„Scriu pentru a trăi alte vieţi decît a mea“. Interviu cu scriitorul Didier van Cauwelaert

Autor: Adina DINIŢOIU | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

„Scriu pentru a trăi alte vieţi decît a mea“. Interviu cu scriitorul Didier van Cauwelaert

Scriitorul francez Didier van Cauwelaert (dintr-o familie de origine belgiană) a fost prezent la Bucureşti în perioada 3-5 iunie, cu ocazia lansării romanului său Evanghelia după Jimmy, tradus în româneşte de Daniel Niculescu, la Editura Humanitas Fiction. El a participat, de asemenea, alături de traducător, la lectura muzicală în limba română şi franceză a unor fragmente din carte, care a avut loc pe 3 iunie la Institutul Francez din Bucureşti. La 48 de ani, Didier van Cauwelaert e un tip sportiv – fost profesor ocazional de windsurfing – care a abandonat studiile universitare şi a ocolit munca după program în favoarea „libertăţii spiritului“. Autor a 19 romane şi diverse scenarii, Didier van Cauwelaert e genul scriitorului pe model american – pe care s-au străduit francezii să-l imite din răsputeri: frumos, sportiv şi de succes, care ocoleşte mediile literare, dar e foarte prolific, în casa lui de vacanţă, foarte confortabilă, din mijlocul naturii.

Prima întrebare e legată de destinul de scriitor. Primul manuscris trimis unei edituri (Gallimard) a fost pe cînd aveaţi 8 ani. Aţi declarat undeva că aveaţi două tipuri de argumente pentru a deveni scriitor: mai întîi pentru a vă cîştiga existenţa (la vremea trimiterii primului manuscris, tatăl dvs. era bolnav şi vă simţeaţi responsabil pentru familie) şi apoi pentru că – spuneţi dvs. – aveaţi o imagine foarte confortabilă a scriitorului: scriitorul e un tip care lucrează acasă, nu merge la birou (vezi Fitzgerald, care scria pe marginea piscinei). În prezent, după ce aţi publicat atîtea cărţi, ce a rămas din această reprezentare a scriitorului?

E drept că nu am o piscină, însă am o casă la marginea pădurii Rambouillet (la 80 de km de Paris) şi merg adesea să înot. Sînt pasionat de maşinile vechi şi am o colecţie de astfel de maşini; e adevărat că, în afară de piscină, viaţa mea e aşa cum am visat-o. De la vîrsta de 8 ani, mi-am dorit să nu merg la birou şi am reuşit să am viaţa pe care mi-am dorit-o, dar asta nu înseamnă că a fost simplu. Ideea de a avea un salariu fix, pe care să-l încasez la fiecare sfîrşit de lună mă cam neliniştea. Nu sînt predispus la angoasă, dar mi-era puţin teamă. Şi-apoi consider că a-ţi asuma riscuri echivalează cu un soi de protecţie. Cînd ne asumăm pericole, cred că provocăm de fapt o anumită protecţie.

Aveţi un program de lucru precis?

De regulă îmi place să mă scol foarte devreme dimineaţa, la 5. Pot lucra încontinuu chiar şi pînă la 15.00, pentru că sînt în mijlocul pădurii, e linişte, doar foşnetul vîntului. Dar nu am un program strict. Oricum, nu stau tot timpul la birou, dimpotrivă. Merg cu bicicleta, timp în care pot lua notiţe, mă duc să înot şi, în toată această vreme, am în minte romanul la care scriu. Practic o scriitură destul de fizică.

În 1994 aţi luat Premiul Goncourt pentru Un aller simple – o primă recunoaştere din partea criticii, să spunem. Vorbiţi-ne puţin de acest roman şi de importanţa Premiului Goncourt pentru dvs.

Eu am avut norocul că aveam deja un public al meu înainte să obţin premiul. Un asemenea premiu – dintre cele mai importante din Europa – poate fi periculos pentru un scriitor dacă vine prea devreme în cariera lui. Pentru că Premiul Goncourt îţi aduce foarte mulţi cititori, dar la cartea următoare – dacă nu ai deja un public al tău – ei pot să dispară. Pentru mine, premiul acesta, în afară de faptul că a mărit enorm numărul de cititori (peste un milion) şi a facilitat difuzarea cărţii în afară, nu mi-a adus schimbări majore în modul de a scrie literatură.

