În perioada 19-25 noiembrie a.c., Ambasada Statului Israel a
organizat, în parteneriat cu Cinemateca Română, o nouă ediţie a Festivalului
Filmului Israelian.
Ca şi în anii precedenţi, toate filmele au fost proiectate
la Cinema Eforie. Au existat, totuşi, două noutăţi importante. În primul rînd,
organizatorii au avut excelenta idee de a prezenta, înaintea fiecărui
lungmetraj, două scurtmetraje de animaţie realizate de studenţii Academiei de
Arte şi Design Bezalel din Ierusalim, majoritatea acestor filme fiind
delectabile. În al doilea rînd, programul evenimentului nu a mai inclus doar
producţii recente, ci filme realizate de-a lungul a patru decenii (1969-2008),
oferind astfel spectatorilor fideli o perspectivă diacronică asupra
cinematografiei israeliene. Cel mai recent a fost filmul de deschidere, Eli şi
Ben al lui Ori Ravid, însă favoritul meu a fost chiar cel mai vechi titlu din
program, Canalul Blaumilch de Ephraim Kishon.
O comedie savuroasă, nominalizată
în 1970 la Globul de Aur pentru cel mai bun film străin, care poate sta cu
fruntea sus alături de producţiile similare franceze şi americane ale epocii.
Aici am găsit o ilustrare exemplară a proverbului românesc „Un nebun aruncă o
piatră în baltă şi zece cuminţi n-o pot scoate“: un evadat de la un sanatoriu
psihiatric fură un compresor şi începe să găurească cu picamărul o stradă
principală din Tel Aviv. Locuitorii din cartier se revoltă, însă poliţiştii îl
iau sub protecţia lor pe „muncitorul“ perseverent, nesuspectînd nimic, deşi
acesta e îmbrăcat în cămaşă de forţă, rămîne după un timp în nădragi şi nu
spune nimic altceva decît „Blaumilch“ (numele cu care şi-a botezat iubitul...
compresor). Filmul se transformă treptat într-o satiră blîndă la adresa conflictelor
politice din administraţia publică locală, în care fiecare departament încearcă
să pară atotştiutor, deşi habar n-are ce se întîmplă sub ochii lui, şi să
paseze mai departe responsabilitatea.
Finalul este antologic: strada, inundată
de apa mării, e transformată în canal, care e inaugurat într-o atmosferă de
„pupat toţi piaţa endependenţi“; mai mult, autorităţile locale îşi anunţă
intenţia de a face din oraş o... Veneţie a Orientului Mijlociu. Canalul
Blaumilch şi Ochi mari (1974) de Uri Zohar au fost proiectate anul acesta la
Festivalul Internaţional de Film de la Toronto, într-o secţiune dedicată
centenarului Tel Aviv-ului.
Alex e îndrăgostit (1986) de Boaz Davidson (cineast care
ulterior a făcut carieră la Hollywood) e o comedie cu tuşe groase, care se
metamorfozează într-un romance mediocru. Junele protagonist mai are cîteva luni
pînă la ceremonia de trecere la maturitate, Bar Mitzvah – timp suficient pentru
a se îndrăgosti şi de o nouă colegă de clasă, şi de o mătuşă frumuşică, venită
în vizită la părinţii săi. Filmul, a cărui acţiune este plasată în anii ’50,
seamănă mult cu o producţie americană (de exemplu, umorul de bas étage din
prima parte m-a făcut să mă gîndesc la seria Porky’s), mai ales că muzica vine
tot de peste Ocean. În schimb, în Lacrimile cad singure al lui Eitan Green sînt
utilizate exclusiv – şi excesiv – cîntece Klezmer. Deşi datează din 1996,
filmul pare o melodramă de familie realizată pentru micul ecran prin anii ’80.
Nu înţeleg cum a ajuns această producţie de duzină într-o selecţie care ar fi
trebuit să cuprindă doar filme de marcă. Oricum, Festivalul Filmului Israelian
rămîne un eveniment atractiv nu doar pentru cinefili, în care poţi avea multe
surprize plăcute.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters