OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Înainte de a auzi numele Hertei Müller, am auzit vorbindu-se despre cartea ei, Animalul inimii. Ne vorbise despre această carte aceeaşi profesoară care avea să o prezinte pe Aglaja Veteranyi în cadrul unui curs opţional. Am început să citesc cartea Hertei Müller în urma prezentării făcute la acel „curs“. De fapt nu era vorba despre un curs propriu-zis, iar „profesoara“ nu era ca ceilalţi. Era de o mie de ori mai vie decît cei cu care eram în mod normal obişnuiţi. Ne vorbea despre o literatură diferită de „istoria literaturii“, literatura adevărată care însemna pentru noi o nouă respiraţie, o lume de senzaţii pure pictate cu acrilicele minţii. În acea vreme, numele Hertei Müller era foarte puţin rostit. Ne atrăgea prin lipsa ei de popularitate, ajungeam la ea graţie unui mecanism sigur – dacă „ceilalţi“, „bătrînicioşii“, nu vorbeau despre cărţile ei atunci trebuia să o citim. Eram gelos pe unul dintre colegii mei care ştia germană şi o putea citi în original. Eu trebuia să aştept, ca orice muritor, traducerile. Chiar şi-aşa, am putut citi Animalul inimii în traducerea Norei Iuga. Nu cred că altcineva ar fi putut transpune mai bine în limba română cartea Hertei Müller.

 

Îmi amintesc sentimentul de oprire a respiraţiei pe care l-am simţit citind această carte, fusesem luat pe nepregătite. Parcă citea copilul despre care scria Herta Müller. „Copilul se gîndeşte, numai adevărul poate să fie, doar el stă pe limbă ca un sîmbure de cireaşă, care nu vrea să se ducă pe gît. Cît timp glasul suie, vorbind în ureche, aşteaptă adevărul. Dar, de îndată ce tace, totul e minciună, se gîndeşte copilul, pentru că adevărul s-a şi dus pe gît. Pentru că gura a mîncat cuvîntul, nu l-a rostit.“ Era o voce nouă, nemaiauzită. Vorbea o limbă care nu era nici româna, nici germana. De cîţiva ani tot auzeam la şcoală şi, mai tîrziu, la facultate despre comunism, despre Securitate. Avusesem şi părinţii care-mi povestiseră despre bătăile încasate de bunici pentru că se opuseseră colectivizării. Continuam însă să am o alergie la literatura despre comunism. Ni se vorbise despre romanul „obsedantului deceniu“. Profesorii încercau din răsputeri, dar fără rezultat, să ne arate că „am avut şi noi scriitori subversivi“. Alţii vorbeau de „literatură esopică“. Pentru noi, cei care s-au format după 1989, cărţile care vorbeau despre opresiunea anilor din comunism descriau dezastre inconceptibile, îndepărtate. Se crease şi o anumită ipocrizie în rîndul studenţilor. Nu puteai vorbi critic despre aceste cărţi. Erai, pe loc, catalogat ca insensibil la suferinţa părinţilor. De aceea, citind Animalul inimii, eram pus în încurcătură. Era o carte care mă „cucerea“ de la primele pagini. Pentru prima dată, dezastrul anilor ’80 devenea real, palpabil. Însă nu din această cauză mi-a plăcut cartea Hertei Müller.

 

Aceeaşi densitate a scrisului m-a atras în cărţile Hertei Müller iar, din această privinţă, scrisul ei are mai multe puncte comune cu poezia lui Gellu Naum sau cu poezia lui Paul Celan decît cu scrisul lui Soljeniţîn sau Vladimir Bukowski. Cuvintele şi limbajul sînt supuse unor relaţii neaşteptate, ca şi cum ar trăi o idilă scandaloasă, neacceptată de societate, logica trebuie sufocată, eliminată pentru totdeauna pentru a lăsa locul unui vocabular care se raportează mai degrabă la realitatea creierului şi la ordinea poemului decît la realitatea lucrurilor. Cuvintele obişnuite îşi pierd sensul la anumite intensităţi sufleteşti.

 

Deschid întîmplător Regele se înclină şi ucide şi pot citi: „Văzut din afară scrisul seamănă cu vorbirea. Dar dinăuntru el este ceva ce ţine de singurătate. Propoziţiile scrise se raportează la faptele trăite mai degrabă în felul în care se raportează tăcerea la vorbire. Cînd pun în propoziţii lucruri trăite, începe o mutaţie fantomatică. Măruntaiele faptelor sînt ambalate în cuvinte, învaţă să meargă şi se mută într-un loc la început necunoscut. Pentru a rămîne la imaginea schimbării de domiciliu voi spune că atunci cînd scriu e ca şi cum patul s-ar muta într-o pădure, scaunul într-un măr sau strada ar duce la un deget. Dar şi invers: poşeta devine mai mare ca oraşul, albul ochiului mai mare ca peretele, ceasul de la mînă mai mare ca luna.“ Cred că această teribilă mutaţie a cuvintelor şi a limbajului m-a atras la prima lectură a Animalului inimii. Nu am nici o îndoială că se va acorda o mare importanţă tematicii cărţilor Hertei Müller. Se va vorbi despre Securitate şi despre comunism poate mai mult decît s-ar fi vorbit vreodată în România. Despre aceste teme s-a scris enorm de mult şi de prost şi se va mai scrie în continuare. Herta Müller nu este însă scriitoarea unei teme sau a unei tematici, oricît de extinsă ar putea fi aceasta. La fel ca şi scriitoarea, cuvintele sînt exilate în propria lor ţară pentru că Herta Müller îşi construieşte propriul limbaj, o limbă străină şi totuşi inteligibilă. De aceea, cred că anumite cuvinte ca „mărturie“ sau „cronică a ororilor comunismului“ îşi pierd sensul în cazul scrisului Hertei Müller. „Ca eveniment, lucrurile trăite nu se sinchisesc de ceea ce scrii, nu sînt compatibile cu cuvintele. Ceva ce s-a întîmplat cu adevărat nu poate fi exprimat în cuvinte la scara unu la unu. Pentru a descrie acel lucru, trebuie să-l ajustezi la cuvinte şi să-l reinventezi pînă la coadă. […] Cele întîmplate cu adevărat se manifestă insistent ca fenomen periferic, căruia îi administrezi prin cuvinte un şoc după altul. Cînd a devenit de nerecunoscut pentru sine însuşi, înseamnă că a revenit în centru. Trebuie, mai întîi, să demolezi suficienţa de sine a lucrului trăit pentru a scrie despre el – s-o coteşti din orice stradă reală într-una inventată, fiindcă numai aceasta îi poate semăna din nou.“