Un aller simple este un roman cu implicaţii socio-politice. Dar aţi scris multe alte romane în care abordaţi o varietate de teme, plecînd de la fertilizarea in vitro şi ajungînd la subiectul cărţii traduse în româneşte. Clonarea lui Isus...

Aşa este, dar toate se învîrt în jurul temei identităţii: ce înseamnă să fii tu însuţi? Corespunde oare imaginii pe care o au ceilalţi despre tine? Devii oare tu însuţi trecînd prin şi cunoscînd sentimentul de impostură ori dăruirea de sine? Este o tematică pasionantă, pentru că ea mă implică pe mine, personal. În ce mă priveşte, am devenit eu însumi proiectîndu-mă în personajele despre care scriam, fiind genul de romancier care creează personaje pentru a explora toate faţetele propriului sine. Scriu pentru a trăi alte vieţi decît a mea, pentru a-mi prelungi existenţa în alte direcţii, pentru a privi lumea cu alţi ochi decît ai mei.

Un al doilea succes a fost romanul La vie interdite, care a obţinut Marele Premiu al cititorilor în 1999. Un roman cu un mesaj de genul: trăieşte viaţa pe care n-ai îndrăznit s-o trăieşti (un personaj care, după moarte, se reîntoarce la viaţa dorită...). E un subiect din categoria celor – le-aş spune – extravagante, atractive. Faceţi totul pentru a capta atenţia publicului cititor?

Nu, fac asta mai întîi pentru mine însumi. Am simţit nevoia să-mi imaginez ce se întîmplă după ce mori, iar apoi am vrut să comunic acest lucru şi celorlalţi. Şi am mai simţit nevoia să-i fac pe oameni să rîdă chiar de acest subiect; şi am reuşit, astfel încît pot spune că romanul acesta a făcut mult bine oamenilor: fiecăruia îi e teamă de propria moarte sau de moartea cuiva apropiat şi totuşi privirea aceasta decalată, care ne permite să rîdem nu de moarte, ci în ciuda şi în preajma ei, a făcut bine cititorilor. În orice caz, nu mi-am zis niciodată: cutare subiect aduce vînzări de librărie, deci o să-l tratez într-o carte... Nu, e vorba întotdeauna de o urgenţă interioară: am în mine o mulţime de cărţi care aşteaptă să fie scrise, însă n-am văzut niciodată într-o carte un produs de marketing.

Desigur că scrieţi cărţi încercînd să răspundeţi unor întrebări existenţiale, dar, pe de altă parte, declaraţi că umorul e un ingredient foarte important în literatura dvs. Asta înseamnă că recunoaşteţi şi mizaţi mult pe latura ludică a cărţilor dvs.

Da, aceasta e o latură profundă a mea. Se poate spune că nu pun umor în cărţile mele, ci că aşa sînt construit. Cred că am moştenit lucrul ăsta de la tatăl meu, care era un mare povestitor de aventuri: în momentul accidentului său de la picior, cînd eu aveam 8 ani, el ne făcea să rîdem adesea şi parcă nu mai suferea. Am rămas cu această idee, că rîsul înlătură suferinţa. A fost o primă învăţătură – capitală – pentru mine şi mi-a slujit mult mai tîrziu, în propriile accidente ale vieţii şi chiar cînd era pe punctul să mor. Există, desigur, multe feluri de a rîde. Îmi place cu deosebire rîsul produs de şocul situaţiilor: iată de pildă, în Evanghelia după Jimmy, un reparator de piscine care nu crede în Dumnezeu află că este clona lui Isus. Un şoc cu efecte considerabile şi în ce priveşte umorul, şi în ce priveşte emoţia. Pentru mine, un umor fără emoţie şi invers nu e ceva adevărat. Mulţi scriitori explorează latura tragică pentru că e mult mai uşor să explorezi tragicul decît comicul. Cum îmi place să fac ceea ce nu e uşor, abordez constant latura ce implică umorul.

Poveste imaginată cu elemente adevărate

Venind acum la cartea tradusă în româneşte, Evanghelia după Jimmy: abordaţi din nou un subiect care, dincolo de social-politic, mizează mult pe suspans, mister, vulgarizare a unor teorii ştiinţifice. Ce aţi vrut de fapt să faceţi în această carte?

Vorbeam de identitate mai devreme. Iată, cineva care nu crede în Dumnezeu e anunţat de Casa Albă că este clona lui Isus: într-adevăr, după analizele de sînge se constată că are aceeaşi grupă de sînge; există dovezi ştiinţifice.

Aţi imaginat totul, deşi porniţi de anumite idei popularizatoare, despre clonare...

Da, povestea e imaginată, deşi, luat în parte, fiecare element e adevărat. Totul e adevărat în această carte, iar ce nu e adevărat e extrem de probabil. În realitate, oamenii au încercat clonarea. Tot ce povestesc despre relicvele lui Isus este corect. Ceea ce e imaginat şi pare de necrezut este modul în care Jimmy, reparatorul de piscine, primeşte aceste informaţii; şi tot complotul din jurul lui care urmăreşte să-l convingă că e capabil de miracole. Marea întrebare e aceasta: dacă toată lumea îţi spune că eşti Isus şi că faci miracole – chiar dacă nu ai, precum în carte, sîngele lui Isus –, nu începi oare să faci miracolele respective? Energia, puterea gîndului – acesta e cel mai important lucru pentru mine, dincolo de credinţa religioasă. Poţi ridica munţii atunci cînd crezi măcar puţin. Cînd cineva are nevoie de ajutor, nu poţi să nu încerci/să crezi că-l poţi salva. Această energie pe care o degajăm, impunîndu-ne imposibilul, o putem obţine. În carte, ceea ce urmăresc e evoluţia acestui personaj, Jimmy, care, fiind total manipulat de puterea politică şi religioasă, reuşeşte la un moment dat să se sustragă acestor manipulări: manipularea acţionează asupra lui ca o forţă revelatoare care-i spune cine este şi ce trebuie să facă pentru ceilalţi. Moment în care ajunge să aibă destinul unui erou, deşi plecase de la postura de creatură manipulată.

Cum v-a venit ideea, tot în mijlocul pădurii, plimbîndu-vă cu bicicleta?

Într-o zi, cînd am citit că s-a descoperit sînge pe giulgiul din Torino. Sînge din grupa AB. Şi că exista acolo ADN intact: imediat îţi vine în minte ideea de clonare. Am imaginat povestea foarte repede, spre deosebire de alte romane pe care le-am scris. Imaginea sărmanului om căruia cei trei magi, în ipostaza contemporană a Casei Albe, vin să-i dea vestea cea bună – această imagine am avut-o rapid în minte. În rest, cartea mi-a luat foarte mult s-o scriu.

În prezentarea dvs. din Wikipedia se spune că aţi luat „atitudine în favoarea fenomenelor paranormale“. Cum comentaţi această afirmaţie?

Nu e vorba de a lua atitudine, ci de a recunoaşte că asemenea fenomene există: spun acest lucru în cărţile mele, şi de fapt astăzi totul e demonstrat ştiinţific – fizica cuantică ne-a arătat că ceea ce numim noi spaţiu-timp nu există, lumea presupune o adeziune de sine, ea nu există în afara conştiinţei noastre. Lumea modernă a pierdut mult din spiritul Antichităţii, al grecilor, de pildă.

Aveţi o activitate pluriformă: scrieţi romane, dar şi scenarii pentru piese de teatru, comedii muzicale, BD-uri. Care este ordinea priorităţilor?

De fapt, diferenţa este trecerea de la munca solitară la munca de echipă. De multe ori mă ocup de scenariile filmelor făcute după cărţile mele, şi atunci îmi place să fac muncă de echipă. Dar desigur că prioritatea rămîne romanul, literatura – mă reîntorc cu plăcere întotdeauna la căsuţele mele din pădure: am trei căsuţe în care am birouri speciale: într-una lucrez la romane, în alta la scenarii de film, în cealaltă primesc şi scriu corespondenţa.

O ultimă întrebare: aţi declarat că preferaţi mai degrabă compania grădinarilor şi a mecanicilor decît pe aceea a lumii literare. De ce?

Da, într-adevăr, pentru că de la ei am ceva de învăţat: despre plante, despre interacţiunea dintre ele. În ce-i priveşte pe mecanici, cu atît mai mult – fiindcă sînt pasionat de maşinile vechi şi învăţ lucruri utile de la ei. În schimb, de la lumea literară n-am ce afla, am învăţat singur să scriu literatură. E o lume plină de răutăţi, de invidii. Am cîţiva prieteni scriitori, dar pentru calitatea lor umană, nu pentru că sînt scriitori. Mă întîlnesc, desigur, cu scriitorii la tîrgurile de carte, dar nu ţin să frecventez lumea literară.

Recomanda articolul prin: