Categoria: 
În prezent, cel mai vechi secol reprezentativ pentru arhitectura laică a capitalei României, secolul al XIX-lea, în care se mai păstrează farmecul Orientului, dar se afirmă cu putere identitatea europeană a capitalei României, dispare sub ochii noştri prin dărîmarea a zeci de case cu valoare arhitecturală şi istorică dincolo de orice dubiu, dar care nu au fost trecute încă în lista monumentelor istorice. Nici monumentele istorice nu se bucură de o soartă mai bună, recent, Moara lui Assan, o emblemă a industriei româneşti la mijlocul veacului al XIX-lea, luînd, probabil intenţionat, foc.
Cu ocazia alegerilor locale, Fundaţia Ileana a organizat această masă rotundă, la care au fost invitaţi şi reprezentanţi ai principalelor partide politice.
Dintre ataşaţii culturali ai ţărilor europene, ai căror arhitecţi au ilustrat Bucureştii, a participat dl Thomas Weithoner, ataşat cultural al Germaniei. Au vorbit invitaţii: prof. univ. Dinu C. Giurescu, prof. univ. Andrei Pippidi, drd. Luminiţa Batali, prof. univ. arh. dr. Peter Derer, lector Marina Theodorescu, Ludovic Orban – Ministrul Transporturilor, candidat PNL la Primăria Capitalei, lector univ. dr. Dragoş Dincă, candidat PNL la Primăria Sector 2, secretar de stat dr. Theodora Bertzi, candidat PNL la Primăria Sector 3, Gheorghe Udrişte, director general PMB, arh. Monica Mărgineanu-Cîrstoiu, prof. univ. dr. Constantin Prut, prof. univ. dr. Ruxandra Demetrescu, rector UNARTE, prof. univ. dr. Corina Popa, prof. univ. dr. Dan Mohanu, prof. univ. dr. Alexandra Titu.
Concluzia care s-a impus la sfîrşitul discuţiilor a fost schimbarea de urgenţă a legii monumentelor istorice care, prin carenţele ei, lasă istoria Bucureştilor pradă presiunilor pentru terenuri.
Fundaţia a acordat şi Premiul „Adriana“, de fotografie, cu sprijinul dnei şi dlui Radu Boroianu, şi menţiuni, cu sprijinul Fundaţiei „Henri Mălineanu“, al Dotel Alarms şi al CDC Construct, pentru opt studenţi de la Universitatea de Arte.
Prof. univ. Dinu C. Giurescu, preşedintele Fundaţiei Ileana: Cînd, la 26 decembrie 1989, Consiliul Frontului Salvării Naţionale a abrogat şi decretul din 1974 privind sistematizarea teritoriului şi a localităţilor urbane şi rurale, am socotit că, în ceasul al doisprezecelea, avea loc revenirea la normalitate. În realitate, a fost numai o pauză. În ultimii ani, îndeosebi în 2005-2008, tăvălugul a continuat şi a luat amploare. Nu cu buldozerul, ca în anii ’80, ci prin mijlocirea blocurilor-turn şi dărîmarea caselor, alese una cîte una.
Proiectul „reamenajării“ Pieţei Revoluţiei cu mai multe blocuri-turn a stîrnit aşa un scandal, încît investitorii sistematizării postdecembriste au dat temporar înapoi. Pe strada Georges Clémenceau, în spatele hotelului Hilton-Athénée Palace, au dispărut două clădiri: una fusese pînă în 1947 sediul Partidului Naţional Ţărănesc condus de Iuliu Maniu, zvîrlit în mod silnic în ilegalitate, în iulie 1947. Acolo este acum un „front“ liber de lucru de zeci de metri lungime. Este posibil să se ridice acolo un alt bloc-turn, oarecum simetric faţă de cel de pe strada Academiei. În acest fel, asaltul asupra Pieţei Revoluţiei se dă din două părţi.
Legea pentru liberul acces la informaţia publică nu funcţionează cînd e vorba de mari interese financiare. Noii sistematizatori operează cu uşile închise, fără vreo dezbatere reală în forurile autorizate. Opinia publică pur şi simplu nu contează. Nici specialiştii, cînd îndrăznesc să se opună acestor maşinaţiuni aducătoare de bani în buzunarele iniţiatorilor.
Ştergerea istoriei noastre, începută prin sistematizarea comunistă, continuă astăzi, în ritm accelerat. Profesorul Andrei Pippidi a numărat pe strada Traian, între numerele 75 şi 208, 38 (treizeci şi opt) de case din ultimii ani ai secolului al XIX-lea sau începutul celui următor. Construcţii întru totul caracteristice pentru profilul oraşului. Calea Moşilor a dispărut în anii ’80 sub asaltul buldozerelor puse în mişcare de „sistematizarea“ ceauşistă. Acum vine rîndul străzii Traian să dispară.
Cei care pun în practică „sistematizarea postdecembristă“ sînt oameni fără patrie, ei se opun tradiţiei pe care o ignoră; fără lege – ştiu prea bine s-o ocolească; fără respect pentru opinia publică pe care o dispreţuiesc. De fapt, oameni fără Neam şi Dumnezeu.
Drd. Luminiţa Batali, director al Fundaţiei Ileana: Într-un număr din International Herald Tribune din iunie 2007, apărea o formulare de genul „şi noile ţări membre UE care nu-şi fac treaba, şi cu toţii ştim despre cine e vorba, pot fi scoase afară...“. Nu ştim dacă era vorba atunci despre noi, dar un efort de păstrare şi de valorizare a identităţii europene a Capitalei noastre, a blazonului nostru cultural, ne-ar da mai ferm sentimentul că nu sîntem ultimii veniţi şi, de fapt, neaveniţi. În fond, în secolul al XIX-lea, prin efortul lor constructiv şi op-ţiunea lor stilistică, prin care au îmbrăţişat arhitectura europeană occidentală, generaţiile anterioare de bucureşteni au făcut o afirmaţie foarte clară despre zona geopolitică de care au vrut să aparţină, iar rădăcinile noastre se află în acest efort al lor.
Spre deosebire de alte ţări, avem foarte puţină arhitectură laică anterioară secolului al XIX-lea şi, din acest punct de vedere, fiecare mică piesă care vorbeşte de trecutul nostru european trebuie păstrată cu dinţii, dată fiind şi miza politică, pînă la urmă, a acestei probleme. Au construit aici, în secolul al XIX-lea, arhitecţi francezi sau români exprimînd Şcoala franceză, austrieci şi germani şi, distrugîndu-se aceste creaţii, pierde şi patrimoniul european în ansamblu. Prin gesturile lor, cu nimic diferite de ale talibanilor care au tras cu tunul în statuile milenare ale lui Buddha, primarii care semnează fără scrupule aneantizarea trecutului nostru şi a unor energii istorice (cum spunea vienezul Alois Riegl) ne răpesc unele dintre cele mai preţioase bunuri. Îi învăţăm pe studenţi despre „identitatea de corporaţie“, unde istoria şi valorificarea ei constituie un imens atu pentru firme multimiliardare, şi, în acelaşi timp, vedem cum ne dispare istoria de sub nas. Şi, lucru de necrezut, cu „binecuvîntarea“, între altele, a Muzeului de Istorie a Bucureştilor, unde conducerea este interesată de existenţa sau nu a unor şantiere arheologice, deci de viaţa bucureştenilor din neolitic? Obiecte, scrisori, fotografii, feronerii şi detalii ale celor de acum două secole nu constituie obiect de studiu pentru un asemenea muzeu? I-am rugat oficial să ne spună dacă au un departament de cercetare a istoriei arhitecturii. Nu ne-au răspuns, în schimb, pe baza „autorităţii profesionale“ a acestei instituţii, se şterg din peisajul culturii româneşti case de valoare. Desigur, cum spunea scriitorul Nicolae Prelipceanu, nu numai secolul al XIX-lea se distruge. Acum, cu sîrg, se şterge şi amprenta nobilă şi cosmopolită a modernismului.
La acestea am adăuga:
Schimbarea legii monumentelor istorice, în sensul ca propunerile de înscriere pe listă a noi monumente să fie făcute de comisii, nu de Direcţiile municipale sau judeţene de cultură, lucru care înseamnă de regulă un singur om, directorul. În acest sens, vizăm crearea unei Comisii pentru Bucureşti, cu atribute similare CMI. Amenzile pentru ruinarea voluntară a unui monument istoric să fie prin lege de trei ori echivalentul preţului pe piaţa liberă a terenului pe care s-a aflat acesta.
Pentru „transparenţa de decizie“, fiecare primărie de sector să publice pe Internet, cu cinci luni înainte de emiterea unei autorizaţii de demolare, clădirea în cauză. Astfel ca ONG-urile şi alte organizaţii profesionale să poată interveni în justiţie sau în alt mod.
Şi, în fine, o emisiune de cinci minute pe postul public de televiziune, cel mai urmărit, dedicată patrimoniului de arhitectură european al Bucureştilor.
Prof. dr. arh. Peter Derer: Eu îmi cer scuze, nu sînt împăciuitor. Cineva e de vină pentru ceea ce se întîmplă. În opinia mea, e administraţia. Fără nici o discuţie. Pentru că administraţia e aleasă de noi, ea trebuie să ne apere interesele noastre, ale comunităţii, evident în echilibru cu interesele private. Dar aici e vorba de un interes comun, colectiv, general. Există chiar un act normativ cadru, scos pe vremea Secretariatului dlui Cozmâncă, unde e vorba de profilul administraţiei locale, şi acolo se spune despre obligaţia administraţiei locale de a veghea asupra păstrării imaginii istorice sau a biografiei. Prea puţin!
