OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sincer, cred că aceste acuzaţii m-au rănit durabil. Sînt, într-adevăr, nişte tentative de asasinat simbolic. În cartea aceasta, am simţit nevoia să înţeleg aceste lucruri şi de ce mi s-au întîmplat mie. Am simţit nevoia să mă informez dacă şi alţii au păţit aşa ceva, în istoria literaturii. Asta m-a ajutat: unul dintre cazurile şocante îl priveşte pe un mare poet, originar chiar din România, Paul Celan. Acest poet de geniu – pentru mine – a suferit 30 de ani din cauza acuzaţiei de plagiat, care a contribuit, de altfel, şi la sinuciderea lui. Un poet singular, atît de mare, să fie acuzat de plagiat – lucrul m-a ajutat mult, aproape m-a onorat.

Da, Mandelstam şi Paul Celan. Şi, ca o coincidenţă curioasă, amîndoi l-au tradus pe Ovidiu. Eu însămi l-am tradus pe Ovidiu. Mîine chiar voi merge la Constanţa, vechiul Tomis, voi vedea statuia lui Ovidiu – ştiu că oraşul s-a schimbat foarte mult, însă poate regăsesc ceva, o fantomă. Această comunitate de mari poeţi acuzaţi de plagiat m-a ajutat cumva să relativizez situaţia. Un alt caz celebru a fost Zola. Am descoperit că un număr enorm de poeţi şi de scriitori au fost acuzaţi de plagiat. Am încercat să descopăr ce a stat la originea acestor acuzaţii. Există anumite constante – am în carte o întreagă parte clinică asupra subiectului, istorii psihologice, rivalităţi. De exemplu, în epocă, Marie NDiaye nu era deloc cunoscută, în vreme ce prima mea carte, Truismes, se vînduse extrem de bine. Eu am o poziţie singulară: de la prima mea carte am devenit foarte cunoscută, deşi, între timp, n-am obţinut niciodată nici un premiu, deci sînt cumva marginală. Cred că această poziţie a putut da naştere la asemenea discursuri delirante, de proiecţii mentale şi invidie. Am înţeles astfel un lucru: cel care acuză pe cineva că a fost plagiat manifestă de fapt dorinţa nebună de a fi plagiat, pentru că faptul în sine îl face să existe ca autor. A fi plagiat înseamnă a fi inspiratorul celui care e mai cunoscut şi, la limită, chiar mai bun, e semnul unui egocentrism, al unei puneri în valoare prin invocarea deposedării de un lucru care nu e recunoscut. Există, bineînţeles, mai multe categorii: printre ei cei care cred sincer că au fost plagiaţi, dar şi şarlatanii. Daphné du Maurier, de exemplu – autoareaRebeccăi, un succes mondial, mai ales datorită ecranizării lui Hitchcock –, a fost acuzată de plagiat de două femei, care ilustrau perfect ambele categorii. Un caz de istorie literară remarcabil a fost povestit de Şalamov în memoriile sale, e vorba de anul 1927, cînd Gorki revine în graţiile lui Stalin, marele lui concurent literar fiind Maiakovski: se pare că KGB-ul a montat un întreg scenariu, acuzîndu-l pe Maiakovski de plagiat, pentru a-l discredita. Au povestit că Maiakovski a furat manuscrise ale lui Hlebnikov şi şi-a pus, pur şi simplu, numele pe ele (cazul perfect de plagiat).

Dvs ştiţi foarte bine asemenea lucruri, aici – pentru că, în Franţa, cînd vorbesc despre cazurile de mai sus, oamenii sînt mefienţi, mi se spune că sînt paranoică (rîde). Şi un alt exemplu memorabil: cînd Mandelstam e acuzat, în ’29, de plagiat, soţia lui, Nadejda Mandelstam are o frază extraordinară: „Iată primele sirene ale supravegherii“ (politice) – e începutul unui drum care îl va conduce chiar către gulag. În cazurile acestea politice – în regim totalitar –, acuzaţia de plagiat este, într-adevăr, o strategie.

Întîi de toate, să fim bine înţeleşi: nu există cenzură în Franţa. Însă există mici „atingeri“ la libertatea de expresie. De exemplu, în privinţa romanelor intens erotice sau al celor care ar putea stîrni suspiciuni de pedofilie: astfel de romane nu sînt interzise, dar sînt publicate în ţiplă. Astăzi, un roman ca Lolita ar fi vîndut în ţiplă! Problema, în Franţa, este aceea că ne confruntăm cu o revenire a Ligilor de Virtute catolice, care protestează, intentează procese (cum a fost cazul cu o expoziţie a fotografului american Robert Mapplethorpe la Bordeaux). Nu e vorba propriu-zis de o cenzură, ci de a-i hărţui, de a le provoca neplăceri artiştilor care îi şochează pe catolici. La fel şi cu musulmanii, care sînt destul de puternici în Franţa, în acest moment. Dacă aduci atingere lui Dumnezeu sau dacă te situezi prea mult de partea sexului în literatură, ai de-a face cu această tensiune – cred că acesta-i cuvîntul. Putem să scriem astfel de lucruri, dar riscul este să avem procese. Cam acesta e climatul actual în Franţa. E destul de neliniştitor.

