OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pe 21 octombrie 2007, la ora 19.00, la Institutul Francez, a avut loc o seara de lectura bilingva: Philippe Forest, alaturi de actrita Coca Bloos si pianista Maria Imbricau, a prezentat fragmente din ultimul sau roman, Le Nouvel Amour/Iubirea din nou, titlu in curs de aparitie la Editura Nemira.

Philippe Forest este doctor in litere, autor a mai multe eseuri de teorie si istorie a literaturii (Histoire de Tel Quel, Seuil, 1995, Le roman, le je, Pleins Feux, 2001, Le Roman, le réel et autres essais, Editions Cécile Defaut, 2007 etc.) si a trei romane, dintre care unul tradus in limba romana si aparut la Editura Nemira (Sarinagara, 2006). in prezent preda literatura comparata la Universitatea din Nantes.

intr-o polemica recenta, consemnata de revista L’Expres, intre Richard Millet si Frédéric Beigbeder, cel dintii afirma ca romanul francez a murit. Credeti ca autofictiunea a sfirsit prin a se autodistruge?
Nu! Cred ca Richard Millet are o viziune foarte pesimista asupra romanului francez, iar acest lucru se datoreaza credintei sale ca o anumita formula narativa impusa in secolul trecut ar trebui conservata. Pe de alta parte, eu cred ca, dimpotriva, literatura franceza trebuie sa se schimbe, iar autofictiunea a constituit una dintre modalitatile inovatoare descoperite in anii ’70-’80. Evident, si eu sint critic in raport cu anumite elemente ale autofictiunii si nu consider ca literatura mea se incadreaza in acest concept.

In ansamblu, insa, as spune ca autofictiunea a avut un rol pozitiv in schimbarile petrecute in literatura anilor ’70-’90. Poate ca lucrurile sint mai greu de perceput din afara Frantei, eu nici nu stiu cu exactitate ce carti se traduc in romana, mi se pare insa evident faptul ca literatura franceza nu mai are acelasi impact puternic pe care il avea in anii ’50-’60, in perioada Noului Roman – dar cu siguranta romanul francez nu a murit!
Am pus aceasta intrebare pentru ca in presa literara nu putine au fost vocile care s-au grabit sa denunte autofictiunea ca model narativ ce a intrat intr-un proces de autodistrugere.

Aceasta se intimpla pentru ca unii vad in autofictiune o anumita exacerbare a unei dimensiuni narcisiste. Eu merg mult in trecut si afirm ca autofictiunea nu s-a nascut nicidecum de curind – Dante este un autor de autofictiune, de pilda, desi nimeni nu-l crede ca a calatorit intr-adevar prin Infern, dar faptul ca a ales sa scrie la persoana intii si modul in care a asezat problematica dorintei si a suferintei in centrul poemului sau face din Divina Commedia una dintre primele opere de autofictiune. Astazi insa lucrurile stau astfel: scriitorii mai tineri au ales sa se intoarca la autofictiune, uitata in timpul curentului realist sau naturalist, sau chiar in timpul romanului experimental al anilor ’40-’50, cind nimeni nu indraznea sa foloseasca persoana intii. Aceasta dimensiune este insa absolut esentiala literaturii si nu este nici pe departe ceva nou, ci un lucru regasit de scriitorii de astazi.

Conform discutiei amintite mai sus, literatura franceza ar trebui sa cuprinda doua categorii de scriitori: cei ce urmeaza formula clasica si dau in continuare importanta stilului si cei „nothombieni“, cum ii numea Millet. Dumneavoastra de la ce categorie va revendicati?
Nu as vrea sa vorbesc in termenii lui Richard Millet. Desi ii admir opera fictionala, nu cred ca are dreptate cu ceea ce spune in eseurile sale, din care transpare un fel de simptom al amaraciunii si frustrarii celui care crede ca nu ocupa locul pe care il merita.

Acelasi lucru il spune si Frédéric Beigbeder...
Totusi, nu-i pot da dreptate nici acestuia din urma si nu cred ca se poate face o astfel de distinctie intre scriitori. Dar, ca sa fiu sincer pina la capat, eu m-as considera mai degraba un autor „clasic“, pentru ca scriitorii mai tineri (si este cazul lui Amélie Nothomb, Beigbeder etc.) nu au nici cea mai vaga idee despre ce s-a intimplat in literatura pina la ei, nici macar nu le pasa – pentru ca apartin unui nou sistem si sint mai degraba interesati de tipul de romane care se pot transforma in filme pentru televiziune sau pentru marele ecran. Eu sint un cititor de literatura de avangarda (anii ’60) si totodata admirator al romanului experimental francez – totusi, cred ca aceste formule narative si-au trait agonia si existenta lor nu mai poate fi prelungita – trebuie doar sa reusim sa conservam povestea, apropiindu-ne totodata mai mult de experienta, de trairea autentica.
- Nu putem avea acces la adevar decit prin intermediul fictiunii
in cartea dumneavoastra Le roman, le réel (et autres essais), spuneti ca „romanul raspunde la apelul mut al realului“. Puteti comenta putin afirmatia?

Semnificatia cuvintului „real“ se apropie pentru mine de cea propusa de structuralism, de acceptiunea termenului asa cum apare ea in opera psihanalistului Jacques Lacan, ale carui scrieri trimit la Georges Bataille, din punctul meu de vedere cel mai important ginditor al secolului al XX-lea. Prin urmare, „real“ inseamna „imposibil“ si se leaga de ideea de experimentare a dorintei si suferintei, e un lucru inexprimabil, care conecteaza individul la neant, iar autorul trebuie sa scrie de pe marginea acestui hau pe care eu il numesc „real“. Termenul nu are nici o legatura cu realismul sau naturalismul, pentru mine literatura este consemnarea acelei intilniri cu haul, cu neantul nascut din experimentarea dorintei si a suferintei.
Spuneti ca „folosirea persoanei intii in roman nu este pur si simplu o dovada de narcisism, ci constituie un suport autentic al unei exigente a adevarului si libertatii asumate in ciuda tuturor riscurilor“ (citat din acelasi volum). Ne puteti da o definitie a termenului „ego-literatura“, explicind totodata de ce il preferati celui doubrovskian, de „autofictiune“?

Ceea ce eu numesc „ego-literatura“ este acea forma de fictiune care spune adevarul despre viata, impartaseste o experienta autentica. Autorul acesteia trebuie sa fie constient ca isi transforma viata intr-un roman. Unii povestesc despre copilarie, despre iubirile lor, despre necazuri sau moartea cuiva drag si considera ca e suficient sa faci asta pentru ca ceea ce ai scris sa devina in mod automat o opera de arta. Eu cred insa ca trebuie sa depasesti acest stadiu, iar autofictiunea este un prim pas spre ceea ce ar trebui sa fie „ego-literatura“. Devii un adevarat autor de autofictiune atunci cind realizezi ca te-ai transformat intr-un roman si incetezi sa mai crezi ca adevarul a existat inainte sau in afara fictiunii – la adevar se ajunge numai prin intermediul fictiunii. Si mai mult ma intereseaza un alt concept – cel de heterografie – care denumeste acea stare atinsa in momentul in care ai ajuns la capatul fictiunii, te afli pe marginea haului despre care am vorbit mai devreme si experimentezi senzatia golului. in acest moment te afli in legatura cu un adevar universal, pe care eu il numesc „real“.

Cum priviti dezvaluirea unor amanunte din viata personala a autorului in romanele sale? Este acesta un exercitiu de sinceritate, are un caracter eliberator, creeaza o anumita legatura intre autor si cititor?
Nu ma feresc de cuvintul „sinceritate“, dimpotriva. Cred ca imediat ce incepi sa spui adevarul el se transforma in altceva, ce nu se cheama minciuna, ci fictiune – prin urmare fictiunea este singura forma a adevarului la care avem acces – altfel spus, nu putem avea acces la adevar decit prin intermediul fictiunii. De aceea, trebuie sa i te dedici trup si suflet – evident, intr-un fel sau altul ajungi sa te autoexpui, sa vorbesti despre lucrurile care ti s-au intimplat cu adevarat si despre intrebarile pe care ti le pui, dar aceasta autoexpunere este necesara pentru a arata care sint radacinile experientei tale (in cazul meu, pierderea fetitei mele) – cred ca ceea ce le place cititorilor la cartile mele este lipsa falsitatii. Multi cititori (incluzindu-ma aici si pe mine) sint tot mai plictisiti de falsitatea literaturii. Vrem adevarul!

in ultimul dumneavoastra roman este vorba despre un barbat care, desi isi iubeste sotia, incearca sa se elibereze de tragedia mortii fiicei sale printr-o legatura ilicita. Poate o poveste de iubire sa purifice si sa elibereze sufletul tulburat de o tragedie?
Nu, si asta spune si romanul meu. Toate cartile mele, inclusiv Sarinagara, au in centru problematica supravietuirii, termenul francez survivre implica ideea de a continua sa traiesti, insa la un nivel superior (sugerat de particula sur). Cartile mele nu vorbesc despre moarte, ci despre modurile in care oamenii pot supravietui, dupa o tragedie.

intr-adevar, cartea mea vorbeste despre incercarea de a te elibera printr-o poveste de dragoste si pina acum in cartile mele nu am mai avut curajul de a vorbi despre asta. Dar, pina la urma, trebuie sa-ti asumi anumite riscuri. Asa cum spune un mare scriitor suprarealist, Michel Leiris, autorul este ca un matador care trebuie sa-si asume niste riscuri, altminteri ramine un simplu dansator.
Ce rol a avut miscarea Tel Quel in devenirea dumneavoastra intelectuala?
Ceea ce am facut eu a fost sa scriu o carte despre membrii acestei miscari, in 1995, fiind unul dintre putinii scriitori care, la inceputul anilor ’90, au crezut ca era important nu sa se intoarca la maniera narativa a anilor ’60-’70, ci sa ia in seama operele anumitor autori, relevante pentru ceea ce urma sa se scrie. Eu am fost unul dintre putinii care au inteles ca citirea lui Lacan, Derrida, Kristeva era esentiala – deoarece ei ne puteau ajuta sa intelegem ce anume se afla in miezul demersului literar.

Ce ar putea urma ultimului vers al haiku-ului lui Issa: „sarinagara“ (totusi), care ofera si titlul unuia dintre romanele dumneavoastra. Totusi... ce anume? (Haiku-ul poetului japonez este: „Oui, tout est néant/ passage, vapeur, silence/cependant“).
Poemul este unul foarte frumos si enigmatic – pentru ca finalul este unul suspendat –, cartea pe care am scris-o nu reprezinta o incercare de a oferi o finalitate acestei poezii minunate, ci o incercare de a crea o poveste frumoasa. Un roman bun este intotdeauna unul care suspenda sau chiar face imposibila orice finalitate; daca aruncati o privire asupra romanelor mele, veti observa ca au un lucru in comun: ele au un final deschis. Finalizarea unui roman ar echivala cu o acceptare a existentei mortii, acolo unde scrisul in sine este de fapt o aminare perpetua a mortii.

Interviu realizat de Andreea RASUCEANU