelor în diacronie inversă – oscilează între polul pozitiv şi cel negativ al cărţilor necunoscute, parcurse, evocate sau uitate. Recuperarea sensului global se face nu prin iluzia retrospectivă, ci, mai ales, prin lipsa de teoretizare a conceptelor, adică prin neputinţa de a folosi instrumente adecvate pentru o analiză pertinentă a întregului7. Presiunea evenimentelor reale asupra textului dă seama de „dificultatea situării unui scriitor într-o altă istorie“8, dificultate care ţine, în primul rînd, de necesitatea de a separa istoria literară de istoria evenimenţială, cronologică, despre care sîntem obişnuiţi să credem că serveşte drept interfaţă a oricărei tentative de a gîndi diferit. Evenimentul9, aşa cum îl teoretizează Isabelle Tournier, în Revue d’Histoire Littéraire de la France (2002/5), este un ecran sau un construct cultural, spre deosebire de dată, care este o notare obiectivă, neutră, mecanică şi nu dă reflecţia asupra evenimentului. Acurateţea informaţiei istorice devine canava pentru scenarii narative. Istoria este contaminată de literaritate. În esenţă, istoria literaturii funcţionează fără resorturi. Reevaluările nu schimbă vizibil faţa istoriei literare şi, cu atît mai puţin, faţa literaturii, aşa cum nici plagiatul nu o poate face.

Cu toate acestea, este impropriu să vedem în jocul metodelor de plagiere un nou tip de scriitură: la urma urmei, izolarea literaturii de operele individuale nu restituie nici procedeele, nici efectele plagierii. Demersul lui Bayard stă sub semnul legii diferenţei: influenţele exercitate de textele însele asupra altor texte se înscriu în trei modele posibile. Primul reclamă tensiunea prezentului, prin conturarea unei idei înainte de apariţia ideii ca atare, model înfăţişat de Tausk, unul dintre discipolii lui Freud, care leagă faţă de acesta nu numai o proximitate intelectuală, dar şi una fizică – „în gîndirea celuilalt“, de fapt, dincolo de gîndirea celuilalt, frustrantă şi genială, deopotrivă. Al doilea model al plagiatului prin anticipare este ilustrat de imaginea trecutului care bîntuie ameninţător prezentul, descriind un ciclu de existenţă literară şi istorică – în centrul acestui model este Nietzsche. Cel de-al treilea model este reprezentat de Valéry şi activează posibilitatea creatorului de literatură de a postula predecesori ale căror opere să fie susceptibile de a-l inspira.

Puterea germinativă a paradoxului

În faţa unei asemenea teorii, nu pot decît să încerc să-i înţeleg mecanismul de funcţionare. Pe alocuri fermecătoare, teoria lui Bayard nu constă doar în gîndirea critică, cît, mai ales, în puterea germinativă a paradoxului. Însă, unul dintre punctele deficitare ale teoriei este, o spune chiar el, pragul de incertitudine care marchează o operă literară, pentru că, adesea, „este greu de diseminat, la întîlnirea unor asemănări suspecte, între cele trei forme posibile de plagiat, influenţa retrospectivă făcînd cu atît mai dificilă identificarea înşelăciunilor“10. Cu alte cuvinte, autonomia plagiatului lasă în suferinţă nu doar calitatea operei rezultate, dar şi pe cea a operei iniţiale: mutaţiile care iau naştere în cele două texte – inevitabil, hibridizate, prin intervenţia ulterioară asupra lor – sînt cele care dirijează şi procesul de lectură a textelor. Fabricarea unei literaturi „anticipate“, care să existe doar virtual, lasă spaţii vide în interiorul aceleiaşi literaturi, pe cale de a fi. Amendarea sau compensarea unor astfel de „spaţii“ insuficient conturate este pusă de Bayard pe seama „găurilor negre“, care, deşi scapă ochiului şi aparatelor de măsurat, produc efecte clare, perturbatoare, asupra corpurilor pe care le au în preajmă.

