Richard Ford a fost caracterizat drept
„cel mai tradiţional şi cel mai original“ dintre prozatorii
americani contemporani. S-a născut în 1944, în Jackson,
Mississippi, a studiat la Michigan State University şi a obţinut un
masterat în literatură la University of California, Irvine.
Începe să scrie proze scurte pe care le publică în
reviste precum Esquire sau The New Yorker. Este cunoscut mai ales
datorită romanelor din trilogia ce îl are ca protagonist pe
Frank Bascombe, Cronicarul sportiv (Humanitas Fiction, 2008) şi Ziua
Independenţei (Humanitas Fiction, 2009, ambele în colecţia
„Raftul Denisei“), pentru care a primit Premiul Pulitzer şi
Pen/Faulkner Award. O traducere a celui de-al treilea roman al
trilogiei, The Lay of the Land, a fost deja anunţată.
Întors de la vînătoare,
dintr-o excursie de două săptămîni , Richard Ford a acceptat
să ne răspundă la cîteva întrebări, în cadrul
unui miniinterviu realizat de revista Observator cultural.
Huey Guagliardo, în cartea sa
Perspectives on Richard Ford, a identificat „marginalul“ ca una
dintre cele mai importante teme ale cărţilor dumneavoastră.
Personajele create sînt, de multe ori, lipsite de apărare în
faţa hazardului vieţii. Într-o epocă în care existenţa
este adesea nesigură şi imposibil de controlat, toţi îşi
asumă condiţia marginalului, oamenii caută coerenţa şi
certitudinea vieţii, încercînd să depăşească
problematica umană a fragmentarului. Credeţi că aceasta este o
imagine fidelă a vieţii în suburbiile americane? Vă asumaţi
rolul criticului în romanele din trilogia „Frank Bascombe“?
Nu intenţionez să „redau“, în
scrisul meu, o „imagine fidelă a vieţii în suburbiile
americane“. Scriu romane a căror principală acurateţe,
„fidelitate“ este internă, şi nu sociologică sau jurnalistică
– sau diagnostică. Sînt mulţumit dacă oamenii îmi
citesc romanele şi găsesc în acestea ceva folositor pentru
viaţa lor, ceva la care au ajuns în urma lecturii. Nu cred că
cititorul trebuie să locuiască în suburbii pentru a considera
că aceste romane cu Frank Bascombe merită citite. Toată discuţia
despre „fragmentar“, „existenţă“, „incertitudine“ a
reprezentat probabil întotdeauna un capitol important al
existenţei umane.
Literatura este ultima rămăşiţă
a copilăriei
Aţi declarat într-un interviu că
povestirile care vă plăceau cel mai mult în copilărie erau
„naraţiunile tradiţionale“, „realiste“ – „atunci cînd
citeam într-o carte «copac» (tree), gîndeam
«copac»“ –, însă mult mai tîrziu, cînd
aţi citit literatura anilor ’70, aţi început să realizaţi
că „limbajul avea propria sa viaţă“. Aţi început să
fiţi preocupat de limbaj ca o sursă de plăcere, de toate
trăsăturile sale corporale, de sincopele sale, de atmosferă, de
sunete, de modul în care scrisul arată pe pagină“. Care
sînt autorii care v-au învăţat cel mai mult despre
limbaj şi despre stil?
Nu aş spune că am început să
fiu „preocupat“, ci, mai degrabă, interesat de această
problemă. Încă îmi plac naraţiunile realiste. Însă,
de-a lungul anilor (după ce am citit poezie şi cîţiva
prozatori care erau atenţi la limbaj), mi-am dat seama că sunetul
lung „e“ („i“) din cuvîntul tree este o sursă de
plăcere sonoră, şi chiar intelectuală, independentă cît
timp intră în armonie cu alte sunete din alte propoziţii. E o
chestie copilărească pînă la urmă. Frost a spus că
literatura este ultima rămăşiţă a copilăriei noastre şi că
aceasta ar trebui „practicată“ la modul „iresponsabil“.
Scriitorii care m-au învăţat lucruri despre limbaj şi despre
stil sînt destul de mulţi la număr. Primul semn al
revelaţiei că, în literatură, cuvintele nu sînt simple
ferestre către „sens“ a fost oferit de romancierul William H.
Gass. După această revelaţie, mintea mea s-a deschis către
valorile hedoniste, non-cognitive în mod convenţional, ale
literaturii. Aceste preocupări „poetice“ nu sînt excluse
din proza tradiţională. Ele coexistă, una în beneficiul
celeilalte.
Motivaţia care stă la baza
„devotamentului“ dumneavoastră faţă de limbaj – după cum
aţi declarat în interviurile cu Huey Guagliardo – constă în
faptul că acesta reprezintă „firul din care este ţesută iubirea
dintre oameni, substanţa care-i ajută pe aceştia să
supravieţuiască“. Credeţi că stilul dumneavoastră spune
propria sa poveste, aşa cum se întîmplă în cazul
scrisului experimental, sau este doar un mijloc, un mod de a construi
o imagine credibilă a existenţei?
Nu sînt expertul „propriului
stil“. Cred că, în cea mai bună dintre lumile posibile, nu
aş avea un stil, în măsura în care stilul este un fel
de împietrire a bogăţiei şi a potenţialului literaturii. Nu
sînt sigur ce înseamnă „scrisul experimental“,
deoarece pentru mine tot scrisul este experimental. Scriu povestiri
realiste. Scriu „copac“ şi cititorul se gîndeşte la
copac. Scriu „era îngrijorat“ şi cititorul ştie ce
înseamnă să fii îngrijorat. Nu înţeleg ideea de
stil în mod independent. Pentru mine, e foarte simplu: scriu o
povestire în care un bărbat îl întîlneşte
pe soţul fostei sale iubite într-o staţie de tren cunoscută
din New York. Cei doi bărbaţi încep să discute. Bărbatul,
care este şi naratorul, se gîndeşte la cele întîmplate.
În urma conversaţiei, soţul încornorat îşi arată
demnitatea şi caracterul ales, în timp ce naratorul pare a fi
un bărbat demn de milă care se autoiluzionează. Toate acestea sînt
destul de uşor de înţeles, nu-i aşa? Însă, atunci
cînd scriu această povestire, mă interesează să folosesc
limbajul în aşa fel încît cititorul este
determinat să gîndească: „Cuvintele sînt importante“
sau „Cuvintele rostite contează mai mult decît credeam“.
În cartea lui Guagliardo, ceea ce încercam să sugerez
spunînd că limbajul este „...substanţa care-i ajută pe
oameni să supravieţuiască“ este că limbajul reprezintă
„valoarea simbolică“ a vieţii noastre morale şi ar trebui
folosit în consecinţă.
Sînteţi preocupat de inovaţiile
tehnice în romanele dumneavoastră sau credeţi că aceasta nu
mai este o exigenţă a literaturii postmoderne?
Nu ştiu foarte bine ce înseamnă
„literatura postmodernă“. Întotdeauna, literatura a fost
liberă să arate şi să sune oricum au intenţionat creatorii
acesteia. „Inovaţiile tehnice“ – aşa cum Frank O’Connor a
arătat în anii ’60 – sînt o parte importantă a
fiecărei încercări de a crea verosimilul. Toate aceste
clasificări sînt destul de puţin relevante pentru cineva care
s-ar apuca de scris.
Credeţi că literatura poate avea un
impact real în viaţa oamenilor? Într-unul dintre
eseurile dumneavoastră, aţi scris: „în foarte multe locuri
din America, cei care conduc ar prefera să cumperi un Mac 10 decît
De veghe în lanul de secară. În ce mod credeţi că
„literatura ar trebui să permită schimbarea în bine“?
Crearea unui personaj ca Frank Bascombe are o funcţie terapeutică?
Încă susţin afirmaţia despre
Mac 10 şi literatură. Dincolo de asta, nu mă interesează să apăr
ceea ce literatura „ar trebui“ să facă. Scrisul poate însemna
foarte mult. Poate determina un cititor să gîndească ceea ce
nu a gîndit vreodată sau ceea ce nu ar fi gîndit dacă
nu ar fi citit cartea. Asta înseamnă să ai un impact real.
