OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Amélie NOTHOMB
Attentat
Editura Albin Michel, Paris, 1997, 208 p.


Daca Lydie Salvayre se desfasoara pe hirtie ca un uragan, Amélie Nothomb – scriitoare de numai treizeci si doi de ani, dar cu un Mare Premiu al Academiei Franceze la activ – se straduieste sa antreneze cititorul intr-un joc de-a „opritul clipei“. Cartile ei se scriu pentru a celebra un deznodamint inscris in piatra, imortalizind cite un moment care fringe, uneori definitiv, traseul unei vieti. Propozitiile scurte, alerte, incadrate de aforisme edificatoare sau glosate de cugetari revelatoare bine plasate, inlantuite cu un desavirsit simt diegetic, constituie o armata disciplinata care inainteaza spre inamic si care, in clipa ridicarii sabiilor, isi trage rasuflarea, priveste obiectivul, pentru a-si inchide apoi acolada.

Amélie Nothomb, cea mai bine vinduta scriitoare franceza a momentului, pare sa fi avut succesul drept unul dintre obiective: impinge cititorul de la prima pagina in interiorul pesterii magice pline cu nestemate. Traseul strabate surpriza dupa surpriza, iar ghidul stapineste la perfectie, nici nu se putea altfel, arta conversatiei. Romanele ei sint biografiste, autoironice, frumoase (calitate ce prezinta destule inconveniente, intrucit de la un punct incolo o carte frumoasa poate plictisi daca nu-si provoaca frumusetea la duel ucigind-o) si crude, la final, in urma necesarei lovituri de teatru. Momentele actiunii sint perfect parcurse. Balast – zero, constructie clasica, toate episoadele drenate spre punctul culminant si revarsate in deznodamint. Doza agreabila de „postmodernism“, de actualitate, de livresc (intertextualitate, daca preferati): Amélie Nothomb, a literature star care-si cunoaste bine publicul si stie ce are de facut.

Romanciera debuteaza la inceputul anilor ’90. Le Sabotage amoureux, al doilea roman al sau, publicat in 1993, vorbeste, la persoana intii, despre copilaria naratoarei care, la o virsta frageda (sapte ani), este obligata sa-si petreaca trei ani, impreuna cu parintii – diplomati in Ministerul Afacerilor Externe –, intr-o China postmaoista ingropata sub beton si ventilatoare, vara, sub beton si gheata, iarna. Naratiunea comporta vestigii autobiografice, pentru ca tatal autoarei a fost intr-adevar consul al Belgiei la Osaka.
Beijing-ul anului 1972 este pentru diplomatii straini trimisi aici un no man’s land, pentru ca orice contact intre ghetto-ul lor si orasul propriu-zis este cu desavirsire interzis. Claustrati intre capetele Bulevardului Uriteniei Locuibile (denumirea ii apartine fetitei), copiii gasesc salvarea nesperata intr-un joc foarte serios de-a razboiul mondial: Aliatii contra Germanilor de Est. Naratoarea isi aminteste anatole-francian de quand j’avais sept ans si de vitalitatea de care dadea dovada copil fiind, luptind, torturind si spionind cot la cot cu baieti mai virstnici, „generali ai armatei“ (trebuie spus ca in ghettoul babelian se aflau si romani, despre care reiese din carte ca erau considerati de diplomatii occidentali colegi, spre deosebire de membrii delegatiilor celorlalte tari estice, cu statut diferit: era vorba despre romanii antisovietici, post-saizecisioptisti).

La un moment dat, exact atunci cind cititorul simtea nevoia de ceva nou, intervine calul troian, lovitura de teatru, revelatia: soseste in ghettou o familie de italieni impreuna cu o fetita – Elena, mai mica cu un an ca protagonista, de o frumusete inumana, de care aceasta din urma se indragosteste iremediabil; si iata la découverte du soi ca posesor de eu si in consecinta de orgoliu, descoperire-lectie de viata: cazuta in mrejele fatalului ingeras italian, micuta protagonista e salvata intr-o prima ipostaza de mama, careia-i marturiseste platonicele-i sentimente neimpartasite. Mama o convinge ca nu va fi iubita la rindu-i decit daca si le va ascunde si va mima indiferenta superioara. Dupa eforturi de disimulare supraomenesti, care reusesc s-o pacaleasca pe micuta italianca Elena, Amélie (presupunem, caci protagonista nu are nume) nu se poate abtine sa nu-si marturiseasca idolului iubirea si sa nu piarda, astfel, tot ce cistigase in luni: orgoliu infint – iubire imposibila. Autoarea recidiveaza in Attentat (1997), conchizind insa antifrastic qu’il n’y a pas d’amour impossible. Aici e vorba de o rescriere, mult mai putin pretentioasa decit cea a lui Michel Tournier dupa Daniel Defoe, a hugolienei Cathédrale de Notre-Dame. Quasimodo se numeste acum Epiphane si are omoplatii varuiti de acnee. Ajunge, paradoxal, cel mai bine platit model din lume, datorita uriteniei sale socante, conform principiului complementaritatii extremelor. Se indragosteste, fara speranta, de cel mai frumos (desigur) manechin feminin si (iar desigur) ii marturiseste, dintr-o Japonie selenara, inghetata si atopica (Estul extrem o fascineaza pe Amélie Nothomb) ei, care se afla in Franta, ca o iubeste: ceea ce pune capat prieteniei lor, pe care el n-o mai suporta, pe care ea o dorea, caci nu s-ar fi putut indragosti niciodata de el. Numai ca (c’est la vie) el nu suporta crahul si o omoara: iubirea devine posibila, printr-un Eros cu semnul schimbat, prizonier al lui Thanatos. Naratoarea din Le Sabotage amoureux gloseaza astfel, la final, caracterizindu-si deznodamintul:

„Persister dans l’erreur ou dans l’alcool prend alors une valeur d’argument, de défi à la logique: si je m’obstine, c’est donc que j’ai raison, quoi que l’on puisse penser. Et je m’obstinerai jusqu’à ce que les éléments me donnent raison – je deviendrai alcoolique, j’achèterai la carte du pari de mon erreur, en attendant que je roule sous la table ou que l’on se fiche de moi, avec le vague espoir agressif d’être la risée du monde entier, persuadée que dans dix ans, dans dix siècles, le temps, l’Histoire ou la Légende finiront par me donner raison, ce qui n’aura d’ailleurs plus aucun sens, puisque le temps cautionne tout, puisque chaque erreur et chaque vice aura son age d’or, puisque se tromper est toujours une question d’époque“.
Asemenea finaluri regizate sint mereu cathartice – pentru cititor – si-i smulg acestuia, aflat in fata romanului ale carui coperti abia le-a inchis, o exclamatie: ce frumos! Cartile Améliei Nothomb nu sint mari, nu sint noi, nu sint ciudate, nu sint cutremuratoare. Pe noi nici nu ne intereseaza pina la urma ce se petrece in carte atita timp cit putem spune, fara nici o nuanta axiologica: Amélie Nothomb scrie carti frumoase.
Toamna aceasta se profileaza un nou succes literar care-i poarta amprenta: romanul Metaphysique des tubes. Un titlu incitant, chiar daca apartine unei serii deja consistente.