OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Michael ENDE &Iordan CHIMET
Impreuna cu Elli in Imaginaria
Inchide ochii si vei vedea Orasul, roman de Iordan Chimet. Povestea saltimbancilor, piesa de Michael Ende. Scrisori printre gratii Ende-Chimet. Cuvint inainte de Mircea Horia Simionescu. Traducerea textelor din limba germana: Nora Iuga. Editura Univers, Colectia „Juventus“, 1999, 302 p., f.p.


Editura Univers a publicat anul trecut o carte fermecatoare pentru copii mari. Doi magicieni ai fanteziei poetice, doi mari prieteni: germanul Michael Ende (1929-1995) si romanul Iordan Chimet (n.1924) s-au reintilnit, peste timp, mode si granite, impreuna cu eroina lor, Elli, „in Imaginaria“. Unul e prezent cu o piesa in versuri si proza. Celalalt – cu un „roman-feerie“ aparut prima data in 1970 dar scris in plin cosmar stalinist. Volumul are si o sectiune-document, un epistolar cuprinzind o parte a corespondentei dintre cei doi (1977-1989) cu un „cuvint al supravietuitorului“ din 1999. Tot aici intra si postfata lui Chimet la prima editie romaneasca a Povestii fara sfirsit. Sa mai spunem ca piesa lui Ende s-a nascut din feeria lui Chimet, sub influenta ei obsedanta, preluindu-i eroina, pe Elli, fetita miraculoasa care apropie prin iubire elementele, imblinzeste spiritele rele si suspenda timpul prin puterea vrajita pe care doar visul si puritatea interioara o pot avea. Primul din cei citiva care au semnalat, acum 30 de ani, valoarea exceptionala a acestui fantasy – nimeni altul decit „fictionarul“ Mircea Horia Simionescu – semneaza o frumoasa prefata densa si empatica, unde ii face dreptate acestui mare autor solitar, pe nedrept ignorat.

Daca in meschina noastra lume literara asemenea minuni trec (aproape) neobservate, peste hotare cartile lui Chimet au avut un exceptional succes, din America pina in Franta, Germania, Polonia, Cehia, Suedia... Din prefata aflam ca Iordan Chimet a fost singurul roman ales sa faca parte, alaturi de monstri sacri ai literaturii mondiale, din juriul celebrului premiu literar „Neustadt“ organizat de Universitatea din Oklahoma si conceput ca „preselectie“ pentru Nobel. Insa regimul comunist l-a impiedicat sa participe la dezbaterile acestuia. Imi amintesc cu dezgust ca in perioada scandalului manualelor alternative, presa nationalista a Marius Tucilor ignoranti si agresivi tuna si fulgera impotriva „necunoscutilor“ prezenti in unele manuale noi de literatura, facind liste ale rusinii pe care figurau „anonimi“ ca Borges, Lewis Caroll, Edward Lear, Michael Ende, Mircea Horia Simionescu... Doamne, ce minunata galerie de „necunoscuti“!
Personaj discret, retras in penumbra vietii publice (dar observator si comentator lucid al acesteia), spirit copilaros, erudit si fantast, atras de formele genuine, spontane ale ludicului, de mitologie, alchimie, magie, demonologie si de poezia metamorfozelor acestora in arta naiva, in filmul popular occidental, in jocurile avangardistilor, in S.F., in benzile desenate sau desenul animat, Chimet e cunoscut in special ca autor nonconformist de carti „pentru copii“ si de antologii-spectacol – in fapt, splendide carti-obiect, albume de arta hibride cu texte avangardiste ilustrate cu poze si desene ghidus-fabuloase, pline de monstri, bufoni, pitici si spiridusi. Numele sau e legat de Antologia inocentei.

Cele 12 lumi ale visului (1972) un „manifest pentru nevinovatia adultilor“, considerat de presa straina drept „o revolutie in arta cartii“. Volume ca Eroi, fantome, soricei (1970) – incursiune eseistica in imaginarul poetic al paraliteraturii, al western-ului, horror-ului, filmului si romanului politist, comediei burlesti si desenelor animate – sau pretioasele albume Grafica americana. Un autoportret al Americii (1976) si America latina. Sugestii pentru o galerie sentimentala (1984), realizate in conditii de documentare extrem de dificile si practic nedifuzate in tara, au avut, traduse in tarile fostului lagar socialist, forta exploziva a unor manifeste antitotalitare. Fantastul, himericul Chimet e si un spirit democrat, liberal, radical antidogmatic, comprehensiv, de mare noblete morala. Ampla antologie de eseuri politologice postrevolutionare pe care a alcatuit-o in 1996 (Momentul adevarului) depune, la rindul ei, marturie. Biografia lui e ea insasi o heroic fantasy. Intre 1945-1949 (dupa absolvirea Facultatii de Litere si Filozofie) tinarul membru al „generatiei razboiului“ a facut parte, impreuna cu Vladimir Streinu, Constant Tonegaru si Pavel Chihaia, din asociatia clandestina, antitotalitara, de aparare a culturii „Mihai Eminescu“. Apucase sa publice in caietele Revistei Fundatiilor Regale ample cicluri de poeme din volumul-manuscris Exil (premonitie?) si un straniu Cintec spiritual negru. A scapat de arestare gratie poetului Constant Tonegaru (supus torturii in inchisorile comuniste, acesta a refuzat sa-si denunte colegii), fiind, apoi, condamnat la exil interior, tacere, izolare si marginalizare vreme de 20 de ani.

A supravietuit reusind sa-si conserve – miraculos – o libertate interioara fara limite, evadind dintr-o realitate kafkiana intr-o blinda irealitate nocturna. Revenit in literatura in 1968 cu ludic-experimentala, plutitoarea feerie in versuri si proza Lamento pentru pestisorul Baltazar, Chimet prelungeste in perioada „onirismului“ unor afini precum Dimov si Brumaru, latura ludica si magica a suprarealismului, altoita pe fantasticul feeriilor „pentru adulti“ (aici nume ca Lewis Caroll, Saint-Exupéry, Tolkien, Ende, Peter Beagle, Edward Lear pot fi cu drept cuvint invocate). Inchide ochii si vei vedea Orasul este un poem muzical rafinat, aparent naiv, dezvaluind prin aparté-uri complice cu cititorul profunzimi nebanuite. O viziune familiara si miraculoasa a lumii marunte ca intr-un film de desen animat al lui , un joc liber al fanteziei pline de iubire pentru tot ce exista, unde realitatea se dizolva in fantasticul genuin al irealitatii unei copilarii eterne, abia umbrite de melancolie. Un basm despre copilaria/ poezia/disponibilitatea infinita a lumii invizibile, care se termina asa cum incepe, buclindu-se la nesfirsit intr-o eterna reintoarcere. La o Dunare levantina, cosmopolita, un Oras imaginar se desfasoara scaldat intr-o lumina de inceput de toamna, blinda, nostalgica (epura biografica: Galati, orasul copilariei scriitorului...). Un timp de odinioara si de oricind. La mijloc de Bun si Rau, Orasul sta intre regatul piticilor din padurea-labirint si domeniul sterp al lui Gagafu-capcaunul, Maestrul metamorfozelor malefice secundat de Sultan, un motan demonic, bulgakovian.

Romani, turci, greci, evrei coexista in pacea idilica a unei naturi magice, ale carei regnuri sint „infratite“ sub semnul metamorfozei: vietatile se transforma unele in altele dupa bunul lor plac. Legile care domnesc aici sint vrajile, zodiacul, descintecele si talismanele protectoare, vegheate de un bestiar fabulos: Coralin-craiasa albinelor, Adelaida-regina broastelor, ursul Belizarie-pustnicul, Samson-stapin peste animalele de casa, Cuc si Muc, conducatorii celor sapte pitici portocalii. Sub paza lor stau gize si flori, Plisc de Cioara, Cocostrutul, cifra cinci... Moartea unei gize are aici semnificatia unui dezastru care tulbura ordinea universala. In Oras, camilele umbla cu tramvaiul si caii merg la dentist. „Trebuie sa stii sa privesti, sa asculti, sa intelegi“ ca sa participi la aceasta vraja, iar pentru a intelege trebuie sa ai „suflet de calator.“ Ca in Alice in Wonderland, jocurile de cuvinte creeaza, in virtutea aceluiasi principiu magic-instaurativ al corespondentei dintre cuvinte, fiinte si lucruri, modificari ale realitatii. Zina buna a Orasului este gratioasa Elli, copila povestitorului si posibila alegorie a poeziei, a carei identitate se schimba in functie de perspectiva tuturor vietatilor care depun marturie despre ea. Rapita de Gagafu (pe care il priveste cu intelegere), e salvata de spiridusi si inchisa intr-un turn (de fildes?) unde viseaza, viseaza, viseaza... Dar demonul se intoarce in Oras deghizat in conducator al marii caravane de circ si copila, trezita din somn, cade in capcana, crezindu-se la adapost (si apoi, cum sa rezisti in fata unui spectacol incredibil?).

Scapa anihilind spiritele rele prin invocarea piticilor in a caror tara ajunge. In urma ei, calatorii descopera un Oras imbatrinind de dor, ca si copila, disputata cu inocenta erotica de Cuc si Muc si distrata cu povesti naive de piticii portocalii. Dar cuvintele povestilor nu se mai pliaza pe intentia lor, instrainindu-se de realitatea desemnata ca si Elli de Oras. In fine, prin bunavointa piticilor si conspiratia vietatilor padurii-labirint (o democratie naturala), Elli paraseste lumea suspendata a piticilor si revine in Oras, intimpinata cu zaiafet de parinti, cunoscuti si principi de peste mari si tari. Jovialitatea acestei lumi de basm subminata de melancolia trecerii, de sentimentul ca, odata, totul se va sfirsi („daca n-am stiut, am presimtit numai ce vremuri grele ne asteapta“), se regaseste si in tonul povestii: intelept, bonom, putin ironic, delicat si un pic trist, dezvaluindu-ne, in joaca, extrema relativitate si fragilitate a existentei. Ca si Gagafu, moartea, nedreptatea, suferinta sint alungate din poveste (prin buclarea ei autoreferentiala, de sarpe ouroboros) si exilate in afara, in viata. Victoria Inocentei asupra Raului nu poate avea loc decit intr-o fictiune poetica: „Si am inceput atunci sa ma veselesc si am ris amindoi un ceas. Si apoi m-am retras, tiptil, in umbrarul meu din gradina si m-am intrebat, singur fiind, care este tilcul tuturor acestor intimplari. Si mi s-a parut ca il descopar. Si am tresarit. Si am ciulit urechile crezind ca aud pasi neauziti afara sau in vazduh filfiit de aripi. Dar nu erau. Si am luat atunci pana in mina si cu inima luminata si hotarita m-am aplecat asupra hirtiei si am inceput a scrie astfel: [...] Si tot asa pina la SFIRSIT“.

In faustiana „piesa de marionete“ a lui Ende instrainarea nu e presimtita ci dureros de prezenta. Totul apare esentializat ca intr-un teatru Kabuki, redus la schema; nu intimplator autorul si-a „programat“ piesa pentru a fi jucata in Japonia. Eli (cu un „l“) e acum o copila murdara, debila mintal, aciuata intr-o trupa de saltimbanci demodati, linga un complex industrial dezolant de la marginea unui mare oras. Un avatar degradat al lumii virtuale din care fusese exilata, unde era o printesa indragostita de printul Joan (metamorfozat acum in Jojo, un clovn batriior si jerpelit). In „Tara lui Azi“ personajele comunica in proza, iar in „Tara lui Miine“ – in versuri. Inocenta devine, la Ende, instrumentul unei critici a rationalitatii represive, alienante, cenusii si austere (reprezentate de Angramain, femeia-paianjen), careia ii e opusa o lume multicolora, exuberanta, aflata sub semnul oglinzii fermecate daruite printesei de slujitoarea Kalophain. Exilarea din Tara de Miine avusese loc in urma unui joc de dame inscenat de Angramain, prilej pentru o viziune terifianta a mortii universale. Spre deosebire de Joan-Jojo, numele lui Eli nu se schimba: fetita debila mintal are un statut ontologic identic cu al printesei de altadata si se va salva, biruind-o pe Angramain, pentru ca imaginea i-a ramas captiva intr-un ciob al oglinzii de odinioara. Dar totul se dovedeste a nu fi decit un vis, iar epilogul aduce ruperea de catre saltimbanci a unui contract care, in prolog, urma sa-i separe.

Voit sau nu, avem aici o morala a actiunii (visul solidarizeaza oamenii, actioneaza asupra existentei lor „diurne“), in vreme ce romanul „orientalului“ Chimet propune o morala a contemplativitatii intr-o lume fara speranta. La Chimet, reactia e una impotriva universului concentrationar al comunismului. La Ende – impotriva „realismului“ brechtian si a uritirii programatice a artei „progresiste“ din Germania deceniilor postbelice. In adevar, aceasta „uritire“ era o penitenta de inteles, iscata din nevoia generatiilor de dupa razboi de a exorciza vinovatia parintilor. Numai ca autorul lui Momo intra in literatura germana a anilor ’70 fara acest complex, intr-un moment de saturatie fata de antiestetic (de aici si marele lui succes de public). Principalul sau „avocat“, teoreticianul manierismului Gustav René Hocke a vazut in el pe „cel mai mare romantic al secolului nostru, continuatorul lui Novalis in lumea moderna“. In schimb, stinga brechtiana, ideologizata si, in ultima instanta, dogmatica, merge pina la a identifica visul romantic, dorinta de ingenuitate, de repoetizare a lumii si frumusetea fanteziei cu un „evazionism“ iresponsabil, infantil, chiar „reactionar“. Scrisorile lui Ende catre Chimet (dar si cele ale lui Chimet catre Ende) marturisesc, de fapt, acelasi lucru: ca fiecare vede in tara celuilalt un mediu propice de receptare a operei sale. Pledoaria scriitorului german impotriva uritirii sistematice, arogante si masochiste a literaturii prin neorealismul critic postbrechtian este emotionanta si convingatoare.

Din cauza cortinei de fier, Ende si Chimet nu s-au putut intilni in viata reala. Corespondenta lui Chimet cu strainatatea s-a facut aproape exclusiv prin intermediul „postei clandestine“. Dar publicarea scrisorilor are si o alta miza: „indiscretia“ publicului avid de biografia artistilor (de fapt, a Eroilor) e un reflex al curiozitatii copilului reprimat din ei, care demonteaza „jucariile“ in cautarea mecanismului lor de functionare, a secretului care i-a facut fericiti. Una peste alta, aceasta carte ar trebui sa ne faca sa fim mindri ca mai avem printre noi un mare, un minunat scriitor si, in acelasi timp, sa ne faca sa rosim pentru ca nu am stiut pina acum sa-i acordam atentia si pretuirea pe care o merita.