Şi pentru a reveni la ceea ce spuneţi, în literatură există un gust foarte pronunţat pentru mărturiile veridice şi care discreditează, într-un anumit sens, romanele ca fiind fictive, inutile şi mincinoase. E ceea ce mi s-a întîmplat cînd am scris o carte imaginară despre moartea unui copil: de fapt şi în familia mea am avut un caz similar, fratele meu a murit foarte tînăr, dar tocmai că nu vreau să-mi justific ficţiunea prin biografie, cred că un scriitor nu e obligat să-şi justifice scrisul prin propria viaţă. E aici începutul unei supravegheri, cum spunea Nadejda Mandelstam. Cînd Dostoievski a scris Crimă şi pedeapsă, nu înseamnă că a ucis pe cineva, nu e o experienţă personală. În cazul meu e vorba şi de o rivalitate literară: Camille Laurens m-a acuzat de „plagiat psihic“, ca şi cum i-aş fi „furat“ durerea pierderii – reale – a unui copil. La aceasta contribuie şi influenţa emisiunilor de reality show, foarte la modă, şi a mărturiilor vîndute în ţiplă, de tipul Eu, Marguerite, prostituată la 12 ani... Un climat public extrem de „virtuos“, în sensul negativ al termenului. La putere este o dreaptă foarte conservatoare: climatul este extrem de imoral în plan economic, dar îngrozitor de „moral“ în ce priveşte planul valorilor. Nu e deloc confortabil pentru un scriitor ca mine, cu subiecte aşa-zicînd „libere“, Franţa devine cumva o ţară mică, crispată, tocmai de aceea voi pleca un an de zile la Los Angeles, pentru a putea respira, pentru a mai vedea altceva...

Cînd scriu sînt în căutarea acelui cuvînt just: există deja un orizont al limbii. Acel cuvînt just care va face ca senzaţia lumii pe care o resimt să se aşeze, prin el, în scris, cu calm. Fraza ajunge la capătul ei. Cînd ai găsit cuvîntul just e ca un fel de liniştire. Pentru mine căutarea e obositoare, dar e şi foarte plăcută. Apoi, pe un plan psihologic, în cazul meu, la originea vieţii se află un mort. Am reuşit să supravieţuiesc, pe deasupra unui mormînt: e foarte autobiografic ceea ce vă spun. Scriu plecînd de la acest mormînt, care a fost acoperit de tăcere, de tăcerea părinţilor mei. E un fapt banal, dar în familii, cînd există o dramă, oamenii nu ştiu deloc să vorbească despre ea: iar asta te înnebuneşte, pur şi simplu. Pe mine scrisul m-a salvat de la nebunie, cred. De mică am început să inventez poveşti: trebuia să vorbesc, să umplu lumea de cuvinte. Iar acest orizont vid e şi asta: literatura nu va putea reda niciodată viaţa celor morţi, dar poate să le dea puţin cuvîntul. Nu voi putea vorbi niciodată în locul fratelui meu, dar pot inventa o lume în care fantoma lui ar face să se audă o voce a lui... nu cred în fantome..., dar cred că ele sînt cumva corpul şi vocile literaturii.

 

Da, psihanaliza vine, într-adevăr, din această absenţă. Da, există o relaţie, cele două sînt ca feţele aceleiaşi medalii, dar foarte diferite. Psihanaliza este o practică a oralului, a oralităţii. Literatura este o practică a scrisului şi nu spunem niciodată acelaşi lucru cînd scriem şi cînd vorbim – în particular, pe un divan. Eu nu ştiu să lucrez decît cu cuvintele.

Scrisul meu pleacă de la o mare melancolie – astăzi s-ar spune o depresie. Psihanaliza m-a ajutat foarte mult în acest sens, dar scrisul meu porneşte de la acest fond extrem de melancolic. Am avut un moment în viaţă cînd nu mai puteam de atîta scris – care e în acelaşi timp un lux (puţini oameni pot să stea numai să scrie) –, erau nişte zile teribil de melancolice. Am avut două metode pentru a combate melancolia: am făcut trei copii, care mă ţin foarte ocupată (rîde), iar pe de altă parte sînt pacienţii mei. Ei sună la uşă: trebuie să fiu pusă la punct, gata să-i întîmpin, să mă deschid, să mă îndrept către celălalt. Un mare psihanalist, numit Winnicott, a spus: „Pacienţii mei au grijă de mine“. E cumva şi cazul meu. Ca psihanalist, lucrez – sub numele meu, de scriitoare – într-un fel de nişă: pacienţii mei sînt artişti, actori, fotografi care, la un moment dat al vieţii, sînt blocaţi în creativitatea lor. Nu amestec literatura cu practica psihanalitică, nu accept niciodată printre pacienţi pe admiratorii cărţilor mele. Sînt vigilentă în alegerea acelor pacienţi care să nu mă invadeze ei pe mine (o dată am refuzat o pacientă care avea, practic, acelaşi gen de istorie personală ca a mea, marcată de pierderea unui frate). E o nişă foarte restrînsă, dar mă simt foarte bine, de altfel, în această zonă de practică psihanalitică distinctă de literatura pe care o scriu.