Într-una
dintre cărțile lui Gellu Naum (Medium), cititorului i se adresează un îndemn –
să elibereze erotismul de clișee și de sentimentalim: „Se vorbește despre strîngeri
de inimă cum s-ar vorbi de strîngeri de mîini. Să se strîngă, să se strîngă
această inimă pînă la dispariție. Respirația fără sentimentalism va fi liberă“.
Nu trebuie uitat că Medium apărea pentru prima dată în 1945. Limbajul
erotismului era sufocat de sentimentalism, în parte grație unor cutume sociale și
în parte unei literaturi erotice care își consolidase și ea o istorie. O
eliberare de sentimentalism era necesară. Șaizeci și șase de ani mai tîrziu,
Matei Vișniec ne propune o reîntoarcere nu la sentimentalism, ci la un anumit
limbaj al erotismului, un limbaj care face din cel ce îl folosește, acum în
2011, un scriitor aproape avangardist. Este vorba despre un mod de a scrie
foarte apropiat de autorul Zenobiei în cărțile publicate de acesta după război,
o literatură care – scrisă astăzi – ar părea a fi împotriva zeitgeist-ului
artistic, dacă ne gîndim la ce s-a întîmplat cu limbajul literaturii erotice în
ultimii douăzeci de ani.
În Scrisori
de dragoste către o prințesă chineză, Matei Vișniec ne propune un joc cu
literatura erotică. Autorul imaginează astfel un personaj care își propune să
reînvie un limbaj uitat al erotismului. Destinate inițial teatrului și
interpretate ca atare pe scenă (premiera spectacolului a avut loc în 2009, la
Festivalul Teatrului Kaze din Tokyo), aceste texte reprezintă o operă literară
autonomă, deși o încadrare într-un anumit gen ar fi dificilă. Matei Vișniec
folosește în „scrisorile“ sale strategii artistice care aparțin mai multor zone
literare: teatrul, poemul și proza sînt toate incluse în confesiunile de
dragoste pe care personajul-îndrăgostit le adresează iubitei.
Fiind
scriitorul român (și francez) cu cele mai multe apariții la recent încheiatul
Tîrg de carte Gaudeamus (scriitorul a lansat cinci cărți – Securi decapitate,
Editura Tracus Arte, Dezordinea preventivă, Editura Cartea Românească, La masă
cu Marx, Editura Cartea Românească, Omul din cerc. Antologie de teatru scurt
1977-2010, Editura Paralela 45, precum și volumul în discuție), Matei Vișniec
nu este un autor captiv propriei formule. Volumele enumerate propun fiecare o
viziune literară înnoită. Poate cel mai surprinzător este chiar volumul în
discuție. Autorul nu este cunoscut pentru concesii făcute diferitelor
formalisme ale literaturii. Nici vorbă despre acest lucru în primul ciclu al
volumului, „Cum am dresat un melc pe sînii tăi“. Matei Vișniec a înțeles că a
scrie o literatură erotică astăzi îl pune pe orice scriitor într-o situație
foarte dificilă. Autorul este în situația de a reînvia un limbaj uitat, mai
ales după nenumăratele coborîri în stradă ale literaturii (mult mai recente la
noi, dar deja vechi în literatura occidentală) care, alungînd erotismul din
poezie și din proză, au ales să vorbească despre nenumăratele și inevitabilele
alienări ale existenței actuale. Trebuie reținut însă că Matei Vișniec – dacă
ne referim la teatrul acestuia – nu face o excepție de la acest traseu, însă,
spre deosebire de alți scriitori, știe că orice carte este o căutare care
trebuie să înceapă cu reinventarea propriului ei autor. Revenind la limbajul
curtoaziei (prin folosirea persoanei a II-a plural), personajul lui Vișniec se
adresează iubitei și o evocă pe aceasta prin confesiuni de mare frumusețe, o
frumusețe ce pare a ne aminti de o poezie orfică, aurorală: „Se făcea că ea
trecea pe acolo. Ea trecea pe acolo din întîmplare, iar eu, tot din întîmplare,
stăteam întins pe jos, pe trotuar, cu pieptul deschis, răpus de rana mea, rana
mea care avea ceva dintr-o oglindă, rana mea... Și atunci ea s-a oprit, ea s-a
oprit cumva interpelată, interpelată de rana mea, uimită să vadă o rană atît de
frumoasă, o rană pe cord deschis, pe cer deschis, o rană care avea ceva dintr-o
oglindă, care era aproape o oglindă... Cu siguranță, ea era foarte grăbită, dar
rana mea i-a atras, totuși, atenția și atunci mi-a spus... Domnule...“ sau „Din cînd în cînd îi spun «doamnă, am o
problemă cu dumneavoastră, mă locuiți prea febril, aveți o viață socială prea
agitată în corpul meu, îmi pare rău, dar nu eram pregătit pentru asta...» Îi
spun toate astea la persoana a II-a plural [...] Atunci cînd vrem să evacuăm pe
cineva din corp trebuie să fim politicoși, trebuie, mai ales, să nu îl
busculăm, nu putem scoate pe cineva din ființa noastră decît cu vorbe blînde și
fraze foarte civilizate“.
Limbajul
este o piele
Există și un
fundament mult mai profund al acestui jurnal al seducătorului reinventat de
Matei Vișniec. În libera circulație a dorinței, atunci cînd aceasta devine cea
care ne eliberează de toate limitele biologice sau sociale, distingem (presimțim)
o „piele“ a limbajului erotic. Există o memorie înscrisă în piele. Ca o hartă
invizibilă, învelișul nostru păstrează urmele tuturor îmbrățișărilor amoroase.
O pictură abstractă, care ar descrie numai ritmuri și intensități, ar fi
realizarea vizuală a acestei hărți. Asemenea dorinței, desenul se va schimba
sub atingerea diferitelor iubite. Sub imperiul simțurilor pielea se va întinde,
devenind un suflet al suprafeței.
Urmele
lăsate de persoana iubită rămîn înscrise în piele sub forma unor tatuaje
invizibile ale dorinței. Cel puțin asta mă lasă Matei Vișniec să cred atunci
cînd scrie pasaje precum următorul: „Nu știu ce mi-a murmurat atunci la ureche,
era frig în univers, cuvintele erau mute, civilizațiile se prăbușeau unele
peste altele, se auzeau țipete în noapte, ea s-a lipit de mine, fremătîndă, îi
era frică de lumea din afară, de ceea ce devenise lumea, de epiderma lumii, de
ea însăși... Iar ea vroia să se refugieze repede sub pielea mea, în corpul meu,
în sîngele meu, în carnea mea, pentru o noapte, am crezut-o pe cuvînt, era atît
de curtenitoare, complet goală, în fața mea, încît am cedat, am spus, fie, te
accept complet goală, toată noaptea, în pielea mea, locuiește-mă, hai, vino,
cuibărește-te în corpul meu, relaxează-te, simte-te ca acasă, gustă-mă, prăbușește-te
în ființa mea“. Scrise parcă cu acul înroșit, toate aceste „tatuaje“ invizibile
își au originea în labirintul complex al simțirii, care se îndreaptă alternativ
către interior și către exterior, vibrînd la limita fiecăruia.
Matei Vișniec
rămîne un scriitor care reușește să surprindă cu fiecare carte, demonstrînd că
este un autor ce se poate cu ușurință mișca în mai multe zone literare.
Matei VIȘNIEC
Scrisori de
dragoste către o prințesă chineză
Traducere
din franceză de Daniela Magiaru
Editura
Humanitas, București, 2011, 88p.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters