„Scrisul nu înseamnă să primeşti premii“

mareste font micsoreaza font tipareste pagina trimite prin email

Dialog cu Richard Ford

Autor: Cezar GHEORGHE

„Scrisul nu înseamnă să primeşti premii“

Richard Ford a fost caracterizat drept „cel mai tradiţional şi cel mai original“ dintre prozatorii americani contemporani. S-a născut în 1944, în Jackson, Mississippi, a studiat la Michigan State University şi a obţinut un masterat în literatură la University of California, Irvine. Începe să scrie proze scurte pe care le publică în reviste precum Esquire sau The New Yorker. Este cunoscut mai ales datorită romanelor din trilogia ce îl are ca protagonist pe Frank Bascombe, Cronicarul sportiv (Humanitas Fiction, 2008) şi Ziua Independenţei (Humanitas Fiction, 2009, ambele în colecţia „Raftul Denisei“), pentru care a primit Premiul Pulitzer şi Pen/Faulkner Award. O traducere a celui de-al treilea roman al trilogiei, The Lay of the Land, a fost deja anunţată.

Întors de la vînătoare, dintr-o excursie de două săptămîni , Richard Ford a acceptat să ne răspundă la cîteva întrebări, în cadrul unui miniinterviu realizat de revista Observator cultural.

Huey Guagliardo, în cartea sa Perspectives on Richard Ford, a identificat „marginalul“ ca una dintre cele mai importante teme ale cărţilor dumneavoastră. Personajele create sînt, de multe ori, lipsite de apărare în faţa hazardului vieţii. Într-o epocă în care existenţa este adesea nesigură şi imposibil de controlat, toţi îşi asumă condiţia marginalului, oamenii caută coerenţa şi certitudinea vieţii, încercînd să depăşească problematica umană a fragmentarului. Credeţi că aceasta este o imagine fidelă a vieţii în suburbiile americane? Vă asumaţi rolul criticului în romanele din trilogia „Frank Bascombe“?

Nu intenţionez să „redau“, în scrisul meu, o „imagine fidelă a vieţii în suburbiile americane“. Scriu romane a căror principală acurateţe, „fidelitate“ este internă, şi nu sociologică sau jurnalistică – sau diagnostică. Sînt mulţumit dacă oamenii îmi citesc romanele şi găsesc în acestea ceva folositor pentru viaţa lor, ceva la care au ajuns în urma lecturii. Nu cred că cititorul trebuie să locuiască în suburbii pentru a considera că aceste romane cu Frank Bascombe merită citite. Toată discuţia despre „fragmentar“, „existenţă“, „incertitudine“ a reprezentat probabil întotdeauna un capitol important al existenţei umane.

Literatura este ultima rămăşiţă a copilăriei

Aţi declarat într-un interviu că povestirile care vă plăceau cel mai mult în copilărie erau „naraţiunile tradiţionale“, „realiste“ – „atunci cînd citeam într-o carte «copac» (tree), gîndeam «copac»“ –, însă mult mai tîrziu, cînd aţi citit literatura anilor ’70, aţi început să realizaţi că „limbajul avea propria sa viaţă“. Aţi început să fiţi preocupat de limbaj ca o sursă de plăcere, de toate trăsăturile sale corporale, de sincopele sale, de atmosferă, de sunete, de modul în care scrisul arată pe pagină“. Care sînt autorii care v-au învăţat cel mai mult despre limbaj şi despre stil?

Nu aş spune că am început să fiu „preocupat“, ci, mai degrabă, interesat de această problemă. Încă îmi plac naraţiunile realiste. Însă, de-a lungul anilor (după ce am citit poezie şi cîţiva prozatori care erau atenţi la limbaj), mi-am dat seama că sunetul lung „e“ („i“) din cuvîntul tree este o sursă de plăcere sonoră, şi chiar intelectuală, independentă cît timp intră în armonie cu alte sunete din alte propoziţii. E o chestie copilărească pînă la urmă. Frost a spus că literatura este ultima rămăşiţă a copilăriei noastre şi că aceasta ar trebui „practicată“ la modul „iresponsabil“. Scriitorii care m-au învăţat lucruri despre limbaj şi despre stil sînt destul de mulţi la număr. Primul semn al revelaţiei că, în literatură, cuvintele nu sînt simple ferestre către „sens“ a fost oferit de romancierul William H. Gass. După această revelaţie, mintea mea s-a deschis către valorile hedoniste, non-cognitive în mod convenţional, ale literaturii. Aceste preocupări „poetice“ nu sînt excluse din proza tradiţională. Ele coexistă, una în beneficiul celeilalte.

Motivaţia care stă la baza „devotamentului“ dumneavoastră faţă de limbaj – după cum aţi declarat în interviurile cu Huey Guagliardo – constă în faptul că acesta reprezintă „firul din care este ţesută iubirea dintre oameni, substanţa care-i ajută pe aceştia să supravieţuiască“. Credeţi că stilul dumneavoastră spune propria sa poveste, aşa cum se întîmplă în cazul scrisului experimental, sau este doar un mijloc, un mod de a construi o imagine credibilă a existenţei?

Nu sînt expertul „propriului stil“. Cred că, în cea mai bună dintre lumile posibile, nu aş avea un stil, în măsura în care stilul este un fel de împietrire a bogăţiei şi a potenţialului literaturii. Nu sînt sigur ce înseamnă „scrisul experimental“, deoarece pentru mine tot scrisul este experimental. Scriu povestiri realiste. Scriu „copac“ şi cititorul se gîndeşte la copac. Scriu „era îngrijorat“ şi cititorul ştie ce înseamnă să fii îngrijorat. Nu înţeleg ideea de stil în mod independent. Pentru mine, e foarte simplu: scriu o povestire în care un bărbat îl întîlneşte pe soţul fostei sale iubite într-o staţie de tren cunoscută din New York. Cei doi bărbaţi încep să discute. Bărbatul, care este şi naratorul, se gîndeşte la cele întîmplate. În urma conversaţiei, soţul încornorat îşi arată demnitatea şi caracterul ales, în timp ce naratorul pare a fi un bărbat demn de milă care se autoiluzionează. Toate acestea sînt destul de uşor de înţeles, nu-i aşa? Însă, atunci cînd scriu această povestire, mă interesează să folosesc limbajul în aşa fel încît cititorul este determinat să gîndească: „Cuvintele sînt importante“ sau „Cuvintele rostite contează mai mult decît credeam“. În cartea lui Guagliardo, ceea ce încercam să sugerez spunînd că limbajul este „...substanţa care-i ajută pe oameni să supravieţuiască“ este că limbajul reprezintă „valoarea simbolică“ a vieţii noastre morale şi ar trebui folosit în consecinţă.

Sînteţi preocupat de inovaţiile tehnice în romanele dumneavoastră sau credeţi că aceasta nu mai este o exigenţă a literaturii postmoderne?

Nu ştiu foarte bine ce înseamnă „literatura postmodernă“. Întotdeauna, literatura a fost liberă să arate şi să sune oricum au intenţionat creatorii acesteia. „Inovaţiile tehnice“ – aşa cum Frank O’Connor a arătat în anii ’60 – sînt o parte importantă a fiecărei încercări de a crea verosimilul. Toate aceste clasificări sînt destul de puţin relevante pentru cineva care s-ar apuca de scris.

Credeţi că literatura poate avea un impact real în viaţa oamenilor? Într-unul dintre eseurile dumneavoastră, aţi scris: „în foarte multe locuri din America, cei care conduc ar prefera să cumperi un Mac 10 decît De veghe în lanul de secară. În ce mod credeţi că „literatura ar trebui să permită schimbarea în bine“? Crearea unui personaj ca Frank Bascombe are o funcţie terapeutică?

Încă susţin afirmaţia despre Mac 10 şi literatură. Dincolo de asta, nu mă interesează să apăr ceea ce literatura „ar trebui“ să facă. Scrisul poate însemna foarte mult. Poate determina un cititor să gîndească ceea ce nu a gîndit vreodată sau ceea ce nu ar fi gîndit dacă nu ar fi citit cartea. Asta înseamnă să ai un impact real. Personajele pot avea o funcţie terapeutică, dacă cititorii înţeleg să se folosească în acest mod de ele. În cazul ăsta nu redescoperim roata.

Libertate individuală vs independenţă

Nu pot să nu observ că, în romanele din trilogia „Bascombe“, acţiunea se întinde pe perioade scurte de timp. Ziua Independenţei se desfăşoară în cele cîteva zile ale sărbătorii de 4 Iulie. Aţi avut un model faimos care a stat la baza acestei alegeri? Îmi vine în minte Ulise al lui Joyce sau Virginia Woolf. Ce avantaje sînt atunci cînd un scriitor decide să „arate“ cititorului doar cîteva zile în care – în viaţa personajului – se întîmplă atît de multe?

Unele decizii sînt pur instinctuale sau sînt rezultatul unor decizii care nu au fost luate. Nu am avut un model anume în minte atunci cînd am decis să fixez acţiunea acestor romane cu Frank Bascombe de-a lungul a trei zile. Avantajele sînt, probabil, evidente. Cîştigi în intensitate. Realitatea este, într-un fel, amplificată – în dauna bunului-simţ (aceste zile nu sînt tipice pentru majoritatea oamenilor – deşi renunţăm bucuroşi la lipsa noastră de încredere pentru a cunoaşte ceea ce romanul are de oferit); practic, este mult mai uşor să lucrezi cu cîteva zile decît cu luni sau ani din viaţa unui personaj. Din punct de vedere intelectual, a exploata atît de mult o perioadă scurtă de timp îl determină pe cititor să realizeze cît de multe lucruri importante se pot întîmpla într-un timp limitat – i.e. cît de densă poate fi experienţa trăită şi deci cît ne poate oferi viaţa dacă sîntem atenţi. Cu siguranţă există şi alte avantaje.

În Ziua Independenţei, Frank vorbeşte despre diferenţa dintre libertatea individuală şi independenţă. Acesta spune: „laissez-faire şi independenţa nu sînt chiar sinonime“. Care credeţi că este diferenţa majoră dintre cele două?

Frank o spune probabil mult mai bine decît pot eu să o spun acum, după mai mult de un deceniu şi jumătate. Independenţa nu presupune a rupe legătura cu lumea, ci, mai degrabă, a te descotorosi de obstacole pentru ca o relaţie mult mai bună să fie posibilă. Laissez-faire este un concept diferit, mult mai limitat, intermediar. Eram interesat să despart noţiunea de „independenţă“ de sensul obişnuit, de acel „lasă-mă-n pace!“ american. Independenţa este devalorizată destul de mult dacă ea duce la izolare. Vedeţi, acesta este exemplul unui scriitor care încearcă să scrie ceva ce poate să îmbunătăţească viaţa cititorului. Literatura poate realiza acest lucru, însă, în acelaşi timp, poate să ignore această cerinţă dacă scriitorul nu vrea asta.

Aţi primit Premiul Pulitzer şi Pen/Faulkner Award pentru romanul Ziua Independenţei. Au afectat aceste premii evoluţia scrisului dumnoavoastră?

Cred că aceste premii m-au făcut să am mai multă încredere în instinctele mele. Deşi instinctele sînt întotdeauna afectate – de îndoială, de propria fragilitate, de scrisul excelent al celorlalţi, de istorie, de modernitate. Aceste premii m-au îndemnat să continui să rezist. Cîştigarea unui premiu seamănă cu a te feri din calea unui glonţ, acesta (ţintind către inima ta) reprezintă eşecul de a nu fi recunoscut şi de a nu cîştiga cititori. Atunci cînd primeşti un premiu, „ceea ce ai reuşit“ (deoarece premiile spun foarte puţin despre opera unui autor... gîndiţi-vă la toţi idioţii care au fost premiaţi!) este „succesul“ de a nu eşua din nou în cîştigarea unui premiu. Însă scrisul nu înseamnă să primeşti premii. A fi scriitor presupune exerciţiul repetat al scrisului şi încercarea de a cîştiga cititori.