OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Treizeci de ani si mai bine, Cortazar a ezitat sa-si publice primul sau (mare) roman. Si-a dat consimtamintul doar cu citeva luni inainte de-a muri, in 1984; cu ultimele puteri a obtinut sa fie eliminate paginile de „jurnal“ care n-au aparut decit zece ani mai tirziu: pentru ca au vrut mostenitorii, caci scriitorul, toata lumea stie, detesta „mucii astia ai mintii“, refuza sa se exprime ca „jurnalau“ (E vorba de Examenul si Jurnalul lui Andrés Fava, ambele la Denoël).
Si totusi acest jurnal facea parte din roman, putea fi considerat ca fiind scris de unul din personaje, chiar daca nu se refera decit foarte putin la scenele unde apar celelalte personaje.

Oare de ce a vrut Cortazar sa-l smulga din textul general al romanului? Izolat, are inca si mai putin impact. Si-apoi, regula genului vrea ca diaristului sa nu-i placa acest tip de scriitura si sa se auto-persifleze. Sa-i fi fost teama ca influenta lui Gide e prea vizibila? Se gindea oare la Falsificatorii acestuia? Numai ca aceasta influenta e pe deplin revendicata, sub forma de citat, e o dubla mise en abyme („– Iar tu, tu ce invirti? – Eu? spune cronicarul. Eu scriu Paludes.“). De altfel citatele abunda. Tinerii care constituie personajele romanului isi etaleaza fara false pudori cunostintele, mai ales in materie de literatura. Ei se afla in ajunul unui examen foarte important: nu e vorba numai de examenul care consacra studiile de pina atunci, dar si acela de intrare intr-o societate si intr-o cultura. Referintele tisnesc din toate partile, deseori in limba de origine (engleza sau franceza), cu sau fara ghilimele.

Numarul de autori citati e impresionant. Un index de nume ar constitui sumarul unei istorii a literaturilor vest-europene. Dialogurile vioaie, cind frivole, cind ludice, ne cuceresc prin efervescenta si ironia lor. Se vorbeste despre orice, ba chiar si despre Argentina: complexul provincial al micilor culturi. In text, sint presarati termeni de argou si jocuri de cuvinte, asa ca traducatorul merita toate laudele.
Mai puternica decit influenta marturisita, aceea a lui Gide, o simtim, ca fiind mai profunda, pe aceea a suprarealistilor. Actiunea nu urmeaza nici un plan prestabilit. E evidenta vointa autorului de-a se lasa purtat pe valul de cuvinte: cele care vin din propriul subconstient sau din alta parte. Aluneca pe val ca pentru a evita caldura apasatoare a climatului – realitate si metafora totodata. Caldura si ceata la Buenos Aires, personajele simt ca se sufoca in asteptarea acelui examen care pina la urma nici nu va avea loc. E aminat. Descumpaniti sau usurati, tinerii se pierd in ceata orasului. O ceata groasa care favorizeaza dezvoltarea unor misterioase ciuperci.

Pe jos ori cu tramvaiul, uneori in taxi, fara scop si fara rost, doua cupluri, Juan si Clara, Andrés si Stela, insotite de un prieten, pe care il numesc cronicarul pentru ca lucreaza in redactia unui ziar, ratacesc pe strazi, palavragesc, beau sau asista la unele scene oribile. Un animal, sobolanul (la rata), ingaduie datorita unor jocuri de cuvinte ori palindromuri (atar a la rata = a-si atasa sobolanul) un adevarat travaliu textualist care introduce in cele din urma ideea de ratare (Nae Ionescu ar fi zis: numai rata nu rateaza – n.m.). Aceasta mi se pare tema subterana a romanului. Intr-o carte de convorbiri (cu Omar Prego), Cortazar vorbeste, referindu-se, ce-i drept, la un alt text, despre fascinatia pentru sobolani care uneori isi innoada cozile intre ei si mor, caci nu mai pot sa le desfaca. Se smucesc in toate partile, dar nu reusesc sa se desprinda. Ca si personajele din roman? La frica de sobolani se adauga teama de ratare. Trebuie parasit orasul acesta, ca un vapor in deriva. Trebuie plecat, caci insusi Abel, victima expiatorie, ameninta sa se transforme in calau. Romanul poate fi citit ca o critica a peronismului, ca o presimtire a unor fenomene care vor avea loc citiva ani mai tirziu.

In ce priveste actiunea, aceasta e tot timpul aminata, noaptea pare ca nu se mai sfirseste. In afara suspansului, aflam deja in germene anumite procedee si o parte a imaginarului lui Cortazar, ca si cum, de-a lungul acestui roman care dureaza o zi si-o noapte, scriitorul nu face decit sa-si testeze uneltele, sa-si lustruiasca armele.
In final, Andrés izbuteste sa-i convinga pe Clara, pentru care are o dragoste tulbure, si pe sotul ei sa paraseasca orasul. El ramine. Numai ca Jurnalul lui Andrés Fava ne reveleaza ca aici e vorba de o proiectare, in spatele lui Andrés se ascunde autorul, Julio Cortazar insusi, in ajunul unei mari hotariri: sa paraseasca Argentina pentru a se duce la Paris. Asa ca nu ramine, se exileaza. S-ar putea sa fie acesta unul din motivele pentru care manuscrisul va sta treizeci de ani intr-un sertar: Cortazar il privea ca pe romanul unei rupturi, daca nu chiar al unei tradari. Nu prietenii lui sint cei care pleaca, ci el insusi, marele romancier isi ia talpasita ca sa caute salvare, pentru el si pentru literatura sa.