OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

- 3 iunie 2005
Ieri s-au implinit trei saptamini de cind sint in exil la tara, la Banesti. Nu mi s-a mai intimplat sa stau atit pe-acasa din liceu. Nu mi s-a mai intimplat de foarte mult timp sa stau asa si sa ma uit in curul lumii.
Scriu ca sa nu putrezesc. Pina acum am citit si n-am scris decit niste articolase. Am citit orice, de la Formula As la tot felul de chestii despre Junimea. Am citit aici unde mi-am gasit un soi de noua capsula cosmica sa zicem. Am recitit vietile lui Eminescu si Caragiale, amintiri de la Junimea, si chiar ma bate gindul sa scriu un scenariu sau o povestire despre perioada cind Eminescu era cu nervii zdrente si se lua de oameni pe strada, vorbea porcos cu cucoanele si era dat afara din circiumi pentru ca se dovedea a fi un element recalcitrant.

Oricum, toate ecranizarile cu Eminescu sint niste aberatii, cu Adrian Pintea incercind sa fie profund si plonjind in ridicol. Eminescu era mai mult bizar decit profund si un actor potrivit pentru perioada lui de ratacire ar fi Dorel Visan. Nu din astia obsedati de simboale.
In spital mi-au dat oamenii aia niste medicamente care ma faceau sa inchid ochii si sa am un fel de halucinatii. Inchideam ochii si in fata ochilor imi aparea un ecran pe care imi puteam imagina tot felul de scene, le puteam influenta desfasurarea. Foarte interesant. Acum pot sa scriu si o sa scriu pentru ca merita.

Nu se intimpla mare lucru p-acilea. Pina la 12, e totul monoton, mai ies somerii sa discute cite ceva. La 8, trece lumea la magazin sa ia piine, eveniment pentru care unii se imbraca de gala.
Pe la 12, se tulbura apele, pentru ca se intorc copiii de la scoala. Si in curtea vecinilor mei dinspre nord, ca sa zic asa, incepe tambalaul. Am o vecina idioata despre care am scris undeva ca, atunci cind era insarcinata, spunea despre copilul ei ca nici nu-l simte, parca ar avea in burta o basina. Ei, acum copilul-basina a crescut, e la scoala si ia note proaste. Vecina, care e somera, urla la el ca ea a fost premianta tot timpul, cum isi permite el sa strice traditia.
De fapt, e o ea, o fetita perfect nevinovata si, cind o aud ce suporta, imi vine sa o iau la mine sa o invat limba romana, dezvoltarea vorbirii, cunostinte despre natura, orice doar sa intrerup emisia verbala guitata a ma-sii. Lucru destul de greu. Acum vreun an, a venit la mine sa o invat sa bata la masina de scris, pentru ca vrea sa se angajeze si ea undeva. Am invatat-o in cursuri cit mai scurte, pentru ca nu-mi place deloc sa avem de-a face, si bineinteles ca nu s-a angajat nicaieri, pentru ca masinile de scris or fi ajuns piese de muzeu si prin Congo.

Dupa ora 12, o alta perioada de lincezeala. Cum inspirat spune revista Formula As, sau Formula Ass, in fiecare sapou al reportajelor, timpul parca a incremenit. Niste oameni fara imaginatie si astia de la Ass.
Am citit azi un interviu in Observator cultural cu Filip Florian care a avut sase ani de exil la Sinaia si cel putin aparent e normal psihic. Lucrul e imbucurator.
Am ajuns expert in problema ziaristilor rapiti si ma suspectez de tendinte meschine, pentru ca imi doresc ca Marie-Jeanne sa fie implicata. Cunosc destul de bine tipul uman si nu am decit dispret. Am avut colegi sau studenti copii de senatori, prefecti crescuti mult prea repede carora incepe sa le puta orice. Gata sa faca orice fel de invirteala, cinici si destul de subtiri, daca ii iei la intrebari. Niste oameni consumati prematur.