Personajele pot avea o funcţie terapeutică, dacă cititorii înţeleg
să se folosească în acest mod de ele. În cazul ăsta nu
redescoperim roata.
Libertate individuală vs
independenţă
Nu pot să nu observ că, în
romanele din trilogia „Bascombe“, acţiunea se întinde pe
perioade scurte de timp. Ziua Independenţei se desfăşoară în
cele cîteva zile ale sărbătorii de 4 Iulie. Aţi avut un
model faimos care a stat la baza acestei alegeri? Îmi vine în
minte Ulise al lui Joyce sau Virginia Woolf. Ce avantaje sînt
atunci cînd un scriitor decide să „arate“ cititorului doar
cîteva zile în care – în viaţa personajului –
se întîmplă atît de multe?
Unele decizii sînt pur
instinctuale sau sînt rezultatul unor decizii care nu au fost
luate. Nu am avut un model anume în minte atunci cînd am
decis să fixez acţiunea acestor romane cu Frank Bascombe de-a
lungul a trei zile. Avantajele sînt, probabil, evidente.
Cîştigi în intensitate. Realitatea este, într-un
fel, amplificată – în dauna bunului-simţ (aceste zile nu
sînt tipice pentru majoritatea oamenilor – deşi renunţăm
bucuroşi la lipsa noastră de încredere pentru a cunoaşte
ceea ce romanul are de oferit); practic, este mult mai uşor să
lucrezi cu cîteva zile decît cu luni sau ani din viaţa
unui personaj. Din punct de vedere intelectual, a exploata atît
de mult o perioadă scurtă de timp îl determină pe cititor să
realizeze cît de multe lucruri importante se pot întîmpla
într-un timp limitat – i.e. cît de densă poate fi
experienţa trăită şi deci cît ne poate oferi viaţa dacă
sîntem atenţi. Cu siguranţă există şi alte avantaje.
În Ziua Independenţei, Frank
vorbeşte despre diferenţa dintre libertatea individuală şi
independenţă. Acesta spune: „laissez-faire şi independenţa nu
sînt chiar sinonime“. Care credeţi că este diferenţa
majoră dintre cele două?
Frank o spune probabil mult mai bine
decît pot eu să o spun acum, după mai mult de un deceniu şi
jumătate. Independenţa nu presupune a rupe legătura cu lumea, ci,
mai degrabă, a te descotorosi de obstacole pentru ca o relaţie mult
mai bună să fie posibilă. Laissez-faire este un concept diferit,
mult mai limitat, intermediar. Eram interesat să despart noţiunea
de „independenţă“ de sensul obişnuit, de acel „lasă-mă-n
pace!“ american. Independenţa este devalorizată destul de mult
dacă ea duce la izolare. Vedeţi, acesta este exemplul unui scriitor
care încearcă să scrie ceva ce poate să îmbunătăţească
viaţa cititorului. Literatura poate realiza acest lucru, însă,
în acelaşi timp, poate să ignore această cerinţă dacă
scriitorul nu vrea asta.
Aţi primit Premiul Pulitzer şi
Pen/Faulkner Award pentru romanul Ziua Independenţei. Au afectat
aceste premii evoluţia scrisului dumnoavoastră?
Cred că aceste premii m-au făcut să
am mai multă încredere în instinctele mele. Deşi
instinctele sînt întotdeauna afectate – de îndoială,
de propria fragilitate, de scrisul excelent al celorlalţi, de
istorie, de modernitate. Aceste premii m-au îndemnat să
continui să rezist. Cîştigarea unui premiu seamănă cu a te
feri din calea unui glonţ, acesta (ţintind către inima ta)
reprezintă eşecul de a nu fi recunoscut şi de a nu cîştiga
cititori. Atunci cînd primeşti un premiu, „ceea ce ai
reuşit“ (deoarece premiile spun foarte puţin despre opera unui
autor... gîndiţi-vă la toţi idioţii care au fost premiaţi!)
este „succesul“ de a nu eşua din nou în cîştigarea
unui premiu. Însă scrisul nu înseamnă să primeşti
premii. A fi scriitor presupune exerciţiul repetat al scrisului şi
încercarea de a cîştiga cititori.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters