OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

E ca si cu oul si gaina… Ce-a fost mai inainte: superstitia sau credinta? Desigur, in istoria umanitatii, magia s-a manifestat inainte ca religia sa apara, si n-a disparut din cauza asta. Altfel spus, superstitiile persista cu atita forta incit am putea spune ca ele sint, pentru mentalitatea umana, ce este fondul de aer pentru temperatura unei zile.
In romanul lui Nicolas Fargues, Ultima rada, POL 2004, Philippe, functionar ONG, sufera de tulburari obsesionale compulsive (TOC!), pe care le califica el insusi drept „superstitii acute“. Primeste, de pilda, ca un fel de ordin de sus, impulsul de-a deschide si inchide de patru ori la rind usa biroului sau, sub privirea din ce in ce mai uluita a secretarei.
Executa ordinul datorita unei regii care se reveleaza cu atit mai comica, cu cit e mai complexa. „Esti multumit, Doamne?“, exclama el dupa ce-a reusit exercitiul.

A vorbi cu Dumnezeu nu mai e o simpla superstitie, incepe sa miroasa usor a misticism. In orice caz, Philippe nu-i asemenea celorlalti, e nitel mai special, pare trimisul autorului aici, in lumea de jos, a textului. De aceea cititorul poate fi ispitit sa considere acest personaj drept un alter ego al autorului, care se hotaraste sa nu mai foloseasca persoana intii, ca in romanul precedent. Intr-adevar, ai impresia ca Philippe are mai multa greutate decit ceilalti, care nu fac decit sa-si joace micul rol, in coltul care le e rezervat. Cei mai multi sint turisti sau tot felul de expatriati care de care mai jalnic, francezi care isi inchipuie ca mica lor viata mizerabila va fi mai usor de suportat sub soarele din Madagascar.
Asa ca auzim mai multe voci si vedem o sumedenie de siluete care nu se incruciseaza totusi decit rareori, si-atunci din intimplare, sau chiar deloc. In primul rind Hervé, colegul de birou al lui Philippe, care se gaseste intr-o situatie disperata, in pragul crizei de nervi: a deturnat, pentru Nirina, tinara lui amanta malgasa, banii statului si afla ca nevasta-sa are si ea un amant si vrea sa divorteze. Pe urma Maurice, care in Franta a avut circiuma si a vindut tot ce avea ca s-o urmeze pe Phidélice; aceasta, in pofida numelui, il insala si-l deposedeaza de toate bunurile. In general, femeile bastinase sint prezentate ca fiind rele de musca si cu ochii lacomi.

Autorul e de doi ani director la Alliance Française din Diego Suarez, pe vremuri port militar francez. Probabil ca stie despre ce vorbeste. El insusi casatorit cu o africana, nu pare sa-i pese de corectitudinea politica. De altfel, pe francezi nu-i trateaza mai blind.
Tinarul functionar Amaury de Langle e zugravit ca un cretin pretentios si ipohondru, terorizat de tintari; iar Mathilde, turista venita de la Lille, ridicola in cautarea inocentei; sau toti albii aceia aflati la capatul cursei, care vin sa esueze pe nisipul malgas, cu speranta de-a uita situatia in care se afla, ceea ce nu-i impiedica sa-si afiseze complexele de superioritate, visind la zilele de glorie ale colonialismului. A prinde in ace ridicolul e jocul preferat al autorului.

Mai mult decit toti ceilalti, Philippe e cel care atrage atentia prin maniile si felul sau bizar de-a fi. Cititorul ar putea sa se laude ca-l cunoaste mai bine decit Laure, nevasta-sa, care totusi banuieste si ea tot felul de lucruri. Cititorul, ce-i drept, stie aproape totul, caci Philippe are obiceiul sa gindeasca cu voce tare. Ce nu cunoaste e cauza tulburarilor psihice care imping personajul la gesturi gratuite si primejdioase. Abia mai tirziu vom afla cheia comportamentului sau: Philippe nu avea decit trei ani cind si-a omorit tatal, jucindu-se. Acesta, intins pe parchet, ii ingaduia copilului sa-i topaie pe burta. Ei bine, ati ghicit: la un moment dat, cind tatal nu se astepta nicidecum, copilul a facut un salt inainte si i-a cazut cu picioarele drept pe marul lui Adam. Moartea a fost fulgeratoare. Nicolas Fargues e subtil si mucalit. Umorul sau, mai degraba negru.
In ultimul capitol, Philippe conduce automobilul pe o sosea aproape pustie. Se supune diferitelor injonctiuni venite bineinteles de sus – altfel de unde? – si se deda la tot felul de exercitii acrobatice, unele mai periculoase ca altele. Nu scapa de accident si, odata cu moartea sa, se ispraveste si romanul. Am putea vorbi de o comedie de moravuri care, ca si viata, nu poate sfirsi decit rau. Si am putea admira tonul lui Fargues: rind pe rind cinic, sugubat si disperat.