OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La ediţia din acest an a Tîrgului de Carte de la Frankfurt – copleşitoare prin anvergură –, am avut din nou prilejul să constat că, dacă vrei să fii luat în seamă pe o piaţă de carte unde evoluează actori cu tradiţie şi cu forţă financiară considerabilă, trebuie nu numai să ştii să îţi prezinţi marfa, ci să ai şi mijloacele – tehnice şi, implicit, financiare – pentru ca produsul tău să fie remarcat şi rîvnit. Desigur, e nevoie de ceva mai mult decît de bune intenţii pentru ca acest lucru să devină realitate: e nevoie de consecvenţă, de experienţă, de contacte personale, de pragmatism, de credibilitate şi, nu în ultimul rînd, de bani. De foarte mulţi bani. Promovarea culturii naţionale nu este nici un moft, la care am putea renunţa, şi nu ar trebui să fie percepută nici ca un lux (inutil) pe care nu ni-l putem permite. Să le reamintim oare politicienilor de toate culorile, care fac şi desfac iţele politicii dîmboviţene, că, deşi au impresia că prezenţa lor pe scena politică sau pe ecranele televizoarelor îi face atotputernici şi (eventual) nemuritori, nu sînt decît, vorba poetului, „muşti de-o zi pe-o lume mică“...? Cîţi dintre contemporanii noştri îşi mai amintesc astăzi de personaje care ne-au obsedat acum cîţiva ani, precum Vasile Văcaru, Alexandru Bârlădeanu sau Radu Vasile? În afara istoricilor, pe cine mai preocupă astăzi aceste nume? Chiar crede cineva că „vedetele“ de azi vor avea cumva o altă soartă peste zece-douăzeci de ani? Probabil că nu.

 

Ceea ce nu înseamnă cîtuşi de puţin că acţiunile politicienilor sînt de neglijat sau că răul pe care îl pot face prin deciziile lor poate fi ignorat. Cu atît mai condamnabile sînt gesturile politicienilor, cînd singura lor justificare este dorinţa de a plăti poliţe adversarilor, sacrificînd în acest scop cîte un pion. În cazul de faţă, bugetul ICR. Redus drastic de şeful Guvernului cu 40%, bugetul ICR pare să fie o victimă colaterală a războiului dintre cele două palate – cel puţin aşa poate fi interpretat gestul Guvernului, în absenţa unor argumente convingătoare. Or, a lua o astfel de decizie acum, cînd multe dintre proiectele ICR şi ale Centrului Cărţii pentru 2009 au fost aprobate şi s-au încheiat deja acorduri cu partenerii străini, ne va pune din nou în situaţia penibilă de a nu putea onora, ca ţară, parteneriate obţinute cu greu. Pe termen lung, ponoasele pentru incapacitatea de a-ţi respecta angajamentele internaţionale nu le va trage actuala echipă managerială de la ICR, ci cultura română şi reprezentanţii ei cei mai autorizaţi – scriitorii, artiştii, muzicienii, cineaştii, actorii etc. Ideea că poţi obţine performanţă culturală investind zero virgulă ceva în proiecte de anvergură denotă o mentalitate grevată adînc de experienţa comunistă. Oriunde pe glob cultura costă, iar ţări ca Polonia, Ungaria, Cehia sau Slovenia – ca să dau exemple doar din spaţiul ex-comunist – au înţeles de mult acest lucru şi de aceea reprezentanţii lor au uşile deschise pretutindeni.

 

Au făcut însă şi o mare eroare: aceea de a-şi fi încălcat statutul de funcţionari publici care obligă la neutralitate politică. În nici o ţară din lume nu poţi fi angajat al Guvernului şi, în acelaşi timp, editorialist la un cotidian central şi, din această postură, să loveşti săptămînal în interesele Guvernului care te plăteşte (indiferent de opţiunile tale personale). Nu poţi să fii şi funcţionar public, şi agent electoral pentru un partid sau pentru un personaj politic. Nu întîmplător companii ca BBC sau Deutsche Welle – instituţii bugetare!, pe care le invocăm ori de cîte ori vorbim de profesionalism şi de onestitate – sancţionează drastic orice abdicare de la principiul neutralităţii. Cînd opţiunile personale vin în contradicţie cu politica angajatorului, singura soluţie onorabilă este demisia.