Dupa ora sase, iar se anima peisajul, se string babele pe la porti si nu poti iesi din curte fara sa te intrebe unde pleci asa, fara sa le spui si lor, cum iti permiti sa le ascunzi asa treburi interesante.
Noaptea mai urla cite un betiv trist pe strada.
Ma rog, acum am niste nopti ceva mai linistite. Mi-au trecut singerarile. Am avut vreo trei nopti agitate. Intr-una am ajuns pe la Urgenta, in altele o asistenta din vecini a venit sa-mi faca niscai injectii, sa ma oblojeasca.
Spuneam ca, stind de ceva vreme la tara, imi dau seama de lipsa de realism si de bun-simt pina la coada a folcloristilor, antropologilor si asa mai departe. Apropo de asistenta asta. Pentru cineva din afara, faptul ca ea a alergat sa ma ajute, ca a stat la capul patului s.a.m.d. ar fi o dovada de solidaritate umana incredibila. Daca e sa luam la puricat lucrurile, le dezvaluim si adevarata fata. Asistenta are un sot. Sotul e muncitor la taica-miu la scoala. In schimbul ingrijirii mele, a prestatiei asistentei, taica-miu ii da muncitorului liber ca sa poata si el sa munceasca la casa vreunui stab sa faca un ban cinstit. Asa ca noaptea, la 2-3, cind sunam io la asistenta, asta nu venea chiar asa de fericita. O mai inghiontea sotu’, hai, bre, ca dom’ director imi da liber sa bagam un ban in casa!

Lucrurile sint ceva mai complexe. Desi concluzia mea nu e.
Scriu ca sa nu o iau razna. Probabil o sa va mai scriu cit de curind, incercind sa gasesc si io un Lucian Raicu, asa cum a avut noroc Emil Brumaru.
- 6 iunie 2005
Cea mai tare chestie din ultima vreme am auzit-o de la cineva care se plingea ca fi-sa nu are cu cine sa se joace. Ca majoritatea copiilor astora de pe strada ar fi niste avorturi nereusite. Ar fi mult de comentat – ca si cum, daca un avort e regretat, taxat ca fiind nereusit, atunci avortul e ceva mai dezirabil decit un ghimizdroc nascut la termen.
Am ris vreo jumate de ora cind l-am auzit. Sa rid e o chestie extrem de riscanta si, in ultimul timp, prohibita. Risul e extrem de nociv pentru plamini. Un efort mult prea mare. Asa ca e mai bine sa nu.
Am devenit om serios din motive medicale.

E foarte greu sa te abtii sa rizi. Aseara incercam sa citesc Bibliografia generala a lui Mircea Horia Simionescu, rideam de ma zguduiam si, cum ziceam, imi e total interzisa chestia asta. Pina la urma, vreau sa duc la capat cartea lui MHS, dar nu stiu cum. Doar zimbind. Si e greu.
Am invatat sa ma exprim esentializat, fara sa spal varza inutil, sa merg cu discursul direct la tinta. Oricum, cu multi oameni de pe-aici nu prea am ce vorbi. Imi mai place sa-i ascult, dar simt ca nu am ce sa le spun.
Public intr-un ziar din Cimpina niste articole grupate intr-o rubrica, Aberatii de bun simt. Vecinii mai citesc, apoi imi spun ca ei cumpara ziarul doar pentru ca public io acolo si ma exprim pe intelesul omului simplu. Cind incerc sa-i descos, vad ca n-au priceput absolut nimic. Pina si unchi-miu se luase de mine ca, ba, tu te-ai luat de Eminescu in ultimul articol? Ca sa stie, imi da o laba peste bot, sau putem continua conversatia. Spuneam in articol ca n-am incredere in poporul care-i voteaza in sondaje pe Eminescu si pe Arsinel drept cei mai iubiti romani sau artisti romani. Chiar asa s-a intimplat intr-un numar al Jurnalului National. Si unchi-miu mi-a confirmat ipocrizia asta prin agresivitatea cu care incerca sa ma traga de limba cum ca ce-am io cu poetul national. Adica il votezi pe Eminescu pentru ca asa e bine, apoi treci la ce-ti place tie, Copilu’ Minune si Mircea Radu. Te speli pe miini, apoi iti reiei vechea identitate.

Sint lucruri de care as ride din toata inima, dar cum v-am spus, nu-mi da voie medicul.
- 14 iunie 2005
Imi dau seama ca aici, acasa, nu ma pot comporta decit ca un copil. Oricum n-am fost io niciodata matur, dar aici infantilismul meu e ridicat la cub. Tot ce ma inconjoara sint obiecte ale copilariei, amintiri de atunci, unele cacacioase, altele superbe. De exemplu, imi aduc aminte, cind mai dau drumul pompei din curte sa stropesc gradina, cu un gest foarte precis, tinind palma sub jet, imi aduc aminte ca in copilarie, cind mai vedeam pe cineva spalindu-se la pompa sau intr-un lighean, undeva, nu ma puteam deloc uita la el. Traiam cu impresia ca oamenii au la subtioara o gaura, un hau scirbos care nu se stie prea bine unde duce.

Naivitati cu imaginatie. Imi doream foarte mult atunci un mixer despre care vazusem intr-un film ca se foloseste pentru a prepara frisca. Si traiam cu impresia ca nu mai trebuie sa adaugi nimic in mixerul ala, nici un fel de lapte, lapte praf. Mixerul e un obiect magic care la orice ora produce o frisca de nota zece.
Toate se ingramadesc in minte. Se bulucesc. Dimineata am fost pina la un cires care are doar niste cirese jegoase, imposibil de mincat, si ma uitam asa, ca prostul prin gradina. Si mi-am adus aminte cum pe la 14 ani eram indragostit de o vecina tot de virsta mea. Si mi-a pierit orice sentiment cind am vazut-o tot din cires cum impreuna cu o prietena de-a ei, mai mica cu un an sau chiar doi, sutisera o sticla de tuica si se ascunsesera in fundul gradinii sa deguste in liniste. Io, din cires, vedeam totul. Si imi venea sa vomit.
Am visat azi noapte patru soareci morti cu cracii in sus, tepeni. Dupa care, dimineata, am citit ca patru cani de ceai de coada soricelului pe zi fac foarte bine. Acum, cind scriu, o beau pe prima. Nu are gust rau, dar nici bun. Nu stiu daca imi va face bine, dar nici rau nu cred ca poate.
In alta ordine de idei, ma bate gindul sa scriu o proza despre ce mi se intimpla apropo de faptul ca nu prea mai pot sa rid. Un personaj care sa nu mai poata ride. O sa ma mai gindesc.
- 16 iunie 2005

M-am bucurat foarte tare ieri cind am citit ce a scris Catalin Sturza in Romania literara despre cartea mea. Eram singur in curte, cei ai casei fiind dusi fiecare pe la treaba lui, nu aveam cui arata ziarul, pentru ca nici pe altcineva mai inteligent nu aveam prin preajma. Vecinii, daca m-as fi dat mare fata de ei, s-ar fi uitat suspiciosi la mine, ca nu se poate sa te bucuri. Precis urmaresc altceva, am alte intentii nu tocmai curate.
Oricum, astia nu cred ca io am scris vreo carte. Cine stie, ma laud asa, ca un iresponsabil. Si articolul daca l-ar fi vazut, precis ar fi crezut ca e vorba despre altcineva. Cel mai tare ma calca pe nervi ca daca ii spui cuiva ca ai scos o carte, a doua sau a treia intrebare care urmeaza in functie de imaginatia individului e, ba, da’ iti iese si tie ceva la golaveraj din treaba asta? Ma rog, sint si citiva care chiar au citit, care urmaresc ce scriu io in ziarul din Cimpina, si chestia asta chiar ma flateaza, dar marea majoritate ma suspecteaza de impostura. Precis altcineva imi scrie textele. Nu se poate ca ghimizdrocul ala care juca fotbal toata ziua pe strada, caruia ii intrau mucii in gura, sa ajunga sa scrie.
N-am fata de intelectual, asta e situatia. Cum fac rost de bani, imi cumpar un costum si n-o sa mai injur nici macar in scris.
[...]

- 18 iunie 2005
Pe zi ce trece, am impresia ca legatura dintre scris si boala e tot mai evidenta in ceea ce ma priveste. Sigur ca unii se vor repezi sa ma acuze ca sint sisi la scufita, ca astea sint superstitii de baba obscurantista. Totusi, ieri, dupa doua cronici aparute, am avut iar o singerare. Si mi-am reamintit asa.
M-am apucat sa scriu O limba comuna in februarie 2003. Tocmai cind incepea sa se inchege atmosfera spitalului, personajele de acolo, boala devenea credibila in text, tocmai atunci o alunita de pe spinare a inceput sa creasca. Si a tot crescut, astfel ca in mai 2003 chiar am ajuns in spital, asa cum deja scrisesem. Si nimic nu anunta boala. Duduiam de sanatate si aveam o pofta de viata incredibila. Dar apucasem sa scriu.
Am scris grosul romanului intre noiembrie 2003 si februarie 2004, adica perioada in care am facut prima data citostatice. Din nou o dovada ca textul e legat de boala si de corp.

Dupa asta a urmat vreun an de liniste, un an in care nu am avut nici un fel de necaz legat de sanatate. Problemele au reinceput la trei zile dupa ce a iesit din tipografie O limba comuna. Adica in martie 2005. Cum a aparut cartea, prima singerare. Din nou au fost citeva saptamini cind m-am simtit bine, dupa care, la prima cronica a Luminitei Marcu, imediat dupa Paste, o alta singerare. La cronica lui Paul Cernat, la fel. Si cam la fel in ultima luna jumatate, la fiecare dintre cele vreo opt cronici aparute.
Ba chiar intr-o noapte, dupa ce mi-a fost mai rau, am cautat pe Internet nu stiu ce si am dat din intimplare chiar peste o cronica a Iuliei Popovici la cartea mea. Pentru ca nu se putea altfel. Pentru ca trebuia sa explice ceva starea proasta in care ma aflam.
Saptamina asta au mai fost doua cronici in Romania literara si Dilema si ieri m-am simtit ceva mai rau. Nu stiu daca toate astea sint doar coincidente sau mai mult decit atit. Niste potriveli care ma scot din minti. Fiecare cronica sa zgindare corpul, sa-l reformuleze dupa ce a luat la puricat textul.
Acum ca majoritatea revistelor au scris, sper ca singerarile sa se opreasca.
Nu sint nebun, doar am observat niste chestii. De exemplu, ca pe unele medicamente scrie Polirom, sint produse acolo.

- 19 iunie 2005
Am terminat de citit Jurnalul lui Cartarescu si mi se pare ca, totusi, contine parca prea multe vaicareli atunci cind nu e cazul si nu are nici un motiv sa fie nefericit. Sigur, inteleg ce e perfectionismul, totusi Cartarescu exagereaza.
Sint pasaje superbe, ziceri, scene memorabile, dar, cu toate astea, Jurnalul iti lasa o senzatie de in-uman. Mai ales din pasajele in care spune ca nu-l intereseaza oamenii, ca nu-i intelege, abia isi aude propria voce, care oricum i se pare mai importanta. Nu stiu cum sa spun, dar intotdeauna mi-am dorit sa fiu o musca mica si fisneata care sa se strecoare terorizata de plici in cine stie ce cotlon de camera si sa auda ce mama dracului tot vorbesc oamenii, cum se comporta ei, cum respira.

De-aia zic, e prea multa autosuficienta la Cartarescu. Asta, fireste, nu inseamna ca n-ar fi un scriitor mare.
Totusi, e o vorba batrineasca destul de invechita, dar care merge in contextul asta, daca te vaieti asa cind totul iti merge ca uns, il minii pe Dumnezeu. Cind ti se baga in traista premii, bani, juma’ de miliard pentru De ce iubim femeile, nevasta cu douaj’ de ani mai tinara, plus un copil ciubuc si tu continui sa bocesti si sa spui ca nu esti apreciat suficient, asta chiar aduce a inconstienta magareasca. Parerea mea, cum ar zice un fost prim-ministru.
Ce m-a intrigat sint paginile in care vorbeste despre elaborarea lui Orbitor 2. Scrie cu constiinta faptului ca e o carte ilizibila, scrie aparent fara un proiect, dupa care isi injura cititorii ca ignorantii aia nici macar nu vor depasi zece pagini citite si vor abandona volumul. Pai, daca asta le ofera, ei ce sa faca, saracii?

Un om care a visat mai mult decit a trait. Daca ar fi trait cit de cit ceva, Cartarescu ar fi fost un scriitor imens. Oricum, ramine un scriitor mare. Dar in-uman. Ma rog, asta s-ar putea sa nici nu fie o insulta. Desi asta urmaream, ca sa fiu sincer. Pentru ca mi se pare inadmisibil sa te vaicaresti in halul ala. Ca o gospodina plictisita care nu gaseste cu ce sa-si umple timpul. Parerea mea, cum ziceam.
- 22 iunie 2005
Doua chestii mi-au atras atentia in ultimul timp. Foarte interesant si trist mi se pare ca pe toti ostatecii din Irak ii rapesc de obicei indivizi fiorosi de genul Spaima nisipului, Vulpea desertului, numai pe ai nostri i-a rapit unul – Mitocanu.
Punctul be. Ma uit la copiii de clasa a opta, care dau acum capacitatea, au ceva nedefinit, neformulat, parca sint inca asexuati, vorbesc o tentativa de limba doar, ceva indescriptibil, pot evolua in orice, din brontozaur in om. Sfarimiciosi si parca transparenti.

[...]
- 24 iunie 2005
De vreo doua zile nu mai pot citi o carte. Unii, cind iau o carte in primire, o miros, o intorc pe toate partile, o bibilesc, asa cum procedeaza fumatorii pedanti cu tigarile. Io cind iau o carte in mina, imi vine s-o inghit. Sa o citesc din prima, fara complicatii, lectura gastronomica. Sa o inghit si apoi literele ei sa se raspindeasca printre celule, sa o diger ca pe un aliment. Sa se sedimenteze pas cu pas si fara nici un efort din partea mea.
Trebuie sa se intimple ceva cit de cit spectaculos ca sa-mi trezeasca cheful de lectura. Nu citesc decit atunci cind traiesc prea mult sau nu traiesc deloc.
Citesc carti pentru copii. Cei trei grasani, de exemplu. Am nevoie de povesti. Copilaresc. Am rugat pe cineva sa-mi aduca un CD cu Cartea junglei. Abia astept sa „ma rid“ de tizul meu, Mowgly. Probabil m-am timpit putin, chestie care trece.

Si apropo de lectura, cultura generala si alte dracii, am vazut-o pe Mona Musca la Turcescu cum s-a facut de cacao nestiind in calitatea ei de ministru al Culturii nici un nume de compozitor roman in afara lui Enescu. La fel cu sculptorii, pictorii. In plus, mi-a confirmat banuielile ca e posesoarea unei culturi generale care nu depaseste nivelul unei profesoare de liceu din anii ’80. Pentru ca prin anii ’80 mai citea de plictiseala. Apoi s-a luat cu altele. De exemplu, cu ministeriatul.
- 27 iunie 2005
Azi incepe bac-ul si mi-aduc aminte ce emotii am avut io inainte de. Am vomitat in noaptea care preceda bacul, am dormit citeva ore. M-am dus la liceu de dimineata de la 10, desi intram pe la 3-4 dupa-amiaza.
Si chiar inainte sa intru, in pauza de masa, ma plimbam pe culoarele liceului si, la un moment dat, dintr-o clasa a iesit o profesoara de cinci-sase chintale care facea parte din comisie. Si n-a iesit singura. tinea intre deste, foarte delicat, un cirnat. Profesoara romana cu cirnatul in mina. Si mi-a pierit orice emotie. I se rupea de examen umflatei aleia. Ea avea treaba sa haleasca.
Cind am intrat, am tras biletul, erau ea si inca una. Umflata avea un platou cu biscuiti, piscoturi in fata si molfaia, ma mai intreba cite ceva cu gura plina, ca mi-era greu sa fiu serios.

Stiu ca mi-a picat ceva despre diferenta dintre Cosbuc si Camil Petrescu in ce priveste razboiul si am luat 8, pentru ca aveam niste idei mai sui si ma enervau alde Cosbuc, Alecsandri, pentru care, intr-un fel, razboiul era o prezenta destul de fireasca si oricum suportabila. Chiar vaicarelile din Muselim Selo sau Trei, Doamne si toti trei sint ale unor oameni resemnati care s-au invatat sa convietuiasca cu razboiul. Umflata si „cealanta“ profesoara nu voiau sa auda interpretarile mele. Si am plecat plin de nervi din examen.
Dupa care, in drum spre casa, ma intilnesc cu o vecina, in prezent fosta curva si proprietara a unui salon de infrumusetare care are rostul sa camufleze activitatea unui bordel sub acoperire. Asta luase tot 8, la un liceu mai slab. Ii picase Sarmanul Dionis, din care nu citise un rind si aberase ceva despre zborurile lui Dionis cu naveta Columbia. Profesorul de vreo 60 de ani fusese impresionat de prestatia ei si o blagoslovise cu un 8. Cu alte cuvinte, sintem egali. Si ma gindesc si cit de corect e sa se intre in conditiile astea la facultate cu media de la bac, medie care e contextuala, in functie de liceu, de capriciile profesorilor. Ma rog. Oricum, nu am amintiri placute din liceu. Dar mai am amintiri de stors. Chiar si asa destul de gri, de nelamurite. Din perioada liceului.

- 28 iunie 2005
De cind stau pe acasa, tot incerc sa gasesc un radio normal pe care sa-l ascult si io. Si nu gasesc decit aberatii sonore, cu DJ de cacat care vorbesc toti la fel de parca ar fi unul si acelasi peste tot. Mimeaza euforia si chiar ma deprima. E jale in televiziune, cu emisiuni pentru acefali, dar muzica data la radiourile noastre e si mai proasta. Si pentru oameni si mai subdezvoltati mental.

Imi aduc aminte de vremea in care ascultam Activ FM, singurul radio normal cred care a existat in Romania ultimilor ani. De fapt, era un miracol cum s-au strins toti oamenii aia acolo. O chestie atemporala la radioul asta. Ii durea in cur de ce se difuza in rest. Ei pur si simplu difuzau muzica foarte-foarte buna.
Ascultam Activ FM in timp ce scriam la Dincolo de frontiere. Si cred ca se producea un fel de transfer de emotie din muzica in text. De-aia e si o carte mai muzicala. Nu doar subiectul e unul muzical. Pe carte ar fi trebuit sa scriu ca multumesc Activ-ului pentru compania din timpul scrisului cartii. Apropo de transferul de emotie, odata mi-au dat lacrimile cind am vazut o retrospectiva a festivalului de la Cannes. Cind erau premiati oamenii aia. Si era atita emotie acolo care trecea la mine ca intr-adevar am plins.
De fapt, in anul intii il cunoscusem pe unul Kirk, care lucra la radio. Era student la electronica, de opt ani in anul trei. Prieten al unei colege de-ale mele. Adica se mai intilneau o data la doua saptamini sa se reguleze. Nu era foarte moral Kirk asta, nici excesiv de inteligent, in schimb stia o muzica de te ingropa. Si-si spala toate pacatele cu asta. Si ma impresiona ca, stiu io, il cunostea pe vocalistul de la Zob, ceea ce pe vremea aia mi se parea o treaba incredibila.

Chiar Kirk zicea ca Activ e radioul cu 3 ascultatori, dar asta imi dadea o senzatie de gen putini, dar buni, imi dadea senzatia ca, uite, conspir impotriva unora, nu se stie care.
Mai ascultasem Radio Romania Tineret, Pitis-show, Radio Prahova in liceu unde dadeau o istorie Metallica si se auzea cu piriituri si hiriituri. Dar fara Activ FM habar n-as fi avut ca exista si un Jacques Brel de exemplu, plus revizitarea vechiturilor gen Jethro Tull, King Crimson, sau alte ciudatenii care ma entuziasmasera prin liceu si in primii ani de facultate le ignorasem, iar acum le redescopeream.
Si mai redescopar din cind in cind si pe cineva care imi marturiseste asa, soptit, stii, si io ascultam Activ. Ceea ce ma face sa ma gindesc, uite, domnule, totusi nu eram asa de putini, nu era chiar radioul cu 3 ascultatori.
Ar fi interesant daca textul poate fi influentat de ce asculti atunci cind scrii. Daca asculti o muzica dura si scrii un text mai penetrant. Asculti o muzica siropoasa si-ti iese o telenovela. E de studiat.
- 6 iulie 2005

Trebuie neaparat sa scriu despre taica-miu. Am mai scris, l-am facut personaj, majoritatea celor care au citit ziceau c-o sa ma dezmosteneasca dupa tusele groase in care l-am zugravit acolo. Ma rog, lui i-a placut.
Taica-miu e un personaj. Cind am scris despre el, avea o bicicleta cu care mergea la scoala unde era si e director pentru urmatorii patru ani. Acum a renuntat la bicicleta si si-a luat o mobra, un fel de scooter careia ii zice tirtaneata. Cu diacritice ca sa se inteleaga: tirtaneata. Si-a mai luat si o casca de biciclist, asortata la pantaloni de stofa si geaca de blugi. Si traverseaza Banestiul cu tirtaneata in fiecare zi. A dat pe ea acum vreun an 11 motani cum ziceau niste vecini. Sau 11 bete. In fiecare zi gaseste un prilej sa mearga pina in Cimpina, la piata, sau cine stie pe unde. Si-a propus un drum pina la Ploiesti si sint convins ca o sa-l realizeze.
Cu casca aia pe cap, e criminal. Desi nu-l apara mai mult decit o caciula. E un fel de casca umpluta cu zapada artificiala. La orice impact mai puternic iti faci teasta zob.

As scrie o scena cu taica-miu despre cum maninca el la scoala, in birou. De cind io am trecut la un fel de regim si nu mai maninc carne de porc, mezeluri si alte treburi asemanatoare, acum el, ca sa nu-mi faca pofta, maninca la scoala in birou. Un pasionat de mezeluri. Are prin sertare borcane cu cirnaciori in untura, isi mai cumpara el si niscai salam, parizer si trage o masa de nu se poate in biroul de director. Ma intreb cum de nu razbate mirosul pina pe holuri. La secretara, in anticamera, sigur miroase ca intr-o macelarie, dar femeia e invatata sa tina un secret.
In afara de asta, taica-miu si-a amenajat biroul cum procedase Kirk Douglas in Ultimul tren din Gun-hill, cind fixase o oglinda ca sa vada cine intra, cine iese. Asa ca el poate sa depisteze la timp intrusii din birou si sa doseasca parizerul pe sub masa, in soba, sau prin alte locuri.
A fost acum citiva ani prin Moldova si zicea ca nu intra in manastiri pentru ca le-a mai vazut si in urma cu 20 de ani. Pina la urma a intrat, a bifat citeva manastiri, dar miza acelei excursii in Moldova era pentru el cu totul alta. Ii place in masina, in autocar, nu conteaza, ceva motorizat sa fie, precum tirtaneata. Ii place sa stea acolo si sa priveasca pe geam.
De-aia imi descopar si io laturi ascunse ale personalitatii. In urma cu citeva luni doar am aflat ca nu exista Canadiano Popescu, ci Candiano. Pina atunci pronuntam ca si cum revolutionarul ar fi fost primul purtator de canadiana. Ma rog, am si io lipsuri.
Totusi, e un om bun taica-miu. Pe bune. Si e taica-miu.
- 15 iulie 2005

Am revenit din spital, sint un pic citostatic, dar incerc sa scriu despre un fapt absolut fabulos petrecut mai saptaminile trecute cind am auzit galagie prin curte. Ciinele nu latra, pentru ca sta mai mult prin casa si e destul de indiferent la cine traverseaza curtea. Un prost. Se sperie de tunete, de fulgere. Cind a vazut prima data zapada, facea niste ochi imensi, nu stia ce se intimpla.
Ma rog, am iesit in curte, zgomotul venea din spatele casei, din magazie. Ma duc acolo si dau peste o baragladina de vreo 50 de ani si 35 de kile beata crita, care se incurcase printre atitea hirlete si tirnacoape si nu stiam pe cine cauta. Pina ma dezmeticesc, aud ca femeia e strigata de o alta rapandula, o vecina de-a mea, de aceeasi virsta si acelasi gabarit. La fel de machita. Ii striga ca a gresit curtea. Dincoace trebuia sa vina. Fa, ia-o-napoi pe strada si intri la mine!
Probabil acolo o astepta o alta sticla de tuica. Era abia ora 1, 13, cum se zice mai birocratic, si alea erau, putin elegant spus, muci. Ma uitam la ele si nu stiam cum sa actionez. Intrusa se balanganea derutata si trimitea in ridicol orice banuiala initiala cum ca ar fi vrut sa ciordeasca oarece. Nici n-avea ce. [...]
Pina la urma a reusit sa iasa, s-a lamurit ca a gresit destinatia. O privire care lasa sa se intrevada o memorie tulbure. Cam asta e tot de spus.

Din Jurnal, in curs de aparitie la Editura Polirom

[...] Am scris intotdeauna dintr-o mare dezamagire. Pentru a compensa. Viata reala care mi-era refuzata se regasea in text. Orice scriere era un testament. Are dreptate Miruna. In acea garsoniera imputita si infecta eram singur si trebuia sa creez viata. Scriam pentru ca, la fel ca-ntr-un film care mi-a placut mie mult, uneori ma doare capul de atita frumusete si prostii astia n-o vad. Saptamini intregi de betii aici, La lemne, cu oameni de care nici nu-mi mai aduc aminte cum ii cheama si nici vreo vorba memorabila, sa zicem, nu am memorat de la ei. Despre unul nu-mi aduc aminte decit ca povestea cum isi hraneste pestele cu muci. Uit numele, uit fetele, tin minte doar ce trebuie scris. Am facut pariu cu el ce culoare au chilotii lui Pif in seara aia. Asta pot sa-mi amintesc. [...]
Sorin STOICA, Miruna
(in O limba comuna, Polirom, 2005)

[...] De fapt, textul asta ar trebui sa fie. O carte cu mai multe intrari, mai multe inceputuri. O cautare a primei mele amintiri. Despre asta e vorba. Ceva care sa explice. Care sa fie raspunzator pentru.
Scriu ca si cum as picta. Incerc sa acopar un spatiu cu cuvinte.
Prima mea fuga de acasa ar trebui povestita. Am tot povestit-o unuia si altuia, dar am evitat sa scriu despre ea foarte mult timp pentru ca nu stiam de unde s-o apuc. Nu credeam ca explica ceva. Explica.
Ma suparasem pe ai mei. O suparare din aceea, totala, definitiva. Fara sansa de recurs. Aveam 4 ani. Sau nu aveam virsta asta poetica. Am scris de foarte multe ori in felul acesta, am manierizat. Acum, de fapt, doar povestesc povestirea. Si nimic mai mult. In fond e si asta o solutie. Sa-ti faci o maniera din a-ti povesti prima amintire. Sa inventezi mereu alta. Precum un escroc sentimental care vrea sa prelungeasca placerea aceea la infinit. Sa abuzeze de cititor. Sa-l amageasca, sa-l duca cu zaharelul. Sa povestesti pina nu mai recunosti nimic din realitate. De fapt, exact de asta povestesti. Ca sa alterezi, ca sa-ti stergi urmele. [...]

Sorin STOICA, Frunza

Gata! Si, uite, ca prima mea amintire legata de sarmale nu-mi mai vine in minte. As putea inventa una numai ca nu vreau. Punct.

Sorin STOICA, Sarmaua
(in Povestiri mici si mijlocii, Curtea Veche, 2004)

[...] Io. E o proba sa pronunti „eu“. Prin „io“ evit tocmai acest „eu“. Fug de el. Nu pot sa mi-l asum. Nu inca.
Atunci cind inveti sa te semnezi, capeti prima dovada a faptului ca existi. Capeti o identitate scripturala. Semnatura trebuie sa fie neaparat subliniata. Ca o dovada a faptului ca existi. Ca esti o persoana importanta. Ala esti tu. Mizgaleala aia te reprezinta. Functie de locotenenta a semnaturii. Participi cu ea in lume. Infruntare prin semnaturi. A mea e mai misto. Un act birocratic convertit in ceva artistic. In ciorapi sa ne mirosim sau in semnaturi sa ne batem?
Trebuie sa-ti fabrici o semnatura. Esti obligat.
Acum sa mai facem un ocol. De ce scrie scriitorul? De unde nevoia asta a lui de a asterne citeodata pur si simplu niste cuvinte pe hirtie? Chiar atunci cind nu are nimic de spus. Nevoia de a-si vedea cuvintele. A se vedea pe sine, a vedea ce-i trece prin cap. A vedea ceva familiar. O forma de a te supraveghea. [...]

Sorin STOICA, Frunza
(in Povestiri mici si mijlocii,
Curtea Veche, 2004)

Dupa succesul Povestirilor mici si mijlocii, cei patru tineri scriitori: Ciprian Voicila, Sorin Stoica, Calin Torsan – scuzata sa-mi fie cacofonia, dar pe oricare dintre ceilalti autori l-am aseza dupa Sorin, numele Stoica ar crea disconforturi auditive – si, nu in ultimul rind, Cosmin Manolache au hotarit sa mai scrie o carte impreuna. Si au scris-o.
Din nou, Editura Polirom a respins manuscrisul, asa cum se intimplase si cu primul lor volum.
De aceea, intr-o criza de nervi – slabiti deja cu micile cacastufuri de la Muzeul Taranului Roman, locul sau de munca – Sorin Stoica a aruncat manuscrisul pe geam. Era intr-o marti.
Vintul patrunzator care cocirja trecatorii pe strazi inalta foile de-a valma si le purta, intr-un virtej de metafore si comparatii, pina in dreptul unei pubele din cartierul Colentina.
Aici, cu miinile pina la coate in gunoaie, isi completa meniul Alin Dicu, homeless si personaj principal al citorva dintre scrierile lui Cosmin.
Vazu manuscrisul si, sfatuit de ingerul sau pazitor – Bilbao, sa-i zicem – fugi cu el la prima editura care ii iesi in cale.
Se pare ca vintul amestecase foile intr-o ordine care conveni editorului si, mai tirziu, unui public de peste cinci sute de mii de cititori.
Alin Dicu primi, in schimbul manuscrisului, o suta de mii de lei, bani pe care ii rataci in drumul catre o alta pubela.
Ciprian, Calin, Sorin si Cosmin ajunsera intr-un dictionar al scriitorilor romani, iar editura isi renova total sediul cu o parte din banii cistigati de pe urma cartii.
Pe coperta, numele Sorin Stoica a fost trecut ultimul dintre cele patru nume ale autorilor, la observatia atenta a Luminitei Brinza, tehnoredactorul cartii.
– Domnule director, oriunde am aseza numele lui Sorin Stoica, ar crea cacofonie cu numele celorlalti: Stoica-Calin, Stoica-Ciprian, Stoica-Cosmin.
– Bine, pune-l la coada.

Calin TORSAN, Cind e sa fie...
(in Scoala de mucenici,
Curtea Veche, 2005)