Să revenim la Bucureşti, la valoarea lui, la recunoaşterea ei. Merită o comparaţie cu Sibiul. S-a spus că a fost un merit al celor din administraţie, funcţionari culturali, oameni politici etc. E numai o jumătate de adevăr. Pentru că, un impuls, un „avocat“ al susţinerii ideii de Capitală culturală europeană a venit din partea peisajului cultural, a arhitecturii sibiene. Cînd au venit cei de la Comisia Europeană care se ocupă de capitale culturale să vadă oraşul, jumătate din decizie s-a bazat pe calitatea mediului arhitectural, pe istorie, pe estetica urbană etc. Legat de asta, mi-am pus întrebarea dacă Bucureştii ar fi putut să fie. Eu susţin că Bucureştii încă mai au zone de o deosebită calitate şi aş spune nu numai de o anumită calitate, ci unice. Nu sînt bucureştean, dar susţin ideea aceasta, şi am descoperit aceste lucruri abia după ce am avut un grup de studenţi care veneau de la Timişoara. Nici un student din Valahia ori Moldova n-a avut această imagine, a trebuit să vină bănăţenii. Deci, încă o dată, susţin că Bucureştii au calitate, nu peste tot, dar sînt destule locuri deosebite. Problema e că avem un mare amalgam şi că nu numai zona Lipscani e centrul istoric. Sînt şi o serie întreagă de străzi esenţiale, deosebite, pe care le apreciază străinii în mod deosebit. S-a scris foarte mult despre aceste aspecte. Dar administraţia nu recunoaşte aceste valori şi nu are un concept despre oraş ca operă de artă. Aş îndrăzni să susţin că nici nu realizează că gestionează asemenea valori unice. Andrei Pleşu spunea undeva că trebuie să ai „organ“ (simţ) pentru anumite lucruri. Şi atunci, o sugestie pentru viitoarele administraţii ar fi să-şi creeze oficii de implementare a PUG, în ceea ce priveşte valorile culturale, şi birouri de istorie şi de estetică urbană, în orice caz, să contureze un program în acest sens. Aş susţine în continuare că Bucureştii sînt unici. De regulă, ideea asta intervine curent, că România e unică etc. etc., dar oraşul acesta efectiv este. Pentru că este o amestecătură de est şi vest. Nu mai găsiţi un oraş ca acesta. A fost Craiova, oraş care s-a demolat după 1977. Din Ploieşti n-a mai rămas mare lucru, Iaşii, ce să mai spun, pe ici, pe colo cîte o biserică. Asta e o problemă importantă. S-a apucat şi preşedintele, cînd tăia o panglică, să vorbească la Podul Grant despre, citez aproximativ, „nostalgicii Micului Paris“. „Micul Paris“ nu e tot oraşul, toată Capitala, este o parte din ea. Eu cred că între timp s-a mai convins că sînt în Bucureşti valori deosebite. Ele sînt răzleţe, trebuie puse în evidenţă. Şi revin la vinovăţia administraţiei care-şi bate de fapt singură cuie-n talpă, pentru că toate aceste clădiri noi, supradimensionate, ale investitorilor itineranţi, duc, pînă la urmă, şi la îngreunarea circulaţiei. [...]
Prof. univ. dr. Corina POPA: Am putea vorbi de o involuţie a Legii monumentelor istorice. Iniţial existau monumente de categoria A, categoria B şi monumente de valoare ambientală. Chiar şi categoria aceasta ambientală intra în zone de protecţie. În cazul bisericii Armeneşti, la care s-a referit dl profesor Giurescu şi a catedralei „Sfîntul Iosif“, dacă se aplica legea corect, acea autorizaţie de construcţie pentru clădirile de lîngă cele două biserici n-ar fi trebuit să se dea. Ele au fost ridicate în zona de protecţie a monumentelor. Prin urmare, efortul de a crea o baza legislativă pentru protecţia monumentelor, conturat foarte clar în anii ’90 prin Legea monumentelor, s-a diminuat treptat sub impactul factorului economic. Imediat după anii ’90, s-a sperat ca lista lungă care a fost refăcută să poată fi susţinută pentru că, peste tot în lume, clădirile care se află pe lista mounemntelor se bucură de un regim special. Adică scutiri de impozite, eventual finanţare pentru renovări ş.a.m.d. – costuri care sînt foarte greu de acoperit. Iniţial, lista monumentelor a fost poate prea lungă. Dar s-a revenit asupra ei şi a ajuns într-o formă rezonabilă. Dar, din păcate, acum doi ani s-a mai făcut încă o rectificare prin care Ministerul Culturii şi Cultelor este practic responsabil numai de monumentele de categoria A. Cele de categoria B nu se bucură de protecţie, iar cele de valoare ambientală, practic, au dispărut. Prin urmare, s-a aruncat un fel de covor roşu ca să se poată face paşii la care s-a referit dl profesor Derer de către factorii administrativi care pot face ce vor, din moment ce legea nu este foarte severă şi a dus la retragerea autorităţii şi controlului ministerului sau a instituţiilor prin care ministerul acţionează la nivel local. Pe de altă parte, tendinţa pe care o constatăm în Bucureşti, mă refer la numărul mare de blocuri-turn, nu este nici ea singulară; nu pentru că ar fi vorba de o boală contagioasă, dar, din păcate, banii au în acest moment, în diverse părţi ale Europei, un efect similar.
Peter DERER: Titlul era Bucureşti, un dezastru urbanistic. E important de spus asta, pentru că lumea începe să perceapă acest fenomen.
Corina POPA: Chiar dacă nu toată lumea e sensibilă la partea de patrimoniu arhitectural, toată această desfigurare a Bucureştilor este percepută de un număr tot mai important de oameni. Această fundaţie, de exemplu, e condusă de un matematician, un om neutru, care are o cultură europeană, de om civilizat. Dacă Legea monumentelor s-ar aplica, dacă această protecţie a unor zone reprezentative din oraş – Mîntuleasa, zona de la Şosea, Cotroceniul – ar fi reală, atunci s-ar putea ajunge ca aceste clădiri vechi să fie preţuite, nu lăsate sau „ajutate“ să se dărîme. De exemplu, pe Lascăr Catargiu sînt cîteva clădiri care au fost renovate recent, dar este şi clădirea Poliţiei care face notă discordantă într-o zonă perfect omogenă din punct de vedere arhitectural, care-şi are începutul în Piaţa Romană, unde a fost restaurată în mod exemplar Casa Petraşcu. Dacă astfel de case devin preţuite, se contracarează efectul dominoului întîlnit la tot pasul.
Lector Marina THEODORESCU: Intervin în completarea a ceea ce a spus dna Corina Popa, despre clădiri care nu sînt declarate monumente dar fac, prin context, parte din patrimoniu (zonele protejate). Am avut o ocazie nefericită, în încercarea de a-mi proteja propria casă, să aflu mai multe despre zonele protejate. Şi eu cred că dacă s-ar aplica numai ce se spune în descrierea acestor zone protejate n-ar mai fi nici un pericol şi nici o problemă. Practic, PUZ pentru o zonă protejată prevede toate normele care ar pune la adăpost aceste monumente, numai că, există (a fost „inventat“) Planul Urbanistic de Detaliu (PUD), despre care nimeni n-a vorbit şi acela este inamicul monumentelor în cauză. Pentru că un arhitect în acţiunea lui de a crea proiectul împreună cu societatea care construieşte propune Primăriei un PUD, care vine cu excepţia. Primăria de regulă aprobă acest PUD care spune de exemplu că pe zona restrînsă pentru care este conceput, regimul de înălţime nu va mai fi de două etaje, ci va putea fi de şase etaje. Sau: coeficientul de acoperire a terenului va putea fi de 90% în loc de 50%. Aceste planuri pentru zonele protejate prevăd referiri normative şi pentru stilul construcţiilor, iar într-un PUD poţi chiar să modifici aceste referiri la stilul construcţiilor şi astfel, într-o zonă în care avem clădiri de secolul XIX apare dintr-o dată un bloc modern colorat în albastru şi verde care are şapte etaje în loc de patru sau două. Aşa se întîmplă concret. Eu nu sînt o autoritate în domeniul monumentelor, arhitecturii sau urbanismului, dar mi se pare că acest PUD ar trebui să dispară ca posibilitate. El este punctul în care „se rupe filmul“, aici este punctul nevralgic al problemei. De aici, excepţia începe să devină regulă. Arhitecţii sînt cei care le propun şi am putea vorbi despre deontolgia profesională. M-am întrebat cum se poate ca un arhitect care are studii, care a învăţat în şcoală istoria arhitecturii, care are o formaţie culturală, cum poate să propună un PUD care să contravină cu tot ceea ce a acumulat în întreaga sa formaţie culturală.
Peter DERER: Cred că este contra naturii ca un PUD să contrazică PUZ-ul. Este o aberaţie. Nu se poate ca o hotărîre de guvern, care este o lege de un anumit nivel să contrazică Constituţia. Este posibil, s-ar putea ca parlamentarii pe care-i ştim să fi schimbat legea autorizării construcţiilor dar din punct de vedere al... legislaţiei, este un fapt contra naturii.
Ludovic ORBAN, Ministrul Transporturilor: Un investitor care e interesat să facă mai mulţi bani încearcă să-şi mărească suprafaţa pe care construieşte, iar acest lucru îl face îmbunătăţindu-şi parametrii din PUG prin intermediul PUZ, astfel încît creşte POT, PUD şi regimul de înălţime. În legislaţia românească, orice persoană privată poate să solicite un PUZ şi pentru că este o prevedere legală aproximativă; se prevede ca acest PUZ să se facă pentru o arie care nu este definită foarte clar şi atunci fiecare îşi face planul pentru o clădire individuală. Aşa au apărut toate năzdrăvăniile acestea, precum turnul din Piaţa Charles de Gaulle. Trebuie să vă spun că, de exemplu, consilierii noştri generali au fost păcăliţi. Pentru că pe ordinea de zi figura „prelungire valabilitate plan de urbanism zonal“ şi de fapt era o modificare a PUZ-ului care fusese adoptat în urmă cu cinci ani. La un moment dat, noi n-am aprobat PUZ-uri individuale. O perioadă de timp, ca să elimine opoziţia, au băgat în cadrul unui singur punct pe ordinea de zi, care avea un singur vot în Consiliul General, mai multe PUZ-uri. Mizînd pe faptul că un PSD-ist are un PUZ, un PC-ist un PUZ etc. şi în felul acesta s-a forţat votul. După aceea au eliminat, prin modificarea legii administraţiei publice – lucru extrem de grav –, obligativitatea majorităţii calificate de două treimi, care era necesară pentru adoptarea Planului de Urbanism Zonal şi acum, dacă ai majoritate de jumătate plus unu, poţi să procedezi cum vrei. Nu are nici o importanţă că proiectul încalcă bunul simţ... Ar fi necesară o schimbare legislativă, dar şi o modificare a atitudinii la nivelul Municipalităţii, a Comisiei care este practic laboratorul de specialitate – Comisia Tehnică de Urbanism şi Amenajare a Teritoriului şi care, în general, ar trebui să nu dea aviz favorabil proiectelor care nu respectă anumite reguli; apoi, una la nivelul Arhitectului-Şef şi o modificare în ce priveşte atitudinea consilierilor generali, pentru ca să dispară această frăţie transpartinică în care fiecare promovează PUZ-uri. Eu n-aş permite elaborarea de PUZ-uri individuale şi mai ales n-aş permite elaborarea, iniţierea unui Plan de Urbanism Zonal fără un acord al Primăriei Capitalei.
Dinu C. GIURESCU: Domnule ministru, asta înseamnă că există soluţii.
Ludovic ORBAN: Cum să nu existe soluţii? O să vă spun, de exemplu, că iniţierea anchetei privind turnul de lîngă Catedrala „Sfîntul Iosif“ a fost făcută la iniţiativa mea de Inspectoratul de Stat pentru Construcţii. Practic documentul în baza căruia s-a sistat în instanţă construcţia repsectivă a fost un document realizat în urma controlului Inspectoratului pentru Construcţii. Care evidenţia extrem de multe inadvertenţe legate de regimul proprietăţii asupra terenului, de contractul de construcţie, de modul cum a fost aprobat planul de urbanism zonal şi altele.
Gheorghe UDRIŞTE, director general PMB: Pentru cine nu ştie, instituţia care face legea în Municipiul Bucureşti este Consiliul General al Municipiului Bucureşti. Este Consiliul care are cincizeci şi cinci de reprezentanţi ai celor aproximativ două milioane de locuitori, aleşi pe liste de partid. Şi există într-adevăr, din informaţiile pe care le am şi din ceea ce văd că se întîmplă, această înţelegere transpartinică a consilierilor de a pune şi de a aviza asemenea regulamente ce privesc Municipiul Bucureşti. Din punct de vedere personal dacă vreţi, foarte corect s-a spus aici că decizia trebuie să fie cea politică. În anul 2001, guvernul din acea perioadă a amendat, prin opt ordonanţe de urgenţă, o lege organică, Legea Administraţiei Publice Locale şi aşa s-a ajuns la situaţia în care Primarul General, ca şef al executivului alături de Consiliul General, să aibă numai atribuţii de semnat autorizaţii de construcţii doar pentru lucrări de mai puţină însemnatate pentru oraş. Aşa se face că în Bucureşti, în clipa de faţă, funcţionează şase oraşe într-unul singur. Este anormal ca la trecerea dintr-o parte de oraş într-alta să citeşti: Sectorul 1, Sectorul 2, pe o pancartă electorală să citeşti „Sectorul X, Capitala Capitalei“. Este de neadmis aşa ceva. Prima măsură a celor care vor veni, politic, să conducă în următorii patru ani de zile este aceea a elaborării unui nou plan de urbanism general al oraşului, cu reguli foarte stricte. Am avut ocazia să văd, în urmă cu cîteva luni, cum au procedat cei de la Paris şi cum regula este lege pentru întreg oraşul. Trebuie mai întîi să ţinem cont că acelui PUG adoptat în 2001 îi expiră valabilitatea în 2010, cînd va fi un moment de răscruce pentru pentru acea forţă politică care va cîştiga alegerile la Primăria Capitalei în realizarea unuia nou, cu reguli extrem de clare în ce priveşte elaborarea şi aprobarea planurilor de urbanism zonal precum şi a celor de detaliu. O a doua problemă care trebuie să fie în atenţia noastră este aceea de a regîndi împărţirea administrativ-teritorială şi chiar administrarea Municipiului Bucureşti, pentru că altfel Primarul General nu va putea să facă nimic în continuare, pentru că prima măsură care a trebuit luată în anul 2004 a fost aceea de elaborare a unei noi legi, a unei legi care să administreze în condiţii normale Primăria Generală.
Prof. univ. dr. Constantin PRUT: Vreau doar să spun ca voi fi de acord cu propunerile care s-au făcut, este un act de conştiinţă. Şi eu personal mă simt ameninţat, este o permanentă agresiune împotriva valorilor, a trecutului. Sînt originar dintr-un sat din Nordul Moldovei, de pe malul Prutului, şi acolo s-a distrus patrimoniul în numele unei lozinci; s-a făcut o construcţie şi s-a băgat sub apă un sit arheologic care era cea mai veche mărturie de civilizaţie din paleoliticul superior, 12 metri de stratigrafie de locuire neîntreruptă. Şirul acestor dezastre a continuat şi, cu fiecare clădire preţioasă, cu fiecare mărturie care dispare, mă simt alienat, îndepărtat de acest oraş de care sînt totuşi atît de apropiat.
Aş vrea să spun ceva despre atitudinea faţă de oraş în Germania: în oraşele mici din Bavaria, care au fost foarte distruse, dacă reuşeşti în baza documentelor să restaurezi casa aşa cum a fost, primeşti un premiu de la Primărie care ajunge să-ţi faci un apartament de lux înspre periferie, acolo unde se construiesc clădirile noi. În oraşul vechi rămîn exclusiv clădirile istorice şi zidurile de incintă. Cel care reuşeşte să restaureze este încurajat, recompensat, nu sabotat. Într-un oraş ca Bonnul în care, fiind anterior lui ’89 capitală, s-a „inflamat“ partea nouă, acolo unde se mai păstrează arhitectura veche nu ai voie să intervii cum vrei tu, chiar dacă este proprietatea ta. Poţi să proiectezi o casă care „citează“ de exemplu elementele tradiţionale, dar locul unde se va afla casa pe terenul tău îl decide Primăria. Nu face proprietarul ce vrea şi nu se strică armonia, firescul oraşului.
Prof. dr. Ruxandra DEMETRESCU, rector UNARTE: Aş dori să prezint o situaţie cu care se confruntă Universitatea Naţională de Arte. Sîntem la „intersecţia“ a două mari grupuri de interese: cel care construieşte blocul de lîngă catedrala „Sfîntul Iosif“ şi un altul, care a cumpărat Palatul Stirbey. În paranteză aş dori să precizez că sînt de acord cu ce a spus dl profesor Pippidi mai devreme; cred că moştenitorii Palatului Stirbey puteau să fie mai atenţi cui vînd o proprietate care înseamnă mai mult decît un simbol al istoriei noastre, fiind şi un monument de categoria A, ca să revin la vocabularul pe care Legea Monumentelor îl admite. În această situaţie, între intenţia vizibilă de a ridica un bloc care depăşeşte cu mult înălţimea rezonabilă a unei zone protejate şi iniţiativa de a ridica o clădire a cărei înălţime încă nu ştim exact unde se va opri, e evident că şcoala noastră deranjează. A existat o iniţiativă cu care ne-am confruntat în toamna anului trecut, în care însuşi preşedintele comisiei de urbanism a prezentat un proiect ce prevedea demolarea clădirii noastre din str. Budişteanu nr. 19, pentru crearea unei pieţe care să poarte un nume sonor. Ideea era că, în definitiv, Universitatea de Artă poate să traiască şi în alte spaţii, poate mai bune, mai moderne etc. Singura clădire ce nu poate fi demolată în perimetrul care ne aparţine este Casa Scarlatt-Ghica, cunoscută şi drept casa Robescu, care este protejată, fiind clasată în categoria B, conform Legii Monumentelor.
Arh. Monica M~RGINEANU-CIRSTOIU: Vorbim de voinţa politică, dar unde este aceasta? Vă mărturisesc că voi depune un vot numai pentru un candidat fie la Primărie, fie la altceva, care va spune că-şi face un ţel în administraţia sa din dimensiunea culturală din care şi patrimoniul face parte. Să facă din dimensiunea culturală un pilon al acestei case mari pe care o numim România. În alte ţări este greşit din punct de vedere politic să consideri identitatea culturală, patrimoniul cultural naţional, altceva decît o problemă a statului, în aşa fel încît nu-şi poate permite nimeni să o ignore. A devenit, cu alte cuvinte, o problemă corectă din punct de vedere politic. La noi nu este, deşi ar trebui să aibă valoarea unui articol din Constituţie.
După ’89 s-au perindat la putere cam toate partidele. Ce se întîmplă astăzi este o sumă a întîmplărilor care au avut loc după ’90. Deci, departe de mine ideea de a da vina în totalitate pe administraţie, deşi subscriu în mare parte la această teză, dar de ce nu 100%? Pentru că administraţia, din punctul meu de vedere, este formată din personaje care au diverse meserii la bază, nu ştiu cîţi arhitecţi, cîţi istorici de artă, cît de cultivaţi sînt. În ce priveşte identitatea europeană... Îmi daţi voie să amintesc un început, un start considerat atunci că va fi foarte productiv în lumea arhitecţilor şi urbaniştilor: o lucrare a regretatei arhitecte Dana Harhoiu care a fost prima, dupa G. M. Cantacuzino, care a lecturat ceva, a scos la iveală şi a identificat ceva din ceea ce vedea ea ca identitate a Bucureştilor. Mi-aduc aminte cu mare plăcere de o comunicare pe care ţinut-o într-o aulă a Universitaţii, care a fost aplaudată şi toată lumea a fost încîntată, şi arhitecţii si istoricii, pe bună dreptate. De atunci nu am văzut o carte, un plan, în care să se fi simţit măcar o adiere a ceea ce Dana Harhoiu definea ca identitate a Bucureştilor. Nu avem o viziune în legătură cu Bucureştii, este limpede. Dacă spunem că se demolează pentru că vine o lume nouă, asta este o problemă împotriva căreia nu putem să luptăm ca idee. Dar putem într-adevăr să păstrăm, să conservăm ceea ce noi credem că ar trebui păstrat şi că ar face parte din imaginea oraşului. Dar să stabilim o dată care este ea.
Văd că aici este un singur ministru, dl Ludovic Orban. Ar trebui să fie toată lumea aici, reprezentanţi ai tuturor partidelor. Ar trebui să fie şi arhitecţi urbanişti aici, cei care fac planuri în Bucureşti. Că s-a vorbit de Sfîntul Iosif, mă hazardez în a spune public ceea ce am spus în particular. Cine a proiectat blocul de lînga catedrala „Sfîntul Iosif“ a ştiut foarte bine că în zona respectivă, în timp, demolările vor merge mai departe. Nici un arhitect urbanist, şi să fi fost de zece ori repetent în facultate, nu putea să nu ştie că, facînd blocul acela acolo, existînd şi blocul de vizavi – banca, şi celălalt bloc, mai sus, dar masiv şi el, nu se va dori demolarea, mai departe, a zonei în care se află Universitatea de Arte. Deci, ideea de a demola se plimbă prin Bucureşti cu cea mai mare relaxare, în timp ce alţii nu dorm noaptea gîndind ce s-ar putea face. Eu personal consider că nu se poate face nimic fără voinţa politică aplicată astfel încît să facă din aceasta problemă o problemă a naţiunii şi fără să se schimbe, să se corecteze Legea patrimoniului sau a monumentelor istorice. Toţi spunem „să se respecte legea“, dar toată lumea ştie cum se respectă ea în România. În orice caz, nu-i bună nici legea. Nu sînt jurist, dar eu nu cred că o lege în care există articole care formulează „poate să“, sau „ar putea să“ este lege. Dacă „poate să“ înseamnă şi că „poate să nu“. Un exemplu de o gravitate maximă: ruinele celei mai vechi mînăstiri aflate pe teritoriul Romaniei, de secol V-VI au fost distruse cu mare graţie şi viteză în Dobrogea, la Slava Rusă. Justiţia n-a ştiut cum să pedepsească un investitor „buldozerist“, pentru că nu s-a putut evalua în bani, în lei, un monument. În ce ţară trăim? În 18-19 ani, continuăm să-i numărăm, nu avem o structură. Sîntem un ciur – orice fel de iniţiativă, orice fel de idee sănătoasă cade prin ciur şi se pierde, nu există o reţea care să o susţină. Degeaba ştim ce-i PUG-ul, PUZ-ul şi aşa mai departe, dacă ele nu suportă o revizuire, dacă ele nu sînt respectate. Or, ne dăm seama că nu putem stopa absolut nimic dacă legea nu e concepută cum trebuie, dacă nu facem o politică naţională, cum vrem să-i spunem, care să nu aibă legătură cu cine pleacă şi cine vine la putere, pe care să vrea toata lumea să o accepte. Să fie obligată să o accepte.
Prof. univ. dr. Alexandra TITU: Înţeleg această poziţie prin care nu vrei să acuzi pe nimeni, este riscant să acuzi pe cineva, dar atîta vreme cît nu va exista sentimentul răspunderii pentru lucrurile ilegale făcute, nici o lege nu va stopa asemenea aprobări de demolare. Orice semnătură poate fi urmărită, se poate afla cine a semnat şi această persoană ar trebui să dea socoteală. Abia în momentul acela vor avea reticenţe în a semna aşa de uşor pentru distrugere. S-a semnalat această nesuprapunere între viziunea politică şi cea culturală. Sigur că aceasta înseamnă, pe de o parte, că partea culturală a societăţii nu are acces la putere, şi, pe de alta, că partea politică a societăţii este lipsită de acces la cultură iar între ele, acea perspectivă care dă coerenţă şi care nu s-a semnalat, este perspectiva socială. În măsura în care un oraş îşi pierde identitatea, el încetează a mai fi un spaţiu de locuire şi devine un garaj de maşini de locuit. Poate şi acesta este unul dintre motivele profunde pentru care este atît de uşor de părăsit o ţară ca România.
Dna arhitect Mărgineanu a spus un lucru foarte pertinent: nu putem să gîndim Bucureştii şi orice alt oraş, decît printr-o perspectivă coerentă. Ce vrem să devină, pentru a şti la ce putem renunţa şi ce vrem să păstrăm. Dar, în acelaşi timp, nici un viitor nu se poate construi fără deschiderea spre trecut, pentru că sîntem produsul acestuia şi, dacă ni-l anihilăm, devenim nimeni.
Prof. univ. dr. Dan MOHANU: O primă problemă evidentă este că, în afara unei voinţe politice, există o anumită zădărnicie a acestor întîlniri şi că ele nu rămîn decît un act de conştiinţă pe care-l săvîrşim cu toţii ca un fel de ritual. Dar, pe de altă parte, de aici pot veni sugestii extrem de utile pentru că iată, dl Udrişte ne spune că, un dacă un viitor ales politic şi-ar asuma anumite îndatoriri în ce priveşte patrimoniul, s-ar putea realiza ceva. Problema este că noi trăim experienţa fatalităţii. Şi că repetăm un lucru de care-mi amintesc cu multă durere: în vreme ce se demola, în 1977, Biserica Ienei, o dezbatere amănunţită se defăşura la Direcţia Monumentelor Istorice. Există deci un paralelism care, de fapt, ne duce la un moment dat la un fel de blocaj total, la acea alienare de care vorbea dl profesor Prut. Problema nu este numai cea a Bucureştilor, aici este un model care de fapt se extinde la nivelul întregii ţări. Şi atunci, ce-i de facut? Este o legislaţie, sînt instituţiile statului care nu funcţionează. Iată, la această oră, la Biserica Doamnei veţi vedea cum un monument proaspăt restaurat are burlanele furate, că acelaşi lucru se petrece la Kreţulescu şi am mai fost sesizat în legătură cu Mîntuleasa. Fenomenele descriu o societate dezarticulată în care lucrurile nu funcţionează. Dar, întrebarea este: se poate face ceva în această situaţie, să zicem, limită? Cred că totuşi acel ucaz legat de Petrograd, de care vorbea Corina Popa nu e lipsit de interes. Pare straniu, un lucru revolut, dar e nevoie şi în societatea românească de un gest urgent, în urma căruia asemenea acte să fie întrerupte şi demolările care se petrec la ora actuală să nu se mai poată face efectiv. Or, aceasta este iarăşi o problemă de voinţă politică şi degeaba o declarăm noi dacă ea nu se manifestă ca atare. Apoi, în ce priveşte celelalte aspecte, PUG-urile, PUZ-urile, există într-adevar probleme de ansamblu şi de detaliu care contează imens în chestiunea politicii patrimoniului. Problema ansamblului – oraşul văzut de sus nu este suficientă, pentru că, la această oră, există şi o altă formă prin care se distruge oraşul. Nu numai la nivelul demolării formei, a evidenţei, ci şi al lucrurilor aparent fine, de detaliu. Distrugerea prin detalii a unei clădiri. Sînt multe de acest fel în Bucureşti şi primul lucru prin care se poate ajunge efectiv la devalorizarea unei cladiri este declasarea ei prin elementele „minore“. Am făcut cu studenţii mei un exerciţiu, încercînd să decelăm aceste elemente minore, tocării de uşi şi ferestre, mobilier stradal, stîlpi, cişmele, paviment, tot ce vreţi şi care constituie de fapt, însumat, imaginea globală a unui oraş. Şi aici trebuie făcut ceva, sînt necesare reguli, meseriaşi, şcoli poate de meseriaşi care să ştie să refacă aceste lucruri. Sînt atît de multe încît trebuie să avem două etape: ucazul, prima chestiune, urgenţa, a doua, problema de ansamblu care e mult mai complexă decît putem spune în cele de faţă.
Masa rotundă Se distrug un secol şi
o identitate europeană a fost găzduită de UNA Galeria, la 12 mai 2008, în organizarea Fundaţiei Ileana pentru Arta Plastică Actuală şi Arhitectură Modernă în România.
- Articole in legatura
- URBANISTICĂ. (In)estetica Bucureştiului sau „urîciunea pustiirii“
Etichete:
RSS Feed
Newsletters