Acesta ar fi încă un punct asupra căruia merită să ne oprim: scriitorii şi operele care vor apărea influenţează deja trecutul şi prezentul literaturii, printr-un fel de difuzie a experienţei textului ori, la limită, printr-o premeditare a tehnicilor de scriitură. Mi-e teamă că această teorie este şubrezită de chiar premisele ei: în ce măsură poate viitorul să restructureze trecutul, dacă nu prin privirea speculară, pe jumătate oraculară, pe jumătate ludică, a prezentului? Pe de o parte, oricît de fascinant poate fi conceptul de plagiat prin anticipare, funcţionalitatea lui este îndoielnică: de ce am alege o operă plagiată, în sensul tare al termenului, în locul uneia genuine? – poate, doar, de dragul rescrierii şi al convenţiilor anulate. Dar, pe de altă parte, incertitudinea de a stabili paternitatea operelor iniţiale – plagiatul făcînd, mai degrabă, o crestomaţie decît o suprapunere de idei şi de limbaje – este la fel de corozivă pentru textul rezultat, cît este pentru textul iniţial: la ce bun „plagiatul prin anticipare“ dacă nu ne permite decantarea surselor şi revizuirea lor? Cronologia spartă şi jocul perspectivelor sînt singurele potenţialităţi ale unor texte reciclate. Oricît de curios este proiectul lui Bayard, rămîn sceptică în privinţa dublei cronologii a operelor: cea iniţială, care aparţine trecutului, şi cea viitoare, care se revendică din convenţia anticipării ei.

–––––––––––––

1. Pierre Bayard, Le Plagiat par anticipation, Paris, Les Éditions de Minuit, 2009, p. 15.

2. Harold Bloom, Canonul occidental. Cărţile şi Şcoala Epocilor, traducere din engleză de Delia Ungureanu, prefaţă de Mircea Martin, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Art, 2007, p. 57: „orice ar spune anumiţi parizieni, un text de valoare nu oferă plăcere sau o plăcere mai dificil de obţinut decît cea oferită de un text facil“.

3. http://www.fabula.org/ atelier.php?Points _ de_vue_dans_la_narration.

4. Pierre Bayard, op.cit., p. 65.

5. Italo Calvino, Dacă într-o noapte de iarnă un călător, traducere din italiană de Anca Giurescu, Iaşi, Editura Polirom, 2006, p. 51.

6. Rui Zink, Cititorul din peşteră, traducere din portugheză de Micaela Ghiţescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008.

7. http://www.semioticon.com/semiotix/semiotix13/sem-13-05-02.html

8. Pierre Bayard, op.cit., p. 110.

9. Isabelle Tournier, „Événement historique, événement littéraire. Qu’est-ce qui fait date en littérature?“, în Revue d’Histoire Littéraire de la France, Presses Universitaires de France, 2002/5, Vol. 102, p. 753: „Pour nous, bien sûr, le texte est dans l’histoire dès lors qu’on se refuse à le concevoir uniquement comme vecteur d’affects, territoire de l’imaginaire, affleurement du mythique, pure subjectivité, création toute esthétique“.

10. Pierre Bayard, op.cit., p. 148.

Articole in legatura: Teorie literară de anticipaţie

Recomanda articolul prin:

Comentarii utilizatori

avem si noiandros - Joi, 10 Septembrie 2009, 18:30

Citiva plagiatori tineri, de viitor au fost dati in vileag in revista "Cultura". Bogdan Cretu, Adrian Jicu, Ioana Vasiloiu. S-a sesizat cineva? Nimeni.

Cain, omul recent.mihai rogobete - Joi, 10 Septembrie 2009, 20:10

Să fi plagiat Platon maieutica lui Bayard? Shakespeare a fost plagiat cu patru secole inainte de a fi reamintit? Adam este Iisus înviat; Abel, Adam?

ce lipseste din acest comentariuBogdan Suceava - Vineri, 11 Septembrie 2009, 02:36

Ar fi fost bine daca autoarea ar fi incercat sa plaseze aceasta noua lucrare a lui P. Bayard in contextul operei lui, pentru ca acest nou volum completeaza un studiu amplu, urmarit vreme de mai multe decenii, despre diverse feluri de a citi, reciti, scrie si rescrie (s-ar putea insera aici toate ghilimelele de rigoare). Ma gandesc in special la volumele 'Comment améliorer les œuvres ratées?' (din 2000) si 'Comment parler des livres que l'on n'a pas lus?' (din 2007). Sa fie oare aceasta lucrare singura a lui Bayard pe care autoarea a citit-o?

