OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In al sau Profesori ai deznadejdii (Actes Sud, 2004), Nancy Huston incepe prin a adresa lumii intregi o intrebare care ar merita, dupa parerea mea, sa fie gindita indelung si chiar dezbatuta: „De ce exista distanta asta tot mai mare, acum, in zorii secolului al XXI-lea, intre ceea ce dorim sa traim (solidaritate-generozitate-democratie) si ceea ce avem chef sa consumam ca si cultura (transgresiune-violenta-singuratate-disperare)?“.
Dar oare chiar e o intrebare valabila? Insasi autoarea scrie si subliniaza: „Adevarul extremei nu e adevarul vietii“.

Ei bine, arta nu e viata, arta se naste la extrema spiritului uman si, pentru ca nu suporta repetitia, e sortita sa fuga cu disperare tot inainte. Mai ales arta moderna, daca asa ceva mai exista, daca n-a murit din pricina exceselor la care propriul ei geniu o condamna.
Inca de la inceputurile sale, arta moderna a fost individualista si solipsista. Destul de repede, principalul criteriu de valorizare a devenit noutatea, forta de inovatie. Viata e facuta din repetitii, e rutina si asteptare; arta vizeaza orizontul, cu alte cuvinte, infinitul. Asta ii e forta, dar tot asta si pierzania. Totusi, cadavrul pare ca inca mai misca, altfel de ce s-ar mai scrie eseuri, de ce s-ar angaja polemici pe subiectul acesta?

Nancy Huston cunoaste probabil toate astea. Ba mai mult, in tinerete, ea insasi a fost ispitita de asemenea ginduri „negativiste“ mai mult decit de facts of life... Sufletul ei era sfisiat intre nihilism si utopie, din care nu lipsea bineinteles feminismul. Mai grav! Il citea pe Lenin, era sub influenta lui, inca nu se apucase sa scrie: actiona! Angajamentul ei era, asadar, pur existential. Si pe urma? Pe urma, familia, copiii au readus-o pe drumul cel bun. „Fiecare scriitor trebuie sa aiba trei copii!“, se inflacareaza ea, citind un scriitor suedez. Iat-o acum pocaita si moralizatoare. Fara sa-si uite credinta feminista, ura impotriva scriitorilor misogini al caror nihilism e mai primejdios decit al celorlalti ii stringe la un loc pe toti acesti pacatosi, pe toti acesti in-afara-legii corectitudinii politice, pentru a-i aseza pe fiecare intr-o casuta in functie de generatie. Se slujeste de ei ca de un material didactic, punind accentul pe biografie si mai ales pe copilarie.
In fruntea lor il plaseaza respectuos pe Samuel Beckett, irlandez ca si ea. Si mare bautor de whisky in fata lui Dumnezeu. Ce-a mai facut-o sa rida!... Asa ca „pe el il iert, ba mai mult decit atit: il iubesc“. Prietenul lui Beckett, Cioran, e, impreuna cu Thomas Berhardt si Elfriede Jelinek, cel mai maltratat. Sprijinindu-se prea mult pe cartea Alexandrei Laignel-Lavastine, Nancy Huston ii face un portret de scriitor fascistoid care – ca si ea in tinerete! – „oscila intre utopie si nihilism“.

Iar Bernhardt, acest mare scriitor austriac, e pur si simplu comparat cu... Hitler. Si asta din cauza citorva detalii asemanatoare privind copilaria. Valoarea literara nu conteaza in ochii necrutatoarei Nancy Huston care, in schimb, e foarte interesata de numarul de carti vindute de cutare sau cutare scriitor contemporan. Nu poate pricepe ca literatura e locul unde se intilnesc nebunul si inteleptul, si unul si celalalt existind in proportii diferite in fiecare scriitor demn de acest nume.
Valoarea n-o intereseaza, isi ia exemplele de oriunde, cum ii vine, sau mai degraba de acolo de unde-i convine pentru a duce pina la capat demonstratia ei ideologica. Asa se explica de ce amesteca geniile si scribii, de ce dupa Beckett si Bernhardt ii gasim, stind la coada, pe Houellebecq, Christine Angot si alti citiva fara mare interes.

Cum devii nihilist? Totul se intimpla in timpul copilariei, ba chiar al prunciei. Atunci, viitorii nihilisti sint frustrati, persecutati, ba chiar torturati de mamele si mai ales de tatii lor. Pentru Imre Kertesz, de pilda, viata e un adevarat infern din cauza tatalui. „Iar daca e adevarat ca Dumnezeu e un tata sublimat, atunci mie Dumnezeu mi s-a revelat sub forma Auschwitz-ului.“ Nenorocirile personale sint generalizate si, in cele din urma, ele conduc lumea. Elfriede Jelinek isi detesta tatal, evreu care colaboreaza cu nazistii, si-si uraste mama, o „catolica monstruoasa“. Se inscrie in partidul comunist, scrie carti atroce si primeste Premiul Nobel pe anul 2004... Metoda lui Nancy Huston tine de acelasi mecanism pe care ea il descopera la scriitorii nihilisti: o extrapolare permanenta gratie unor analogii trase incontinuu de par.

La fel ca si vechii comunisti (Kundera?), care, pierzind credinta in comunism, il combat cu si mai multa ardoare decit altii, Nancy Huston, pe vremuri disperata, negativista etc., apara in prezent, cu ghearele si cu dintii, familia si valorile micii burghezii care se topeste de admiratie in fata marelui capital. Gindirea ei ramine la fel de ideologica precum in tinerete, doar ca s-a intors in directia in care bate vintul.