Plăcuta şi covîrşitoarea surpriză pe care am avut-o
întîlnind-o pe Anca Vasiliu este că am descoperit o persoana extrem de caldă şi
de sensibilă, care a izbutit să facă performanţă filozofică în Franţa. A plecat
în 1990 din România, a scris şi a publicat numai în franceză (i-au apărut
volume la Vrin, cea mai importantă editură de studii filozofice din Franţa),
şi-a dat doctoratul cu o mare personalitate a filozofiei contemporane, Jean-Luc
Marion, ştie greacă veche şi latină, predînd cursuri de filozofie antică la
Sorbona. Recent, Editura Polirom i-a trdus volumul care a stat la baza tezei
sale de doctorat: Despre diafan. Anca Vasiliu a venit la Bucureşti, şi-a lansat
cartea şi ne-a acordat un interviu. Am vorbit despre statutul filozofiei şi
despre cercetarea academică din Franţa,
dar am vorbit şi despre România. Uneori cu tristeţe, alteori cu încredere. Anca
Vasiliu ar dori să fie mai prezentă în lumea românească. Interviul este şi o
încercare de întoarcere la origini, o mărturie despre cum un român poate
izbîndi profesional pe plan european, fără să uite însă de România.
De ce atît de tîrziu cu o carte în limba română?
Este decizia editorilor, nu e din vina mea. Această carte a
apărut acum, după 13 ani de la apariţia ei în Franţa, fiind iniţiativa Editurii
Polirom de a traduce această carte. Cred că a fost selectată pentru aspectul ei
ambivalent: către imagine, către filozofie. Eu nu am propus nimic editorilor
români, pentru că aşteptăm ca lucrurile să vină firesc din partea lor.
Nu pot să nu pun o întrebare. De ce nu o carte scrisă direct
în limba română?
Eu n-am scris nici o carte în limba română. Sau, mai precis:
am scris o carte despre arta brâncovenească, înainte de 1989, care a zăcut
vreme de trei ani la o editură din Craiova şi care n-a apărut niciodată. În
momentul în care am intrat în lumea franceză, m-am integrat acolo, a trebuit să
scriu în franceză. Înainte de a-mi susţine doctoratul în Franţa, aveam în mine
o cartepe care doream să o scriu şi am scris-o, acolo aveam liniştea necesară
ca s-o scriu. Această carte a fost La traverse de l’image, care a apărut în
1994.
N-aţi simţit nevoia să scrieţi în româneşte?
Am scris studii în româneşte, am scris poeme… dar n-am scris
cărţi în româneşte. Cred că am fost extrem de inhibată, în România, de mediul
scriitoricesc al Uniunii Scriitorilor, în care eu n-am funcţionat niciodată.
Venind din zona istoriei artei, m-am simţit întotdeauna într-un fel de
inferioritate faţă de scriitori. Eliberarea mea a venit în momentul în care a
trebuit să scriu în franceză şi practic m-am născut din nou în limba franceză.
Scriu cu foarte mare bucurie în limba română, iar cartea pe care o aveţi în
faţă, Despre diafan, e practic retradusă de mine, asta a fost condiţia
prevăzută în contract: să am posibilitatea să revăd textul. Într-un fel, Despre
diafan este rescrisă în limba română, pentru că am regîndit în limba română
ceea ce spuneam în franceză.
Sînt autori de origine română care au redescoperit scrisul
în limba română, după ani petrecuţi la Paris. Dumitru Ţepeneag, de pildă. Dvs
aţi parcurs drumul invers, aţi renunţat la limba română şi aţi ajuns la
franceză?
Ca să scrii în limba română trebuie să dispui de timp.
Timpul meu este foarte redus. Sînt într-un mediu în care trebuie să lucrez tot
timpul şi să public în franceză. Lucrez de 12 ani în Centrul Naţional al
Cercetăţii Ştiinţifice. În aceşti ani, n-am avut vacanţe. Vacanţele mele sînt
destinate redactării acestor cărţi. Dacă sînt solicitată, nu în mod oficial, ci
prieteneşte, scriu în limba română. Răspund cu bucurie unei solicitări venite
din România. Mi-am dat seama că nu mi-am pierdut mîna de a scrie în limba
română, cu toate că, filozofic, m-am format într-o altă limbă. Lucrînd la
traducerea la Despre diafan, mi-am dat
seama că dacă revin în română şi apoi mă întorc în franceză, capăt şi mai mare
precizie în ambele limbi. Eu am tradus din română în franceză poeme de Daniel
Turcea şi de Nichita Stănescu.
Jean-Luc Marion mi-a spus: „Faci cu mine doctoratul“
Cînd aţi plecat în 1990 în Franţa v-aţi închipuit că veţi
rămîne să funcţionaţi permament într-o altă cultură?
Nu. Cînd am plecat în 1990, am avut o bursă a Guvernului
francez, pentru doctorat, de 3 ani. În 1990, Andrei Pleşu m-a chemat la
Ministerul Culturii, m-a rugat să mă ocup de patrimoniu. La Direcţia
Patrimonou, Andrei Pleşu i-a chemat pe Teodor Baconschi şi pe mine. Am avut
această funcţie pentru puţină vreme. M-am întîlnit pe culoar cu Teodor
Baconschi, îl ştiam de cînd lucra ca redactor la Glasul bisericii, revista
Patriarhiei. I-am spus lui Doru Baconschi că eu nu vreau să lucrez în Minister,
că trebuie să învăţ legislaţie… Doru mi-a spus: „Învăţăm. Acum“. După două
săptămîni, am fost în birou la Andrei Pleşu şi i-am spus că nu vreau să lucrez
în Minister, că nu mă pricep, că nu mă văd discutînd cu episcopii, ca să-i
avertizez să nu facă grădini de zarzavat în curtea unei mănăstiri. Andrei Pleşu
m-a întrebat: „Ce vrei să faci?“. „Eu vreau să-mi fac un doctorat.“ În momentul
acela, alegerea mea a fost următoarea: să-mi fac doctoratul, pentru că nu aveam
suficientă bază culturală şi conceptuală, nu eram un om care să ia decizii
politice şi să facă administraţie. Felul meu de a funcţiona este
universitar-academic. Am făcut cerere pentru o bursă în Franţa, erau burse
acordate de Guvernul francez. Am plecat în incertitudine.
Aţi scăpăt de incertitudine ajungînd în Franţa?
Am trimis dosarul la Centrul de Studii Medievale de la
Poitiers. M-am înscris cu un proiect imediat perceput ca fiind filozofic, un
proiect despre statutul imaginii şi relaţia estetică cu imaginea veche. Cei de
la Poitiers m-au pus in legătură cu Jean-Luc Marion, care era la Paris
X-Nanterre. M-am întîlnit cu Jean-Luc Marion, mi-a spus că e foarte bună teza,
„faci DEA la Poitiers, apoi faci cu mine doctoratul la Nanterre“. Am trecut DEA
la Poitiers, m-am mutat la Nanterre. S-a oprit bursa, Jean-Luc Marion a cerut o
bursă pentru mine, la Comunitatea Europeană, pe care a obţinut-o. Lucrarea mea
despre diafan a fost percepută ca o lucrare care aduce ceva nou şi în domeniul
filozofiei, şi în domeniul ştiinţelor. Şi aşa am terminat teza de doctorat
despre diafan, în februarie 1996. M-am întors în România. Îmi apăruse, între
timp, volumul La traverse de l’image în 1994, la îndemnul lui Olivier Clément,
o mare figură a ortodoxiei franceze, foarte apropiat de teologia ortodoxă din
România. Eu îi trimisesem un capitol în care vorbeam despre semnificaţiile
teologice ale picturilor mănăstirilor din Moldova şi el m-a întrebat dacă nu vreau
să o şi public, dacă tot o scriu. Olivier Clément coordona colecţia
„Théophanie“, la Editura Desclée de Brouwer. Eu nu i-am trimis acel capitol
pentru o eventuală publicare, pur şi simplu doream să ştiu dacă e bună
interpretarea mea. Era o adresare către un profesor. Spre marea mea uimire, la
o săptămînă, mi-a dat telefon. Eu am îngheţat cu telefonul la ureche, aflînd că
vorbesc cu Olivier Clement, iar el a continuat cît se poate să firesc: „Aş vrea
să ne vedem, aş vrea să public această carte, dacă sînteţi de acord“. M-am
întîlnit cu el, a spus din nou că vrea să o publice, era o judecată doar pe
baza unui capitol, m-a întrebat dacă vreau să duc această carte pînă la capăt,
pentru că n-a citit niciodată o asemenea interpretare despre mănăstirile din Moldova.
Cartea a apărut în mai puţin de un an. M-am întors în România, am depus dosarul
la Minister, ca să-mi echivalez doctoratul; după vreo trei luni, mi s-a spus că
dosarul s-a pierdut.
Cum s-a pierdut?
S-a pierdut. Am refăcut dosarul. Şi n-am primit un răspuns
nici pînă în ziua de azi. Ministerul trebuia să avizeze un dosar de
echi-valare, să certifice că sînt doctor. Nu s-a întîmplat nici pînă azi
echivalarea pe care o solicitam.
Întîmplarea v-a enervat, v-a infuriat?
Nu m-a înfuriat. Situaţia era generală, aici trebuia să te
lupţi cu nu ştiu cîte birocraţii ministeriale ca să obţii echivalarea. Nici
unul din generaţia mea de atunci n-a reuşit să obţină echivalarea. Faptul că nu
aveam un doctorat echivalat în România m-a împiedicat să mă prezint la concursuri.
Eu figuram tot fără doctorat la Institutul de Istorie a Artei.
V-aţi reîntors în Franţa?
M-am reîntors în Franţa. Am avut două propuneri editoriale.
Pentru teza mea de doctorat am primit o ofertă de publicare de la Editura Vrin,
cea mai importantă editură pentru filozofie din Franţa. Propunerea a venit de
la Jean Jolivet, care a fost coreferent la doctoratul meu, el este directorul
colecţiei de filozofie medievală la Vrin. Cam în acelaşi timp, editura Jaca
Book din Milano mi-a făcut o ofertă să scriu o carte despre mănăstirile din
Moldova, despre cultura medievală bizantină din Moldova. Italienii mă ştiau de
la cartea La traverse de l’image şi doreau o carte nouă. Jaca Book mi-a pus la
dispoziţie o echipă de fotografi şi fonduri pentru deplasarea în Moldova.
Cartea a fost publicată simultan în franceză şi în italiană, apoi, în 2000, în
germană.
Proiect respins acasă, acceptat la Paris
Cît a durat fotografiatul?
Două luni. Ne-am întîlnit la Bucureşti în vara anului 1996,
le-am prezentat planul cărţii şi le-am expus toate ideile fotografice cu care
doream să ilustrez cartea. Ideea mea era ca între text şi imagine să existe o
coerenţă perfectă, chiar şi ca tip de cadraj, nu doar ca subiect. Era important
să dirijez privirea cititorului spre ceea ce doream să spun. Am fotografiat mai
mult noaptea. Cînd e ziuă, verdele, vegetaţia influenţează cromatic. Echipa de
fotografi, condusă de Sandu şi Dinu Mendrea, e de origine română, venită din
Israel şi din Germania, dar lucrînd cu o editură italiană. Aveam un specialist
în cromatică, un specialist în lumini şi doi fotografi. Uitaţi-vă la acest
volum! În Italia şi Franţa, această carte s-a vîndut în 10.000 de exemplare.
(Anca Vasiliu scoate din biblioteca din Bucureşti, a părinţilor ei, volumul
apărut la Jaca Book).
Acest volum ar trebui să fie în româneşte! Şi nu este...
Architectures de l’image. Monastères de Moldavie, XIVe-XVIe.
a început să fie tradusă de către Editura Meridiane în 2003-2004. Copyright-ul
era gratuit. Din păcate, editura a dat faliment. În 1998, am făcut un proiect de cercetare
despre statutul imaginii din Antichitate pînă la sfîrşitul Evului Mediu pe care
l-am oferit Institutului de Istorie a Artei. Mi s-a răspuns că nu am competenţa
necesară să fac acest subiect.
Aţi mai primit o palmă dinspre România?
Nu vă povestesc lucrurile acestea din ranchiună. N-am nici
un fel de resentiment.
Cine v-a spus de la Institutul de Istorie a Artei că n-aveţi
competenţa necesară?
Consiliul Ştiinţific. Exact acelaşi proiect l-am prezentat
la Centrul Naţional al Cercetării Ştiinţifice de la Paris, care în fiecare an
scoate posturi la concurs. M-am prezentat la secţiunea „Filozofie, istoria
ideilor, istoria limbii, arheologie“. Erau două posturi de cercetare şi am fost
admisă. Nu eram cetăţean francez, dar concursul era deschis oricărui
cercetător, din oricare parte a lumii, cu condiţia să aibă lucrări publicate în
Franţa. Concurenţa a fost imensă, peste
200 de candidaţi. În 1998, am intrat în cercetare, în Franţa, am fost angajată
la Centrul Naţional al Cercetării Ştiinţifice, unde lucrez şi astăzi. Era greu
să refuz un asemenea post. În acelaşi timp, mi-am depus un dosar la Nanterre
pentru visiting professor. În 1998, am intrat în cercetare şi am avut acest
post de visiting professor, care s-a transformat în cumul. În acel moment a
început viaţa mea oficială în Franţa. Am predat 6 ani la Nanterre filozofie
greacă. M-am oprit ca să-mi pot pregăti abilitaţia.
Ce este abilitaţia?
Abilitaţia este un nou doctorat. Practic, este o nouă teză.
În iunie 2005 mi-am susţinut abilitaţia, cu Jean-Luc Marion. Abilitaţia a fost
validată de Consiliul Ştiinţific de la Sorbona, care mi-a permis să fiu
înscrisă în Şcoala Doctorală de la Paris IV-Sorbona. Din 2005 pot conduce
doctorate. În acest moment sînt director de cercetare la Sorbona, conduc
doctorate şi ţin cursuri de filozofie antică. E alegerea mea, îmi place să ţin
cursuri unor oameni foarte tineri, care mă solicită şi-mi pun întrebări.
Dirijez un seminar doctoral la Centrul Léon Robin, de cercetare în filozofia
antică.
4.000 de euro salariu pentru un profesor de filozofie
Se poate face filozofie şi cercetare filozofică în Franţa?
Se poate face. Franţa este încă unul dintre rarele bastioane
culturale în care încă se poate face cercetare filozofică. Există o nevoie şi o
dorinţă de a continua o tradiţie foarte veche.
Cum?
Cîtă vreme există dorinţa de a menţine filozofia la nivel
liceal şi ca probă de bacalaureat, va exista posibilitatea de a face cercetare
şi de a urma filozofia la universitate. Cîţiva au posibilitatea să ajungă la
doctorat. Eu am un curs obligatoriu de filozofie greacă. În anul I, se înscriu
50 de studenţi, duc pînă la sfîrşitul anului cel puţin 30. Este imens. Iar la
Paris sînt cel puţin cinci sau şase facultăţi de filozofie. Din cei care termină
facultatea, unii merg în cercetare, iar alţii devin profesori de liceu. Se
înscriu mulţi, ajung pînă la capăt cîteva zeci. Şi mai există editori, există o
piaţă pentru lucrări de filozofie. Editura Vrin, specializată în filozofie,
editează numai cărţi de filozofie şi are librăria în Piaţa Sorbonei. Jean-Luc
Marion mi-a spus: „Ţinteşte să-ţi apară o carte la Vrin, în clipa în care ai o
carte în vitrină la Vrin, ai intrat în conştiinţa mediului intelectual la care
aspiri“.
Cît aţi vîndut din ediţia franceză?
Despre diafan s-a vîndut foarte bine. Sigur, sînt tiraje
mici, de 2.000 de exemplare, dar dacă vinzi la Vrin, în primul an, circa 700 de
exemplare, pentru editură e un bestseller. Tirajele sînt mici, dar există
interes. O carte la Vrin ajunge în biblioteci din toată lumea. Mai există
Presses Universitaires de France, care are colecţii specializate. Şi există o
constelaţie de reviste de specialitate, pe grade de specializare şi de
iradiere, de la medii extrem de restrînse pînă la medii ceva mai accesibile.
Mai sînt şi cîteva aso-ciaţii internaţionale. Există Asociaţia de Studii
Greceşti, fondată la 1860, şi există Societatea Internaţională de Studii
Medievale, care are şi congrese periodice, o dată la 4 ani.
Cîţi români sînt în aceste asociaţii, în cea de studii
greceşti şi în cea de studii medievale?
În Societatea de Studii Medievale, sînt peste 900 de membri.
Cîţi români?
Pînă acum trei ani, cînd ne-am reunit într-un congres la
Palermo, eram singura. Acum trei ani, au fost admişi trei colegi români, dar
tot din Franţa, medievişti, care aveau deja doctoratele trecute. În Asociaţia
de Studii Greceşti, nu e nici un român.
În România, un absolvent de latină, de greacă veche, de
filozofie, de filologie moare de foame. Acel absolvent trebuie să facă şi
altceva, redactare de texte, meditaţii pentru liceu, corectură.
Aşa ceva îl pierde pe acel absolvent. Se abate de la
misiunea de cercetător.
În Franţa, un om bun, priceput, interesat, care studiază
filozofie medievală sau greacă veche, se poate descurca cu banii?
Da, dacă a studiat într-un centru de studii, iar tema sa
este preluată într-o şcoală doctorală. Se acordă burse postdoctorale.
Cît înseamnă această bursă postdoctorală?
Pînă la 2.000 de euro. După aceea, pentru că a făcut parte
dintr-un proiect care s-a realizat, el poate să se mute într-o altă echipă.
După mai multe asemenea experienţe, poate fi integrat definitiv într-o echipă
de cercetare. Dar dacă a trecut examenul de agrégation, atunci poate fi
profesor de liceu, este repartizat şi are un post. Întîi – stagiar, un an, apoi
definitiv.
Deci, dacă ai trecut agrégation, nu poţi să fii şomer?
Nu. Ai post pe viaţă. Nu eşti şomer. Desigur, nu ajungi
întotdeauna la Paris, dar ajungi într-un oraş, unde e un liceu. În paralel îţi
faci doctoratul şi te poţi prezenta pentru un post la universitate. Dar nu eşti
şomer cu agrégation, e un examen sever, dar care îţi asigură un post sigur. Un
profesor de liceu, care a trecut acest examen de agrégation, poate ajunge, la
mijlocul carierei lui, să aibă aproape 4.000 de euro. Dacă ai trecut doctoratul
şi eşti profesor de liceu, ai tot dreptul să candidezi la un post pentru
învăţămîntul universitar sau pentru cercetare. Un absolvent de filozofie, în
Franţa, dacă merge pînă la capăt, cu toate examenele, îşi găseşte post. Dacă
îşi dă şi doctoratul are şi şanse pentru un post în învăţămîntul superior şi în
cercetare.
În cercetare cît se plăteşte?
Ceva mai puţin. Dacă şi predai, poţi ajunge la 3.700 de
euro.
Am învăţat greacă veche cu Andrei Cornea
Cum aţi învăţat greacă veche şi latină?
Eu am făcut latină în liceu. Bine. La Liceul Sava din
Bucureşti. Mergînd spre istoria artei, şi de aici vine inhibiţia mea cu zona
literelor, nu am mai avut un contact direct cu zona literelor şi a limbii. Cîtă
vreme am fost studentă la Istoria Artei am avut acest handicap. Nu puteam să
citesc inscripţiile, nu mă descurcam. Aveam nevoie de texte şi citeam traduceri
şi îmi dădeam seama că trebuie să merg la textul original ca să pricep despre
ce este vorba. Am reluat studiile de limbă. Am făcut întîi slavonă, apoi
latină, la universitate. Greacă am început de două ori. Am început să învăţ
bine greacă veche abia atunci cînd am făcut ore de pregătire cu Andrei Cornea,
aici, acasă.
Venea la dvs acasă şi vă medita la greacă veche. În ce an era?
Eu am terminat facultatea în 1980 şi am vrut să mă înscriu
la limbi clasice, cum a făcut şi Andrei Cornea. Exact în 1980, PCR a dat o lege
că nu mai ai voie să faci o a doua facultate: trebuia să te duci acolo unde
erai repartizat. N-am mai putut să mă înscriu. Andrei Cornea mi-a spus: „Nu-i
nimic, facem împreună“. El era student şi mă pregătea la greacă. Am făcut întîi
gramatică, iar apoi am tradus împreună texte platoniciene. Lucram, fără să am o
idee clară la ce îmi va servi. În momentul în care eu am ajuns în 1990 în
Franţa, cei de acolo erau miraţi că eu citesc şi desluşesc texte din greacă
veche. I-am spus lui Jean-Luc Marion că eu n-am o pregătire filozofică. El mi-a
răspuns: „Căile spre filozofie sînt multiple. Tema dumitale este originală şi
interesantă, dacă o poţi duce pînă la capăt, e meritul dumitale“. Jean-Luc
Marion a vorbit 10 minute cu mine, imediat m-a înţeles. Această încredere pe
care mi-a acordat-o m-a încurajat.
Care este cea mai mare satisfacţie după 20 de ani de lucru
în Franţa?
Faptul că am continuat să-mi asum dimensiunea românească, în
timp ce am lucrat într-o dimensiune franceză. Deşi n-am scris şi n-am publicat
în România, pentru mine, n-a existat niciodată o ruptură. Marea satisfacţie
este că putem vorbi despre lucrurile acestea în România şi că lucrurile acestea
vă interesează. N-am devenit un cetăţean francez care se ocupă de lucruri
franţuzeşti. Faptul că funcţionez în ambele lumi şi vă interesează ceea ce fac,
pentru mine, este imens.
Cum v-aţi simţit la lansarea din România a cărţii dvs Despre
diafan?
Pînă la lansarea din România, mi se părea firesc să public
cărţi. La lansarea din România, mi-am dat seama că nu mai e atît de firesc să
publici, la peste 50 de ani, prima ta carte în limba română. Cînd am fost
invitată să vorbesc, deşi n-am trac cînd vorbesc în public, am avut senzaţia că
nu ştiu ce să spun. Era o emoţie care îmi oprea posibilitatea conceptualizării.
La lansarea mea, acum, în 2010, regăsisem ceva din emoţia zilelor din decembrie
1989.
Ce făceaţi în decembrie 1989?
În noiembrie 1989, am semnat o scrisoare, difuzată la Europa
Liberă, în favoarea lui Andrei Pleşu, care era în reşedinţă supravegheată la
Tescani, şi împotriva situaţiei de cenzură şi de oprimare care era în acel
moment. Erau 18 semnături pe acea scrisoare. Scrisoarea s-a difuzat la
sfîrşitul lunii noiembrie.
Care a fost reacţia autorităţilor?
Am fost chemată la Partid, la Institutul de Istorie a Artei,
şi mi s-a spus că nu mai aveam dreptul să semnăm nici un articol, că nu mai
avem voie să ţinem vernisaje şi că vom fi daţi afară. Eram prelucraţi cîte
patru. Eu am intrat la discuţia cu activiştii PCR împreună cu Andrei Cornea,
Anca Oroveanu şi Magda Cârneci. Ameninţările erau puternice, ni se spunea că am
făcut un lucru nedemn, trimiţînd scrisori la Europa Liberă. Din cei 18
semnatari, cîţiva au fost arestaţi, ştiu sigur de Florin Iaru.
Pînă în 22 decembrie, n-aţi fost arestată şi nici n-aţi fost
concediată?
Nu. Îmi pierdusem dreptul de semnătură, trebuia să organizez
un vernisaj la Arad şi textul meu de prezentare n-a mai apărut. Am ieşit pe
stradă şi am încercat să înţeleg ce se întîmplă. În 21 decembrie, am fost la
Universitate şi am plecat înainte de împuşcături, cînd s-a întunecat. Le auzeam
de acasă. Am ieşit a doua zi dimineaţa, pe 22 decembrie. Am văzut urme de
sînge. Era goală Piaţa Universităţii, un fel de tăcere brutală şi
îngrijorătoare. Apoi, am văzut tancurile. În toate zilele acelea, s-a tras,
lucrurile s-au liniştit după executarea lui Ceauşescu. După cîteva zile, mi-a
dat Stelian Tănase un telefon şi mi-a spus: „vino, că ne regrupăm“.
De unde îl ştiaţi pe Stelian Tănase?
Semnătura mea pe scrisoarea celor 18, difuzată de Europa
Liberă, a ajuns prin Andrei Cornea şi Stelian Tănase. Andrei Cornea m-a sunat
şi mi-a spus că mă va căuta un amic de-al lui. „Întîlneşte-te cu el, are să-ţi
spună ceva.“ M-am întîlnit cu Stelian
Tănase, pe care nu-l cunoşteam dinainte, m-a purtat pe străzile din Bucureşti
şi m-a întrebat: „Vrei să semnezi scrisoarea? Ai nevoie să te gîndeşti?“. Am
răspuns: „O semnez. Trebuie să facem ceva“. După căderea lui Ceauşescu, Stelian
Tănase îi mobilizase, printre alţii, pe cei 18 semnatari ai scrisorii. Ne-am
întîlnit la Intercontinental. Acolo s-a fondat Grupul pentru Dialog Social şi
s-a făcut un document cu membrii fondatori.
Epigonismul „dăunează grav sănătăţii“
Sînteţi membru fondator al GDS?
Da.
Ce-şi propunea GDS în acel moment?
Am ascultat discursurile lor despre conştiinţa civică, în
fine, era un entuziasm, lucrurile sunau bine, dar nu ştiam ce e în spatele acestor
termeni. Pînă cînd am plecat în Franţa, am participat la sedinţele GDS, chiar
şi după plecarea mea, cînd mă întorceam în România, veneam la GDS, scriam în
revista 22 articole despre patrimoniu, despre distrugerea bisericilor. Eu am
refuzat să scriu articole politice, pentru că nu-i domeniul meu. Nu ştiu să fac
analiză politică.
Sînteţi şi acum membră în GDS?
Da. Şi am participat la acţiuni împotriva distrugerii
patrimoniului, făceam fotografii, scriam articole, protestam împotriva
distrugerii patrimoniului de după 1989.
V-a luat cineva în seamă?
Nu. Eu îmi făceam datoria, dar fără efect.
Aţi urmărit evoluţia GDS?
Da. Mă interesa activitatea GDS.
Credeţi că şi-a îndeplinit misiunea?
La început şi-a îndeplinit-o foarte bine, era un far aprins.
După aceea, lucrurile s-au nisipat în discuţii între facţiuni. Probabil că au
intervenit lucruri prea conflictuale între diverse facţiuni din GDS, care au
făcut să se manifeste disensiuni interioare. Conflictele au măcinat GDS. De
ceva vreme, lucrurile din GDS au intrat în nisipuri mişcătoare.
Această afundare în nisipuri mişcătoare credeţi că a fost
accentuată şi de o prea puternică poziţionare politică, mai ales în ultimii 5
ani?
Nu am deloc o implicare politică în România, ca să dau un
răspuns elocvent. Pot doar să spun că am constatat o contradicţie între o
implicare politică şi sensul civic al GDS. Mai este ceva: e vorba de
personalităţile din GDS. Dialogul trebuie să fie viu şi fiecare să-şi asume
propria personalitate, nu trebuie să semene cu celălalt. Un dialog civic este
atunci cînd fiecare se respectă pe sine şi-l respectă pe celălalt. E vorba de
egalitatea lui „a fi“ împreună. Fraternitatea înseamnă a vedea în celălalt pe
fratele tău, nu în sens creştin, ci în sensul unui om cu care schimbi idei. În
GDS, nu trebuie să existe nişte statui, nişte monumente, ci fiecare trebuie să
participe la discuţie şi la înţelegere. Or, în GDS, am simţit că au apărut
nişte modele şi, ca fierul care merge către magnet, s-au creat nişte direcţii
către anumite modele, anumite personalităţi, iar în jurul lor au apărut
epigoni. Pentru cultura română, aflată în plină mutaţie, epigonismul acesta
„dăunează grav sănătăţii“. Trebuie să formăm oameni care să-şi asume
personalitatea lor, cu orgoliul – în sens pozitiv – de a fi ei înşişi.
Diafanul – relaţia dintre privire, lumină şi obiectul vizibil
Prin diafan vezi lucrurile, nu doar le priveşti. Ca la
icoane: a vedea chipul ascuns al celui care este în spatele şi în faţa icoanei.
Chiar spuneţi că icoana este „chipul nevă-zutului“. Dar m-am întrebat: există
un opus al diafanului?
Şi Aristotel s-a întrebat dacă există un opus al diafanului.
Obscuritatea este opusul diafanului prin retragerea luminii. Diafanul este ceva
în care lumina este prezentă. Cînd lumina se retrage, diafanul dispare, iar
obscuritatea este absenţa luminii. Diafanul este o natură comună atît privirii,
cît şi inteligenţei. Privirea este un act inteligent, în care înţelegem ceea ce
sesizăm vizual. Cînd văd o imagine, semnificaţia ei nu este ceea ce văd, ci
ceea ce înţeleg din ceea ce văd. Imaginea vă emoţionează în chip sensibil, pune
o amprentă, un patos, asupra facultăţii sufletului de a recepta. E o amprentă
asupra inteligenţei afective. Această inteligenţă sensibilă este transpusă
conceptual. Este o legătură directă între înţelegerea sensibilă şi înţelegerea
semnificaţiei.
Mi-a plăcut finalul cărţii. Să-l priveşti pe Isus pe cruce de deasupra. Noi îl
vedem pe Christ doar din faţă. Iată că-l poţi privi de deasupra. Eu,
privitorul, îl văd de deasupra. Cum poţi vedea de deasupra crucii?
Este un desen făcut de Ioan al Crucii. Am văzut acel desen.
Ochiul minţii se detaşează de tot ce este pasiune temporară şi ajunge la
vederea principiului, e vederea Tatălui. Tatăl îşi priveşte Fiul. Dar este şi
privirea noastră îngemănată cu privirea Tatălui.
Marea mutaţie a cărţii este că rediscutaţi termenul de
diafan. În limba română, diafanul cred că este, mai degrabă, folosit ca
adjectiv – om diafan, comportament diafan. Prin cartea dvs, repuneţi în
circulaţie un termen: diafanul ca privire prin lumină.
În româneşte, un sens al diafanului vine de la Flaubert,
care vorbeşte de obrazul diafan al unei fete, străveziu, evanescent. Eu îl
citez pe Joyce, care trimite la Aristotel şi la Dante. James Joyce foloseşte
termenul de diafan pentru a defini, în Ulise, un anumit tip de percepţie. Joyce
nu foloseşte termenul de diafan în sens romantic, ci readuce în actualitate
percepţia lumii ca un creuzet în care strălucesc anumite elemente vizibile,
pentru a căpăta o semnificaţie.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters