OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La peste trei cincinale de capitalism, impas: marunta expozitie dedicata (re)evaluarii comunismului pe care o gazduieste, cu apatica bunavointa, Muzeul National de Istorie n-am putut-o gusta decit ca salciu, ca loc geometric mocirlos al unor clisee imagistice repetate si expuse indigest. Ca propunere/legitimare teoretica, daca va fi existat vreuna, si singura motivatie care ne intereseaza aici, trebuie spus ca expozitia evoca precis dulcegaria political correctness-ului oarecare, al sincretismului pueril care-i nutreste, la greu, pe proletarii actualitatii: al bucuriei jenante si electoral recunoscute, la intervale, de a fi cetatean al urbei, tarii, continentului, planetei.

Sa ne explicam aceasta (luare de) pozitie: dl Marinica de la IMGB, vesnic lucrator la stat si care in continuare fenteaza toata saptamina asteptind vinerea scurta sa plece acasa, la tara, la „paminciorul lui drag“, e foarte fericit sa se stie egalul dlui P. (Plesu, Patapievici, Preda…). Cu neputinta de lamurit fostul tovaras/ om al muncii ca doar in virtutea unei conventii legale exista aceasta egalitate si nicidecum ca destin propriu, ca vocatie. Taind apele, sa spunem ca deosebirea este una de constiinta: dl P. stie ca este „ilegitim“ sa atace un nivel strain de competenta, insa dl Marinica e convins ca, la o adica, ar sti el nu doar sa vorbeasca, da’ si sa scrie mai bine ca astia… E atit de linistitor si securizant sa crezi ca, fiindca pe Canal ai impartit, odata, aceeasi muncitoreasca lopata sau latrina cu intelectualul Razvan, sub secera si ciocanul partidului, esti, de fapt, egalul lui…
Ca atare, dl Marinica e voios sa poata vedea, in AD 2007, expozitia dedicata Comunismului: ea ii aduce aminte de tinerete.

Si priveste cu reinnoita mindrie de brigadier acel film dedicat Realitatii si propagandei, unde Ceausescu e cam prea vorbaret, dar altfel – ce costum frumos are! Si ce demn saluta! Si cum sint el si tovarasa amabili cu Michi Maus in America! Si cum discuta el cu tovarasu’ ala chinez! Si cum a dezvoltat el industria grea, si a facut blocurile alea mari si frumoase care au rasarit ete-asa, din nemica (stiti bancul acela stupid cu „n-o sa varuiti voi cit a zidit Tovarasu’!); si ce frumoasa era tinuta de ofiter, nu ca asta de acu’… Si tovarasu’ Dej, ce servici de masa frumos avea, elegant, nu ca astia de azi, plini de aur si oamenii n-are de lucru…
Cum sa restauram, ca atare, valoarea recuperatorie a trecutului, lucrurile in reala lor drama, cind filmul (=document?) prezinta, zdrobitor, dovezi pe banda rulanta despre faptele bune ale cuplului fost prezidential, atit de mingiietoare pentru Marinica?
Cum sa explici proletariatului de antart ca pentru destinul lui calcat in picioare intelectualul a suferit mult mai mult decit pentru ca-i era furata piinea?

Estimp, alungat din mosia lui, adeseori pe motive pe care dorea sa le uite, sateanul Marinica avea numai de cistigat, pentru ca ceruse dintotdeauna putin si se multumea, acum, cu putin, in numele fericirii care avea sa vie. Adevarul istoric crunt, cel greu de acceptat, tocmai pentru ca arata esecul unor milioane de oameni, fiindca Partidul comunist a exploatat fara pic de scrupul simplitatea taranului roman, (taranul fiind, fundamental, un om apolitic, nota bene!), fie cind l-a momit sau obligat cu CAP-urile, fie cind l-a facut agitator, fie cind, chipurile, ii incredinta votul pentru niste alegeri oricum cistigate dinainte, ca sa nu mai vorbim despre cazurile, gretos de numeroase, cind lepra satelor era facuta sefa de comunitate via intelepciunea partidului – daca nu ati vazut vreodata tovarasii de partid bind pina la voma pe veresie, in numele Partidului si al insignei de „fruntas in intrecerea socialista“, la bufetul satului, va incredintam din proprie cunoastere ca astfel de cazuri au existat; si nu vreti sa stiti cu ce apelative erau „gratulati“, in astfel de sedinte ad hoc, intelectualii satelor, „aia care nu muncesc“.
O alta realitate crunta fiind ca micii mestesugari ramasesera foarte putini dupa epurarile comuniste, iar boierii si „chiaburii“ piereau pe capete prin inchisorile de reeducare comuniste, ceea ce lasa conducerea unei intregi tari la cheremul unui proletariat cu atit mai devotat partidului, cu cit era mai primitiv (pina in ziua de azi circula, intr-un sat al Moldovei, anecdota narata noua de unul dintre participantii la o farsa in care primarul de raion nou-numit de Partid era pus sa semneze de citiva tarani mai in virsta, o „cerere pentru lemne“. Cu morga si punindu-si ochelarii pe nas, cu timp acordat siesi pentru a cumpani daca putea acorda satenilor acest imens privilegiu, dom’ premare semnase, de fapt, un text care incepea cu „ba, Gheorghe, ba, esti cel mai prost din tot satul. Nevasta-ta-i curva cui o vrea“ s.a.m.d. Toroipanul partidului, fireste, nu tinuse loc de carte).

Ceea ce vor sa nu priceapa in continuare bocitorii comunismului era ca, pentru Partidul Comunist, inteligenta era adversarul, in timp ce numarul, supusul, umilul, nu era nici macar prietenul, darmite adversarul celui dintii. In indobitocitoarea lui gindire politica reala, comunismul actionase, de fapt, asupra laturii instinctuale a omului, „desfiintindu-l“ din interior – teribila arma prin care comunismul biruise „la orase si sate“ fusese, de fapt, cea de a-i deposeda pe oameni nu de mincare, ci de orice ideal: pe taran, de legatura lui grea cu radacinile (vitele si pamintul ii fusesera luate exact pe modelul japcii rusesti, iar el fusese, peste noapte, proletarizat cu sila, transpus intr-un mediu care nu i-a spus nimic si pe care nu l-a inteles si respectat, la modul onest, niciodata), pe micul mestesugar de semnificatia lui de „pol al comunitatii“ (golit de sentimentul individualitatii lui, el a fost rapid resorbit de „clasa muncitoare“), pe intelectual de posibilitatea de a deveni (daca nu accepta abrutizarea obligatorie data de linia de partid si stigmatizarea, acesta se vedea pus, nu o data, in situatia de a nu se putea hrani; era reprimit in rindurile clasei muncitoare numai dupa ce-si facea o penibila autoumilire si automutilare psihica prin autocritica in fata „organelor“, prea adesea scursuri ordinare ajunse in Comitetele de Conducere exclusiv prin linguseala, ipocrizie si minciuna).

Poate ca toate acestea sint dificil de evocat intr-o expozitie, repetam, fara vreo pozitie organizatorica limpede exprimata – artefacte ordinare se invecineaza cu tablouri „tematice“, documente de eliberare din inchisoare cu poze din timpul revolutiei, ecranul de film cu un fel de garaj care vrea sa treaca drept celula (probabil, marea gaselnita a organizatorilor): pe scurt, o varza penibila, lipsita de orice idee, ca o dispunere de tip talcioc, de unde „fiecare isi ia ce vrea“. Saracul domn Radu Florescu probabil ca se rasuceste in mormint: el insusi profesor de o impecabila claritate a expunerii, adversar al oricarui fel de amalgamare a tipurilor de obiecte-documente, doritor, inainte de toate, sa afle din partea studentului sau interlocutorului o idee despre cum isi va organiza materialul „de folosit“.
Cum e organizat, domnilor organizatori, contrapunctul filmului care lauda comunismul? Prin lipirea unor poze de la Revolutie, oricum intrerupte de alte poze cu personalitati care nu aveau deloc de-a face cu momentul 1989? Ce naibii ne spune noua, celor care putem fi mai tineri, faptul ca tablourile dedicate „omului-univers“ Ceausescu nu sint, de fapt, altceva decit elementele unei fraze encomiastice la adresa geniului din Carpati?

