OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În urmă cu o lună (nr. 435 al Observatorului cultural), dl Michel Carrassou, deţinător al drepturilor de publicare a operei lui Benjamin Fondane, îi cerea dlui Mihai Şora să i se asocieze într-un comunicat pentru demascarea drept mincinoasă şi calomnioasă a unei fraze din cartea mea, O sută de zile cu Monica Lovinescu.
 

Cum dl Şora n-a făcut-o, şi înţeleg de ce – în scandalul publicării şi, apoi, al opririi de la publicare a operei lui Benjamin Fondane, domnia sa este, de fapt, victima! –, dl Carrassou şi-a scris comunicatul singur şi m-a somat să mă dezic de fraza respectivă. Mi-am exprimat, aşa cum am socotit eu de cuviinţă, regretul, adăugînd, aşa cum mi s-a părut mie că se cădea, circumstanţele în care s-a întîmplat să fiu implicată în acest eveniment. Am încercat, ca să mă exprim în termeni juridici, să vin cu proba verităţii sau a bunei-credinţe, cum spune un articol din Codul Penal: „Nu constituie infracţiunea de calomnie fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii sau cu privire la care făptuitorul dovedeşte că a avut motive rezonabile de a crede că este adevarată“. Am arătat în răspunsul meu că, pînă la un moment dat, Mihai Şora şi Luiza Palanciuc au lucrat şi publicat în baza unei autorizaţii date de dl Carrassou, apoi au lucrat ameninţaţi cu retragerea acestei autorizaţii. Am invocat în explicaţiile mele şi o sintagmă dintr-un mesaj al unui fondanian, susceptibil să ducă la această retragere. Sînt nevoită să reproduc aici, în apărarea mea, fragmente ceva mai extinse: „Je suis scandalisé qu’on sanctifie les victimes au nom de leurs bourreaux! […] Son excellence, votre maître Mihai Sora, place le nom de Fondane à coté de Mircea (sic!) Eliade, un «penseur» d’extrême droite et membre du mouvement légionnaire. […] La stratégie de s’emparer d’une victime est intolérable – c’est celle d’une nouvelle droite caviar (et je m’excuse encore pour l’euphémisme)“. Mi s-a părut atunci că am „motive rezonabile de a crede“ că e adevărată afirmaţia Luizei Palanciuc, cum că ideea unui Mihai Şora reprezentant al unei „drepte caviar“ – şi încă eufemistic! – nu putea veni decît din partea celui în favoarea căruia li se retrăgea lor dreptul de a publica Fondane. Am spus aceste lucruri în răspunsul meu către dl Carrassou şi, tot acolo, mi-am exprimat regretul că această frază a mea i-a adus prejudicii lui, putînd fi bănuit că e sursa afirmaţiilor mele. Nici atunci şi nici acum, nu mi s-a părut că recurg la subterfugii, ci că vin cu explicaţii, cu argumente. Şi că e firesc să exprim scuze faţă de cineva care mi-a cerut să exprim scuze.

În numărul de săptămîna trecută al Observatorului cultural (nr. 440), dl Mircea Martin îmi cere mie să mă disociez de Luiza Palanciuc, colaboratoarea dlui Mihai Şora, „prietena“ în ale cărei „şoapte“ „am avut o încredere oarbă, naivă“, şi este totodată scandalizat de faptul că n-am profitat de somaţia dlui Carrassou pentru a-mi exprima regretul faţă de domnia sa, dl Mircea Martin, cel vizat de fraza din cartea mea. Îmi atribuie pentru asta motive obscure, josnice, astfel încît „naivitatea“, „orbirea“ şi celelalte carenţe presupuse anterior nu au cum, la o adică, să-mi servească drept circumstanţe atenuante.

Între timp, scandalul Fondane a izbucnit în presă, dl Mihai Şora s-a exprimat pe larg în Timpul, nr. 116 din august 2008, citesc şi ascult ambele părţi şi, fără să doresc să abat atenţia de la tema acestei intervenţii, ţin să spun următoarele:

1. nu sînt prietenă propriu-zis nici cu Luiza Palanciuc (sîntem nişte cunoştinţe care se simpatizează intelectual), nici cu dl Mihai Şora (nu am avut onoarea să mă număr printre cei învestiţi de domnia sa cu această calitate);

2. ca fostă studentă a dlui Mircea Martin, am avut atunci, în martie 2008, cu Luiza Palanciuc nu un schimb de „şoapte“, ci o discuţie de cîteva ore, mai mult am strigat eu decît ea, spunîndu-i că nu e posibil, că exagerează, se înşală, e orbită de o exasperare de altfel de înţeles – rareori am cunoscut o persoană mai frenetic şi mai exclusiv livrescă şi culturală;

3. scandalul Fondane este pentru mine o ilustrare nu a „caprovecinitei“, care nu mi se pare un diagnostic suficient, ci a „prafpulberismului“ (Virgil Ierunca) fatal, inexplicabil, de vreme ce nimeni nu-l discută, ci doar îl deplînge, care roade viaţa noastră intelectuală, maladie al cărei rezultat este dureroasa diferenţă între cultura noastră şi culturile aşezate. Şi e o temă la care nimeni şi nimic nu mă poate împiedica să meditez în cărţile mele, calificate de un critic drept „romane de moravuri“, reputate prin directeţe, nu prin subterfugii, dar lipsite, în plus, din voinţa proprie, de „imunitatea ficţională“ pe care romanul propriu-zis o conferă autorului său;

4. fără să-mi afecteze direct interesele mele vitale, apariţia sau neapariţia în româneşte a lui Benjamin Fondane mă preocupă;

5. ştiu acum mai multe despre litigiul în care sînt doar „victimă colaterală“ decît ştiam cînd am scris propoziţia incriminată şi nu pot, decît dacă aş minţi de frică, să spun că agreez poziţia dlui Mircea Martin, fostul meu profesor, pentru ale cărui înfăptuiri, scrieri şi atitudini publice am multă stimă.

Nimeni nu e vinovat de felul \n care am rezumat eu o discuţie de trei ore în afară de mine.Regret felul în care am rezumat-o şi care vă afectează imaginea publică. Îmi cer scuze pentru acest prejudiciu.  

Cu aceeaşi sinceritate,

Doina Jela