Bibliografia m-a pus pe ganduri. Citarea numarul 3 face trimitere la un fragment de carte postata pe internet pe serverul Fabula, si n-ar fi nimic in neregula cu asta decat suspiciunea ca autoarea a citat o lucrare pe care nu a parcurs-o integral. (Caci la referinta nu se afla decat un fragment.)

Citarile numarul 5 si 6 chiar nu au nici o treaba cu P. Bayard, si demonstreaza clar ca autoarea s-a intamplat sa aiba pe masa doua carti traduse intamplator la Polirom si Curtea Veche recent. (Oare daca nu ar fi venit Rui Zink vara trecuta in Romania, ar mai fi fost citat acum?)

Cred ca acest articol a fost pregatit superficial si, cu toate eforturile autoarei de a ne arata ca este "la zi" cu lecturile, ne invita sa ne intrebam cat de ramas in urma e spatiul literar romanesc daca astfel de compilatii pe baza de lecturi fragmentare pot sa apara intr-o revista de prim rang. Imi pare rau, dar asa e.

banalitati superioarepierrot - Vineri, 11 Septembrie 2009, 15:15

W. Marx si P. Bayard sunt doi critici care combina senzationalismul facil cu neoconservatorismul romantic. Ca si in cazul lui Houellebecq-Beigbeder, rezultatul nu e nici macar amuzant, e deprimant. La Bayard apologia canonului scolar deriva din niste confuzii teoretice elementare (cum ar fi cea intre ordinea enuntarii si cea a receptarii, sau cea privitoare la notiunea de intentionalitate). Pseudoparadoxurile lui Bayard n-au nimic troublant, sunt carlige de marketing.
@Bogdan Suceava: Esti prea dur; autoarea recenziei n-a citit dar stie sa situeze repectivele carti. Ce poate fi mai peirrebayardian?

@Bogdan SuceavăMihai Doru Stănescu - Sambata, 12 Septembrie 2009, 13:25

Ai citat cartea pe care autoarea o citează la nota 3? Ai citit articolul Alexandrei Florescu? Să nu-mi spui că ea încadrează cea mai recentă carte a lui Bayard în contextul celorlalte?! Şi mai e ceva. Citeşte cronica Alexandrei Florescu despre cartea lui Bayard din nr. 474, din "Observator cultural". A scris despre o carte pe care n-a citit-o, după cum recunoaşte. De fapt, tu eşti cel care nu citeşte.

raspuns: despre lecturiBogdan Suceava - Duminica, 13 Septembrie 2009, 08:00

@pierrot: Imi pare rau cand multi dintre comentatorii de azi ofera margele de sticla colorata publicului contemporan. Cred ca ar merita spus din cand in cand si asta, ca e imatur si provincial sa produci cronici cu lecturile incomplete.

@Mihai Doru Stănescu: Esti cam nervos azi, se vede, de vina-i poate toamna nevricoasa in Bucuresti. Nu am citit referinta #3 si, important (am incredere ca poti lucra cu distinctia asta), nici nu am pretins ca am citit, nici nu am citit-o si nici nu e pe lista de lecturi viitoare. Probabil citesc putin, desi citesc tot timpul. Doar intamplarea face ca Pierre Bayard am citit, nu si ultima lui carte, pe aceasta nu inca. Mi s-a intamplat insa, in ultimul deceniu, sa imi dau seama cand un autor nu-si acopera cum trebuie bibliografia (si te rog nu-mi cere sa relatez scene, momente si schite, desi probabil te-ar amuza). Dar sa vezi asa ceva in 'Observatorul cultural', asta e cam mult. Ce-mi mai ramane sa citesc cu incredere?

Dar intrebarea esentiala este: cat de ramas in urma e spatiul literar romanesc daca astfel de compilatii pe baza de lecturi fragmentare pot sa apara intr-o revista de prim rang? Asta e problema. Daca are cineva un raspuns inteligent, bine; replici de genul "ba tu" sunt din start atinse de ridicol.