Ce credeti dvs, organizatorii expozitiei, ca pot reprezenta pentru un tinar de 20 de ani cele citeva texte lipite pe „garajul-evocator-de-inchisoare“? Desprinse de contextul terorii absolute a iadului inchisorii, cele citeva „retete“ pot evoca foarte bine regimul nutritionist de urgenta al oricarui individ de azi hotarit sa slabeasca…
Cum ati decis sa evocati cuiva groaza absoluta a lipsei de aparare a omului in fata ghilotinarii morale si a depravarii lui continue, care se puteau abate inclusiv peste tine, din greseala? V-ati pus macar problema sa „trimiteti“, simbolic macar, la groaza unui tinar ajuns in iadul Pitestiului, pe mina a doi calai tortionari, care ajungea nu doar sa le dea acelora, dupa ore de chinuri fizice si torturi care nu se pot descrie, detalii despre cum si-a sedus sau violat tatii, mamele, surorile sau fratii mai mici, pentru ca mai apoi, redus la stadiul de animalitate, sa fie el insusi violatorul sau ucigasul altora, cu larga aprobare a sefilor de inchisori si, implicit, a Conducerii Superioare de Partid si de Stat, pe care filmul dvs. aproape ca o lauda nemijlocit??

Poate ca, in continuare, accesul la marturiile ororilor comunismului e dificil. Dar caiete de agitatori politici ar mai putea fi gasite; marturii despre invatamintul romanesc sub dictaturi – chiar sub forma de simple interviuri, de 5 minute, cu o singura fapta evocatoare – pot fi descoperite. Mai traiesc oameni onesti la tara care inca va pot povesti cum s-a trecut din „decaderea capitalista“ la raiul colectivizarii.
Sau, de ce nu, lansati o ipoteza de lucru a complicitatii – omul de rind cu „organul de stat“, tema care poate cuprinde usor barem o suma de povesti „ale solidaritatii“, in genul taierii porcului pe marmura Mausoleului din Parcul Carol (fost Libertatii, pentru cei mai tineri): omul „opera“, iar organul veghea sa nu vina cineva de la Partid, pentru ca, la sfirsit, sa-i ramina si lui pomana porcului… (episod povestit noua de regretata Irina Nicolau). Tot aceeasi mare doamna povestea cum statuse cu geamantanul facut si tremura la fiecare telefon sau bataie in usa, luni de zile, pentru ca fusese anuntata ca i se va demola casa – o alta tema, cu varianta extinsa a dezradacinarii, pentru care uriase detasamente de pensionari mai pot depune, inca, marturie.

Subcalitatea unei insailari expozitionale
Altminteri, domnilor, nu doar ca orice vizitator se va simti furat pentru cei 7 lei pe care-i pretindeti, tot amestecat (am dorit sa vedem doar expunerea dedicata Comunismului, deci sa platim pretul ei de obiectiv – nu s-a putut, caci inteleapta conducere a hotarit altfel), dar ce e mai grav este ca veti promova o imagine absolut falsa despre „epoca fericirii obligatorii“ – apropo, v-ati propus vreodata sa expuneti lozinci? Anume ca ea se poate rescrie dupa bunul plac al vreunui individ, se vede treaba, lipsit de orice cunoastere reala a comunismului (ceea ce e grav, pentru ca rostul Istoriei, in acest caz, este adevarul celor 50 de ani pierduti de o tara si o civilizatie) sau – ceea ce si mai grav, moral, pentru ca oferiti, prin lipsa de orientare si lipsa de atitudine clar exprimata, exonerare unor realitati si unor indivizi al caror rost a fost sa mituiasca realitatea, sa violeze adevarul, sa distruga vieti, in numele unei idei de la centru, pe care prea des n-au fost in stare nici macar sa o silabiseasca.

Or, in fata acestui dublu risc (probabil „legitimate“ de limitarea fondurilor, ceea ce, insa, nu scuza pe nimeni pentru mediocritatea gestului exhibitiv), faptul ca o doamna-gospodina, probabil muzeograf, a declarat ca ei nu-i pasa ale cui sint tablourile sau din ce an (intrebarea noastra) sau ca „nu mai poate ea“ daca va aparea ceva scris in presa despre subcalitatea acestei insailari expozitionale nu poate fi decit semnul unei griji autentice a conducerii muzeului de a popula „manifestarea“ si cu exponate vii ale epocii despre care, la modul in care am aratat, s-a facut vorbire.
Iar daca in corpore sinteti de acord ca „mai bine nu se poate“, nu mai faceti, tovarasi. Pentru ca, indaratul unei astfel de „pretioase dezvinovatiri“ expozitionale, comunistii dintre noi pot rinji in continuare…