Sau si forumul asta devine ca toate celelalte?

raspunsurialexandru - Duminica, 13 Septembrie 2009, 23:59

imi pare rau in primul rind ca, in rarele cazuri in care in romania se intimpla ceva intr-un domeniu de cercetare, trebuie sa vine imediat cineva care sa desfiinteze chiar si primele semne ale unei viitoare constructii. Intr-o serie de 3 studii despre Bayard, fiecare poate vorbi despre ce vrea din opera lui, chiar si despre un paragraf. Important e ca se vorbeste si despre altceva decit despre Basescu si Elena Udrea. OC nu e o revista stiintifica, nu cred ca trebuie sa ne asteptam sa citim critical inquiry atunci cind o deschidem. In Romania cercetatorii in stiinte umane sint muritori de foame daca nu iau vreo bursa din sau in strainatate sau daca nu se lipesc de vreo institutie mamutica si politiyata ca USR. Irina Georgescu si Alexandra Florescu au platit din banii lor pentru aparitia primelor numere din revista de teorie literara TEXTE pe care o scot la Facultatea de Litere.
Asadar, cred ca e orba despre rea-vointa. Il invit pe Bogdan sa stea o tira in Romania, sa predea aici, sa vada cam la ce nivel se afla studiile literare aici, si mai ales la ce nivel se afla cele mediatizate. Astfel, ar putea sa vada cum nici o carte buna nu apare pe piata daca autorul ei nu se afla deja acolo, daca nu e in vreun comitet, daca nu cotizeaza in beneficiul prestigiului cuiva.
In acest context si avind in vedere ca autoarele acestor articole stau la camin si cistiga din redactari de carte, ca nu sint purtatoare de cuvint, nu sint ministre ale tineretului si ca citesc niste carti care nu le aduc beneficii de estrada (spre deosebire de lectura ultimei carti a lui varujan vosganian de pilda), nu numai ca nu merita injosite, dar chiar acest fapt face parte din practicile culturale romanesti, mai degraba decit citatul din carti pe care se intimpla sa le avem pe masa.
Mda. Pacat. Io zic sa renuntam la tot. Fie Culianu fie nimic. Nu?

despre w marxalexandrubis - Luni, 14 Septembrie 2009, 00:04

bayard o fi cum o fi. dar domnul care zice de w. marx ca e romantic neocon si comercial, poate ne mai explica putin cum vine asta, poate i-a citit teza lui w. marx, cea despre inventarea criticii moderne la valery si elliot, sa stim o treaba.

Mişcarea care stămihai rogobete - Luni, 14 Septembrie 2009, 15:50

Dacă tot n-a venit vorba despre Principiul incertitudinii, cu cât mai multă erudiţie cu atât mai puţină gândire. Sunt deja destule lucrări, în care bibliografia depăşeşte net conţinutul propriu zis. Pe când frazele, paragrafele, capitolele şi volumele în care numai conjuncţiile şi prepoziţiile să constituie contribuţia adâncitoare a originalităţii creatoare? Prin Bayard, dna. Irina Georgescu riscă problematica temporalităţii, de nereferat prin originalitatea actualităţii, căci nu numai Kant sau Bergson nu mai pot fi pomeniţi, ci chiar cea mai profundă dezbatere, dac-ar fi avut loc, fie şi de săptămâna trecută.
Gândirea este o iluzie, dna. profesoară, nu o convenţie: Anticitat.

plagiate bine temperatedragos ioan - Luni, 14 Septembrie 2009, 18:37

Demersul lui Bayard e incitant si plin de umor. Unii îl trateaza cu morga, altii, nu putini, gusta cu placere si merg/se întorc, curiosi, la texte.
Literatura este un joc cu participanti multipli, ale carui reguli pot fi modificate, al carui timp e viu.
Daca în timpul fizic nu am reusit înca sa ne întoarcem, timpul literaturii poate fi urcat, refacut. In Small World de David Lodge, Persse scrie o teza despre influenta lui T. S. Eliot asupra lui Shakespeare, o ilustrare « anticipata » tocmai a prezentului eseu.

Pagini:1 2 Urmatoarea